Jurnalism cetatenesc

Festivalul “Vin’ la teatru”, văzut prin ochii actriţei Paula Grosu

Retrospectiva Festivalului “Vin’ la teatru” organizată cu ocazia Centenarului Teatrului Municipal “Maior Gh. Pastia” Focşani, în perioada 27 noiembrie - 5 decembrie, a adus sute şi sute de iubitori de teatru în superba clădire donată oraşului nostru de maiorul Pastia. Festivalul a fost adus în oraş de studenţi şi elevi focşăneni voluntari, care vor să schimbe ceva în viaţa comunităţii unde au crescut. Toate cele patru piese puse în scenă de pasionaţii de teatru au fost apreciate şi răsplătite cu multe aplauze. Mai mult, actriţa focşăneană Paula Grosu a fost prezentă la spectacole şi s-a declarat impresionată de calitatea jocului actoricesc şi a regiei. Spune că a avut parte de seri speciale, pline de poezie, „cu actori care şi-au pus sufletele în palmele noastre”. Paula Grosu a scris pentru cititorii Ziarului de Vrancea recenzii pentru fiecare dintre piese, pe care le prezentăm integral în pagina culturală de astăzi. Iar pentru acest gest frumos şi voluntar îi mulţumim. Iar ca un amănunt de culise, Festivalul “Vin’ la teatru” va continua în 2014. (Silvia Vrînceanu)

“KEAN” – după J.P. Sartre

Spectacolul propus de tinerii absolvenţi ai UNATC ne arată destinul paradoxal al lui Kean, un celebru actor englez, care exprimă, prin extensie, criza umanităţii în secolele XX şi XXI

 

Foto: Piesa ne introduce în cabina lui Kean, spaţiul sacru al actorului, unde acesta îşi consumă toate frământările, dincolo de lumina rampei

 

“Edmund Kean, (1789 - 1833), unul dintre cei mai mari actori englezi, un geniu turbulent remarcat la fel de mult pentru megalomania lui şi comportamentul necontrolat cât şi pentru portretele sale de ticăloşi în piesele de teatru shakespeariene.” Cam acesta este portretul actorului într-un dicţionar. Dar povestea lui Kean este supraîncărcată cu legendă, mare parte din ea fiind produsul propriilor fantezii de mai târziu. La vârsta de 15 ani el şi-a luat viaţa în mâini şi a hotărât să cucerească scena. S-a angajat  la compania lui Samuel Jerrold la Sheerness, Kent, pentru 15 şilingi pe săptămână, pentru a "juca pe tot parcursul tragedie, comedie, operă, farsă, interludiu şi pantomimă." A urmat o luptă de 10 de ani, în care a suferit nu numai din cauza privaţiunilor unui jucător ambulant, dar şi pentru că a prelungit agonia afirmării. Kean este un caz aparte în dramaturgia lui Sartre. Alexandre Dumas-fiul, fascinat de personalitatea actorului britanic Edmund Kean, a scris în 1836 piesa „Kean ou Désordre et Génie”. Pentru morala burgheză din epocă, condiţia actorului era un subiect foarte sensibil, controversat. Sartre va prelua această tematică, intuind că destinul paradoxal al lui Kean exprimă, prin extensie, criza umanităţii („le désordre de l’etre”) în secolul XX. Această criză se prelungeşte şi în secolul XXI, cel puţin, aici, la noi pentru că, aşa cum spune Kean, “o ţară care nu are cultură nu are nici economie nici educaţie!”.

Actorul dincolo de lumina rampei

Spectacolul „Kean” propus de tinerii absolvenţi ai UNATC, în regia lui Adrian Titieni, este un început de drum atât profesional, cât şi psihologic, sufletesc. Mihai Niţu în rolul lui Kean, un actor înzestrat cu mult talent, în ciuda tinereţii sale, pătrunde foarte bine în sufletul atât de complicat al lui Kean, reuşind să surprindă toate frământările şi obsesiile legate de personajele pe care acesta le interpretează, spaima că nu mai e la fel de bun ca ieri iar mâine nu va mai fi la fel de bun ca azi, că publicul nu-l mai iubeşte. Lia Gherman în rolul Annei, tânăra ce-şi doreşte cu ardoare să devină actriţă, îndrăgostită fiind de personalitatea puternică a marelui actor, pe care vine să-l vadă seară de seară ştiind toate replicile Ofeliei din “Hamlet”, îşi conduce bine personajul redând prospeţimea şi inocenţa Ofeliei dar şi pragmatismul Annei, actriţa ce doreşte să-şi facă un nume şi chiar o familie alături de Kean; Vladimir Albu, interpretul lui Salomon care este sufleurul, cabinierul şi confidentul lui Kean, face pereche foarte bună cu Mihai Niţu, creionând un personaj echilibrat, care este cumva îngerul păzitor al lui Kean. Lăsându-ne să intrăm în cabina sa, spaţiul sacru al actorului, unde îşi consumă toate frământările, Kean ne permite să-l vedem aşa cum este dincolo de lumina rampei, de felul în care este perceput pentru viciile sale, dincolo, acolo unde publicul nu poate pătrunde. Şi ce descoperim? Un om fragil. Un boem. Un om pentru care banii nu contează decât pentru a fi risipiţi, pentru a oferi o masă foştilor colegi de trupă, saltimbancii cu care şi-a început cariera, pentru a cumpăra flori doamnelor ce-l vizitau la cabină. Tot ce a contat pentru el a fost perfecţiunea în teatru. (Paula Grosu)

APROAPE – Almost. Maine de John Carini

FOTO: Aproape de a se găsi pe ei înşişi, actorii piesei se aruncă în şi din dragoste în cele mai ciudate moduri

Acţiunea spectacolului se petrece în mica localitate Almost (Aproape) din statul Maine, un loc atât de departe spre nord, că aproape nu este în Statele Unite, este aproape în Canada. Şi aproape nu există deoarece locuitorii săi nu au reuşit să obţină o formă de organizare, nefiind nici pe hartă. Deci, este doar ... Aproape. Acolo, într-o noapte de iarnă polară, când, poate din cauza aurorei boreale ce stă să se producă, condiţiile fiind optime deoarece exploziile solare se află la cote maxime, locuitorii de aici trec prin nişte trăiri ciudate. Deci, în mijlocul iernii, în timp ce luminile nordice plutesc pe cer, locuitorii aproape de a se găsi pe ei înşişi, se aruncă în şi din dragoste în cele mai ciudate moduri. Genunchii le sunt zdrobiţi. Inimile sunt rupte la propriu. Dragostea este pierdută şi găsită, iar viaţa pentru oamenii din Aproape, Maine nu va mai fi niciodată la fel.
De fapt nu este o acţiune în sine, ci spectacolul este alcătuit dintr-un Prolog, un Interlog şi un Epilog şi cinci poveşti de viaţă, în care… aproape că personajele se îndrăgostesc.
Pentru cei care nu au văzut spectacolul trebuie spus că decorul este unul simplu de tot. Alb. Totul este înconjurat de zăpadă. Trei cuburi albe pot deveni orice. Scenografia este semnată de Dan Piţa, iar regia aparţine Andreei Vulpe.
Povestitorul – Alex Mustăţea, în Prolog, ne introduce în atmosfera micii localităţi, prezentându-ni-i pe Pete şi Ginette interpretaţi de focşăneanul Mihai Cojocaru, sufletul festivalului „Vin’ la teatru” şi de Francesca Leonte, care sunt aproape să se îndrăgostească unul de celălalt, chiar dacă pentru Ginette asta înseamnă să ocolească întreg Pământul.
Scena care urmează se numeşte „Inima în pungă”. Andrada Fuscaş interpretează un personaj care îşi poartă într-o pungă roşie inima frântă de iubitul ei, nemaifiind capabilă de o altă iubire. Dar îl întâlneşte pe el – Călin Oprea – care are un atelier de reparat diverse „chestii”, reuşind să-i repare inima şi să o facă aproape să se îndrăgostească de el.
„Trist/vesel” mută acţiunea în barul localităţii unde el – Alin Stan - o reîntâlneşte pe fosta lui iubită – Francesca Leonte - care urmează să se căsătorească cu un altul. Observă pe braţul lui un tatuaj cu un nume, Aliena. De fapt el a vrut să scrie „alienat”, pentru că numai un nebun putea să o părăsească pe ea, dar cel care i-a făcut tatuajul nu l-a terminat. Ea pleacă, iar chelneriţa barului – Mădălina Craiu - vine să-i spună lui că dacă e trist poate primi bere gratis. Când aproape să se abandoneze tristeţii, el o întreabă pe chelneriţă cum o cheamă, aceasta răspunde, Aliena.
„Asta doare” se întâmplă în uscătoria unei clădiri. El aşteaptă ca maşina de spălat să-şi termine programul, ea calcă rufele iubitului său. El – Octavian Costin – nu simte, la propriu durerea. Ştie doar, din ceea ce i-a spus fratele său, că trebuie să se ferească de anumite lucruri care pot durea între care se află şi dragostea. Lovit cu masa de călcat în cap nu simte nicio durere. Dar, după ce ea – Mădălina Craiu – îl sărută şi, din greşeală, îl loveşte din nou, acesta simte durerea.
Interlogul ni-l arată pe Pete care o aşteaptă în continuare pe Ginette să apară.
„Inelul” este măsurarea concretă a dragostei pe care el – Alex Mustăţea - i-o dăruieşte ei – Andrada Fuscaş.
„Chestia din Tablou” ne arată că inima poate să ne ajute să ne depăşim inhibiţiile, să ne aruncăm în dragoste.
În „Epilog”, în sfârşit, Ginette pune capăt aşteptării lui Pete, totul sfârşindu-se cu o îmbrăţişare şi un lung sărut.
Nu puteam petrece o seară de iarnă mai frumos decât vizionând un spectacol plin de poezie, cu actori care şi-au pus sufletele în palmele noastre.

                        Paula Grosu

A.D. 3874. Cronică  fantastică

FOTO: Decorul este minimal (trei scaune, un felinar, un cuier şi un panou), conturând un spaţiu abstract, multifuncţional

Teatrul Mignon Bucureşti a propus publicului focşănean o “Cronică fantastică”. Titlul spectacolului este dat de povestirea cu acelaşi titlu a lui I. L. Caragiale. De altflel spectacolul se compune din momente caragialiene. Creatorii spectacolului declarau: “Spectacolul nostru studiază permanenţele umane, bazate pe imortalitatea spiritului lui Mitică, şi, mergând mai departe, identificând chiar imixtiunea unei lumi supranaturale într-a noastră. Pentru noi, cotidianul este o taină. Iar în acest spectacol ne-am făcut o profesiune de credinţă în a potenţa taina prin taină, nevrând să denumim - nici nu credem că se poate - CINE, CE şi CUM ne bântuie.” Decorul este minimal (trei scaune, un felinar, un cuier şi un panou), conturând un spaţiu abstract, multifuncţional. Tinerii actori Eduard Cîrlan, şi el focşănean, Bogdan Costea şi Eduard Haris, se achită cu mult sârg de sarcinile pe care le-au primit din partea regizorului Marius Costache, creionând personaje simpatice, cu umor, chiar dacă pe alocuri, din dorinţa de a smulge zâmbete, exagerează (de exemplu simbolul desenat pe obrazul unuia dintre personaje). Ce iarăşi nu am înţeles este începutul spectacolului când interpretul apare în boxeri dungaţi, nu se ştie de unde, şi începe să spună un monolog cu o mare încărcătură emoţională în care se vorbeşte depre moartea lui Mitică!?? De asemenea, tot de dragul râsului unele gesturi sunt îngroşate. Toate acestea le-aş pune mai curând pe seama regiei, pentru că actorii sunt talentaţi şi dornici de afirmare, pe care mai devreme sau mai târziu o vor avea. În ansamblu este un spectacol lucrat, urmând ca „taina”, în timp, să apară. (Paula Grosu

„Zic-Zac” sau plăcerea dansului

Andreea Gavriliu şi Ştefan Lupu au strălucit pe scenă susţinuţi cu o măiastră discreţie de Gabriel Costin, focşănean de origine, care interpretează rolul DJ-ului discotecii

În general, suntem obişnuiţi că teatrul înseamnă cuvânt. Iată că trei tineri vin să ne spună o poveste despre etapele unei relaţii dintre un El şi o Ea prin dans, prin expresia corporală, folosind extrem de puţine cuvinte. Povestea celor doi se desfăşoară într-o discotecă unde apropierea se face mai uşor cu ajutorul dansului. Andreea Gavriliu şi Ştefan Lupu au strălucit pe scenă susţinuţi cu o măiastră discreţie de Gabriel Costin, focşănean de origine, care interpretează rolul DJ-ului discotecii. Momentele interpretate de Gabi sunt pline de umor, fiind contrapunctul trăirilor celor doi. Prin muzica pe care o alege, îi face pe cei doi să trăiască sentimente dintre cele mai diferite, experimentând fel de fel de trăiri precum căutările, respingerile, frustrările, ura, simpatia, frica, dorinţele animalice, gingăşia, tandreţea, cruzimea, neînţelegerea în căutarea jumătăţii, pentru a forma întregul, fapt ce pare să se întâmple în finalul spectacolului în care totul se umple de jocul luminilor emanate de costumul DJ-ului. Discuţiile filosofice dintre cei doi ne arată că „Limba îi încurcă pe români în gură” sau că „dacă ai carte nu se face primăvară” şi că „Tăcerea este unul din argumentele cel mai greu de combătut”. Toate aceste sentimente, senzaţii au fost exprimate corporal la un nivel de înaltă performanţă, dovadă fiind şi premiul pentru cea mai bună creaţie coregrafică, obţinut la Gala UNATC în 2013 şi premiul pentru cel mai bun interpret într-un spectacol de coregrafie, obţinut cu acelaşi prilej. Întreaga întâmplare e străbătută de un fior de prospeţime, de o viziune originală, vie şi pasionantă, care trezeşte interesul spectatorilor. Deşi publicul focşănean nu este obişnuit cu un asemenea gen de spectacol, aplauzele îndelungate şi ovaţiile de la final au răsplătit din plin efortul (care nu s-a observat deloc) celor trei interpreţi. (Paula Grosu)

Actor în piesa Almost, focşăneanul Mihai Cojocaru este sufletul festivalului „Vin’ la teatru”

---