Foto | Mai e o viaţă de trăit în satul Hotaru, comuna Andreiaşu de Jos!
În satul Hotaru, din Munţii Vrancei, au mai rămas doar bătrânii. Copii, plecaţi pe alte meleaguri, vin din ce în ce mai rar. Pentru cei rămaşi acasă viaţa se scurge ca acum 60-70 de ani: muncesc vara ca să aibă ce mânca iarna şi se roagă să le mai dea bunul Dumnezeu ceva putere.
Stanciu şi Stana Cătană au 82 şi 70 de ani. Locuiesc într-un luminiş, înconjuraţi de alte case în care nu mai stă nimeni. N-au renunţat la vacă, nici la cal şi căruţă, chiar dacă e muncă multă. Vaca le asigură hrana, cu căruţa îşi rezolvă treburile zilnice. Oricum, o maşină mare, cu care să aducă fânul, n-ar putea ajunge până la poarta ogrăzii lor. Nu cunosc o altfel de viaţă şi, în timp, s-au obişnuit cu toate: ierni grele, cu zăpezi care-i ţin în casă, veri caniculare în care adună fânul de prin fâneţe şi, pentru că nu au apă la robinet, aduc apa în butoaie, cu căruţa. Pentru mulţi dintre noi - în 2020 - acest trai ar fi greu de dus, pentru ei aici e locul în care s-au născut, au crescut, au întemeiat o familie şi au adus copii pe lume. Vine o vreme însă în care puterile tot scad, iar golul în jur e tot mai mare. Nici la copii nu pot avea pretenţii căci, de multe ori, nici ei n-o duc foarte bine, sau sunt plecaţi la mii de kilometri depărtare.
- Aşa munceaţi şi în tinereţe? întreb.
„Ehe, munceam mai mult în tinereţe, spune tanti Stana, care a împlinit 70 de ani.
- Da acuma?
„ Acuma tot (...)”
- Aveţi şi vaci? întreb privind căruţa plină de fân.
„Numai două, vaca şi o viţică.
Se trezesc în fiecare zi cu noaptea-n cap, nici n-au nevoie de ceas.
„Ne trezim cum se lumină, la noi n-avem oră. Când s-a luminat şi-i bună de treabă, plecăm la muncă”, spune nenea Stanciu Cătană căruia nici nu-i dai 82 de ani, atât de ager e.
Nu pleacă niciodată, până nu lasă gospodăria în ordine.
„Mulg vaca, rânim la vite, dau la porc, la păsări, la toate treburile. De- acoalea plecăm la câmp”, spune tanti Stana.
La munte e în plin sezon cositul fâneţelor, nu lipseşte nici nenea Stanciu, care are 3 ha de cosit. În ogradă au cal, vacă şi viţică, porc..., nu s-au îndurat să le vândă. Pensia e mică, 1100 lei/luna, abia se descurcă. S-au împăcat cu gândul că timp de hodină pentru ei nu e, mai ales că nici oameni la treabă nu găsesc. Mai în glumă, mai în serios, îi întreb când „ies la pensie” de la treburile gospodăreşti.
„Când ne-o scoate popa, atunci ieşim la pensie. Suntem mulţumiţi că barem ne mişcăm, că suntem cum suntem”, spune tanti Stana.
Banii fiind puţini, au fost nevoiţi să găsească şi alte surse de venit. Au o bucată de porumb, dar şi o grădină de zarzavat - pentru consumul zilnic - pe care le lucrează singuri. Din păcate nici vecini nu prea mai au, să se-ajute. Într-un peisaj de vis, casele, răzleţe şi ele, stau cu ferestrele şi uşile bătute în cuie, semn că stăpânii ori nu mai sunt, ori au plecat în lume. Nu e uşor să n-ai cu cine schimba o vorbă, dar s-au obişnuit şi n-ar schimba pentru nimic în lume acest loc căci, spune nenea Stanciu, „E timp când e mai bine aici, e timp şi când nu-i bine aici...”
Pe tanti Ioana Florea am găsit-o la coasă. La 67 de ani împliniţi coseşte ca unu tânăr, numai că oboseşte mai repede acum. N-are cine o ajuta, soţul i-a murit, iar băieţii şi-au făcut un rost departe de casă. Are animale în ogradă, are fâneaţa de cosit, abia dacă îi ajunge ziua.
„N-avem servici, de treabă trebuie să ne ţinem, asta-i meseria noastră”, spune tanti Ioana.
Are pensie de urmaş după soţ, 700 lei. Nevoile o obligă să muncească zi lumină, ca să se ajungă.
„Când o-ntunecat, atunci intrăm în casă”.
Nu se plânge, dar i-ar fi plăcut ca măcar la bătrâneţe să aibă unul dintre copii alături, dar şi copiii au grijile lor.
„Măcar acum, la pensie, aşa trebuia. Dacă n-o vrut Dumnezeu să ne ţie”? mai spune tanti Ioana Florea, din satul Hotaru.
Hotaru este un sat frumos, la aproape 40 km de mun. Focşani şi la câteva sute de metri de Focul Viu. Drumul este bun, oamenii primitori, atâţia câţi au mai rămas. Un sat frumos, de bună seamă, numai că acum este aproape gol. Nu se mai aud chiote de copii, nu mai umblă tinerii pe uliţele lui în zile de sărbătoare, nu mai chiuie pe la nunţi şi nici nunţi nu mai sunt, iar bătrâni cât să-i numeri pe degete. Ei, bătrânii, mai duc pe umeri acest sat trăind cu speranţa că într-o zi..., dar cine ştie când va mai fi acea frumoasă zi...
Odată ajuns, te-aşezi cu faţa în sus în fâneaţă şi te laşi strâns în braţe de ierburile frumos mirositoare, mângâiat de florile scaieţilor de un mov mirific care-ţi ating faţa cu delicateţe. Daca n-ai ştii, văzând clăile de fân ondulând pe culmile verzi, ai crede că satul e plin ochi cu oameni, cei care au plecat dintre noi, copiii lor duşi departe, prin ţări străine şi nepoţii celor plecaţi, care aleargă pe cărările bătătorite de tălpile goale chiuind de răsună văile.
Ca Hotaru mai sunt sate în Munţii Vrancei, sate care cad din picioare, repede acoperite de vegetaţia sălbatică în hăţişurile căreia îşi găsesc adăpost animalele sălbatice.
(Janine VADISLAV )
