Viața satului

Foto | Măştile de la Nereju, spectaculosul chip al nemuririi, transmis peste ani

Janine VADISLAV
6 dec 2020 2703 vizualizări

Măştile, spune meşterul Pavel Lupaşc, sunt de mai multe feluri, sunt măştile pe care le poartă copiii și flăcăii în magica noapte de Anul Nou. Ele au rolul de a alunga spiritele rele, pot fi păstrate în casă, de frumuseţe, fiind considerate aducătoare de noroc, dar mai sunt şi măştile funerare care trezesc spaimă. Ele au rolul de a alunga spiritele necurate care, se spune, ar putea pune stăpânire pe sufletul celui mort. Jocul măştilor este întotdeauna însoţit la priveghi, aşa cum remarca Romulus Vulcănescu, de un bocet neînchipuit de valoros din punct de vedere estetic.

Ei bine, viaţa spirituală a comunei Nereju nu s-a schimbat... Au rămas în sufletele oamenilor, tradiţii şi obiceiuri, dar şi o profundă credinţă creştin- ortodoxă, transmisă mai departe, din generaţie în generaţie. Îndrăznesc să cred că această comunitate din zona de munte, înconjurată din toate părţile de pădure, cu un singur drum pe care se intră şi tot pe acela se pleacă în lumea largă, nu avea cum să se schimbe prea mult. Nerejenii, cu drag pentru locul străbun, cu o filozofie de viaţă aparte, grea mai tot timpul pentru ei, cu moartea de care râd cu gura până la urechile măştilor croite din lemn, sau din piei de oaie şi de capră. Aidoma dacilor ei râd şi se bucură la moartea unui moş de-al lor, care a trăit o viaţa demnă şi pleacă pe cea lume la momentul potrivit de Dumnezeu, lăsând loc tinerilor să ducă moştenirea mai departe, tradiţiile şi obiceiurile de la-nceputul lumii, probabil singurii care mai poartă-n sângele lor urmele aprigilor  strămoşi, îndrăznesc să spun, Daci!

Viaţa nerejenilor are o aură de mister datorată depărtării de oraş, vieţii pe care o petrec între ei şi care, în timp, a devenit aproape un mister. Ne închipuim că trăiesc la fel ca noi,  dar nu le ştim cu certitudine sentimentele, obiceiurile după care umblă satul, cocoţat pe culme sau înşirat de-a lungul Zăbalei. Fiecare casă pare o cetăţuie  şi-ntre case era pârleazul  pragul care îi ajută să treacă de pe o proprietate pe alta : pragul care-i unea. Am mai văzut cu ani în urmă acel prag în Vintileasca, dar nicăieri în altă parte... Am auzit că a existat şi la Mărăşti, probabil, în multe alte sate, până când oamenii au început a se rări, tineri să plece departe de ţară, bătrânii să urce la cer...

Pavel Lupaşc  a învăţat să facă măşti - ca orice copil din Nereju -  când se făceau pregătiri pentru sărbătorile de iarnă, nicăieri în altă parte atât de pline de semnificaţii, fabuloase, nealterate de timp şi de schimbările produse în ultimii ani. Au trecut anii şi talentul deosebit de care a dat dovadă şi-a spus cuvântul, scânteia din sufletul lui, din care a dat şi măştii, însufleţind-o, l-a ajutat să fie cunoscut în lume, dăruind din bogăţia locului natal, tuturor celor care iubesc, simt şi trăiesc sărbătorile.

Ca materii prime foloseşte, lemnul de arin, salcie şi plop, blana şi coarnele  de berbec sau ţap, boabe de fasole pentru ochi. La măştile din piele culorile sunt naturale, la cele din lemn se folosesc culori din comerţ. Pentru fixarea coarnelor foloseşte cuie de cizmărie. Sculele folosite la lucru sunt: foarfecă, sau aparatul de tuns  blana, cuţitoaia pentru subţiat sau scobit,  tesla, dalta, sfredelul, fierăstrăul, ciocanul şi pensula.  

L-am găsit pe meşterul Pavel Lupaşc, într-o frumoasă zi de noiembrie, în atelierul său din satul Pod1, comuna Nereju. Lucra o mască, semn că se apropie  Crăciunul şi Anul Nou. Grija cea mare, care ne-a copleşit pe toţi de aproape un an, pare departe de Nereju, de culmile de jur împrejur şi apa Zăbalei...

„La noi, aici în Nereju,  s-a păstrat cu sfinţenie  tradiţia măştilor  şi a început  să mai vină câte-o comandă  de la băieţii de-aici, din sat”, spune meşterul Pavel Lupaşc. Localitatea este formată din mai multe sate şi fiecare sat are ceata sa, care aici se numeşte canara. Cei din Lunca fac o canara  cei din Poduri fac o canara, cei din Chiricani fac canaraua lor, cei din Brădăceşti  fac canaraua lor şi se iau şi la întrecere. Dar să vă spun întâi cum se procedează. Imediat după Lăsata Secului, canaraua ( ceata) îşi alege şeful care-i adună şi pe ceilalţi de prin sat, după care încep repetiţiile, care ţin tot Postu Crăciunului. Eu, în timpul ăsta trebuie să le lucrez măştile”. 

- Care este rostul lor? întreb.

„Măştile astea alungă duhurile rele  din sat, care s-au strâns în timpul anului. Şi când  vine Anul Nou, să găsească  satul fără ură, fără ceartă, fără duşmănie...”

- Aţi primit  vreo comandă? 

„Comenzile se primesc cam când mai sunt două săptămâni până la Anul Nou. În acest timp, urătorii se sfătuiesc între ei ce mască să poarte fiecare: de babă, de moş, de ţigancă, de ursar, sau de popă.

- Dumneavoastră, ce faceţi? întreb.

„Eu fac măşti de baba, de moş, de drac, de capră, de urs.”

Măştile din lemn, foarte expresive, frumoase chiar, aş putea spune, sunt purtate de flăcăi, măştile din piele de oaie sau capră sunt purtate, de obicei, de copii. Când lucrează, are alături şi un grup de copii din sat, elevii săi - căci este angajatul Centrului Cultural Vrancea. Acum însă, din cauza virusului, are alături doar câte un elev, doi, care lucrează alături de profesorul lor. 

„Acum pregătesc o mască de uncheş”, spune Cătălin. 

„Copiii sunt  dornici să-nveţe, au lucrările lor.  Părinţii au plecat în străinătate la muncă, ei au rămas aici în sat care la bunici, care la fel de fel de rude...”, spune Pavel Lupaşc. 

Meşterul îi  încurajează căci, spune el, oamenii nu vor renunţa la obiceiurile strămoşeşti. 

„Eu cred că totuşi obiceiul ăsta de Anul Nou se va ţine şi anul acesta, cât de cât, măcar să marcheze momentul. N-or umbla ei toată noaptea, cum umblau ani în urmă, dar tot o să fie ceva. Intrăm în tradiţia noastră şi în ritualul nostru de sărbătorile de iarnă...”.

- Să ne meargă bine, spun. 

„Să ne meargă bine, da. ”

Masca din lemn este gata, meşterul îi desenează ochii, gura, iar nasul îl face separat.

„Urmează vopsitul, cu vopsea acrilică în ulei, îi punem coarnele, mai vopsim  ochii şi cu buzele. La urmă, să-i punem blana de oaie sau capră, spune meşterul Lupaşc, din Nereju.

- Care este cel mai vechi pluguşor şi cum era in ajun de An Nou?

„De-ale noastre,  făcute aici, în zonă, se spunea când eram copil. Să vă spun câteva  versuri...

„Înainte, în trecut, era omul necăjit.

Punea la car doi plăvani, ducea marfă la Focşani.”

(Când zicea  marfă, se referea la scândură, la cherestea.)

Sta pe drum o săptămână până se-ntorcea-n comună 

Şi lua mălai de fel, pâine nu era de fel.

Era grâul confiscat, nu exista pâine-n sat.”

Vine şi Anul Nou, bucurie mare, povesteşte meşterul Lupaşc.  Dimineaţa pleacă băieţii până-n 15 ani. Se duc în capătul Luncii, la intrare în Nereju şi se pleacă de acolo din casă în casă. Când vine noaptea  dintre Anul Vechi şi Anul Nou, cei mari se maschează, organizaţi cum sunt  cu tobe, cu buciume, cu mare halai, cu mare zgomot, merg în capătul Luncii şi de acolo, din casă în casă. Înainte chiar se umbla cu boii, cu plugul, iar când ajungeau la fereastra gospodarului spuneau, „Arăm?” şi proprietarul spunea, „Araţi!” şi chiar  trăgeau o brazdă  de plug. După ce spuneau plugul, proprietarul îi onora cu bani şi cu un pahar de ţuică, plăcinte, cozonac, fiecare după puterile pe care le avea ca gospodar.

- Cât mergeau cu plugul?

„Se mergea toată noaptea şi a doua zi  pe vale în jos, pentru ca tot răul  adunat într-un an să fie alungat  din sat, când vine Anul Nou, să găsească  satul liniştit, fără ură, fără duşmănie, fără ceartă...”

- La final? întreb.

„După ce se termina, se făcea hora mare, aruncau beţele pe care le purtaseră toată noaptea. Era aproape pe seara, la 1 ianuarie, după care mergeau  pe la casele lor.  A doua zi se făcea bal...

- De Crăciun, cum era?

„De Craciun  altă poveste. Ieşeau fetele mari la horă, toate cu cămăşi noi, frumos lucrate. Venea muzica de la Năruja,  se cânta la fluier, vioară, la ţambal, era foarte frumos. Toată suflarea cobora în sat. Acolo se puneau  căsătorii la cale, se măritau fetele, acolo se însurau băieţii, acolo se tocmea zestrea, acolo se vedea cine are zestre, câtă are, cât a muncit, cât a adunat, ce-i dau fetei părinţii. Toate se discutau la horă şi apoi la bal...

- Cine aranja nunta?

„De obicei, părinţii îşi măritau fetele. Veneau în peţit noaptea, să nu-i vadă vecinii şi să nu se afle că un flăcău a fost  refuzat de fată. Dacă i-o dădea, bine, dacă nu i-o dădea, tot bine. Ca să se poată căsători, băiatul trebuia să aibă casă şi o pereche de boi cu care să muncească. Fata bună de măritat  trebuia să aibă zestre, ladă cu perne, scoarţe ca să îmbrace casa băiatului, o vacă cu lapte şi câteva oi.

- Era fericită fata măritată de părinţi? 

„Unele da, altele luau băieţi de gura părinţilor, chiar dacă nu îi plăceau. „Lasă, că o să-ţi placă, o să te înveţi cu el...”, spuneau părinţii...”

Tot ce-am auzit şi citiţi acum dumneavoastră pare o poveste. E o poveste care are sâmburele ei de adevăr. Ţine de tradiţie, aşa au apucat şi aşa au dus mai departe. Multe dintre căsătorii au fost fericite, au avut copii, i-au purtat pe la şcoli, i-au însurat şi măritat, au nepoţi. Bunul simţ, respectul pentru cel de alături, faţă de părinţi, de prieteni, i-a ajutat să  „mişte” timpul, aşa cum se întâmplă de atâta amar de ani...  Adevărata bogăţie - cea spirituală -  transmisă din generaţie în generaţie nu s-a pierdut, s-a modificat puţin, dar roata lumii se-nvârteşte încă şi noi odată cu ea...

Dar masca mai are un rost, mai dureros, de moarte, dar ea este aceea care „închide” ciclul vieţii. La Nereju, masca funerară face parte din viaţa de zi cu zi.  Se poartă doar la plecarea dintre cei vii a unui bătrân care a ajuns la finalul vieţii.

- Cum este, domnule Lupaşc? 

„Când pleca dintre cei vii un bătrân, de moarte naturală, după ce şi-a încheiat socotelile pe acest pământ, era bucurie în familie, în toată comunitatea satului, pentru că a scăpat de chinurile pământeşti. La Nereju, bărbaţii, femeile, tot satul - au o tărie, o putere, un caracter al lor special şi o înţelegere  a mersului vieţii  şi al morţii, care i-a ferit atât de bine de frica de moarte. A pus masca în cap, a scos telencile, a scos toba, a scos buciumul şi s-a râs de moarte. „Ce-a mai făcut...? mai întreabă câte unul. Mare lucru, a murit tata, trebuia să moară...!” 

În concluzie, Masca este  tovarăş de drum şi la necaz şi la bucurie.( Janine VADISLAV )

 

În lipsa unui acord scris din partea Ziarului de Vrancea, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi inseraţi vizibil link-ul articolului: #insertcurrentlinkhere

Ziarul de Vrancea  nu este responsabil juridic pentru conţinutul textelor din comentariile de mai jos. Responsabilitatea pentru mesajele dumneavoastra vă revine în exclusivitate.

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.
Ziarul de Vrancea doreste ca acest site sa fie un spatiu al discutiilor civilizate, al comentariilor de bun simt. Din acest motiv, cei care posteaza comentarii la articole trebuie sa respecte urmatoarele reguli:
1. Sa se refere doar la articolul la care posteaza comentarii.
2. Sa foloseasca un limbaj civilizat, fara injurii, calomnii, comentarii antisemite, xenofobe sau rasiste.
3. Sunt interzise atacurile la adresa autorilor, daca acestea nu au legatura cu textul.
4. Username-ul sa nu fie nume de personalitati ale vietii publice sau parodieri ale acestora.
Autorul unui articol poate fi criticat pentru eventuale greseli, incoerenta, lipsa de documentare etc.
Nerespectarea regulilor mentionate mai sus va duce la stergerea comentariilor, fara avertisment si fara explicatii.
Abaterile repetate vor avea drept consecinta interdictia accesului la aceasta facilitate a site-ului.