Ce-i frumos și lui Dumnezeu îi place!
Nenea Costantin, din satul vrâncean Cîmpuri se „încăpăţânează” de ani buni să ducă mai departe tradiţia confecţionării opincilor pe care le face cu trudă şi dragoste căci, spune meşterul, aceste frumoase încălţări au suflet. Numai în 2017 a lucrat 16 perechi de opinci pentru şcoala din localitate. Cu mândrie spune că este ultimul opincar din Vrancea şi atâta vreme cât poate ţine sculele în mână, nu se lasă de meserie. Pe vremuri opincarul făcea şi curele şi brâie, dar vremea lor a cam trecut... În schimb opincile par să renască din propria lor cenuşă. Familia Mărăşteanu este mare iubitoare de tradiţie, pe care o duce mai departe nora, Marcela Mărăşteanu, dar şi nepoata Ramona.
În Ţara Vrancei opincile au fost de bază de-a lungul a sute şi sute de ani. Acum le mai poartă copiii la serbările şcolare şi membrii ansamblurilor folclorice. Pe vremuri, fiecare sat avea opincarul lui, uneori mai mulţi, să facă faţă cererii.
„Eu sunt născut în 46, am intrat în şcoală în 1953. În primii ani de şcoală am purtat opinci. După război, 10-15 ani am purtat toţi, mari şi mici, opinci”, spune menea Constantin Mărăşteanu, ultimul opincar din Vrancea.
N-ai crede, dacă n-ai vedea, că opincile lui, făcute din piele fină, cu firul cusăturii asemenea celei de la încălţămintea de înaltă clasă, sunt lucrate doar cu ajutorul câtorva scule simple, pe care le-a făcut singur.
„Se numesc preducele, nişte ţevi ascuţite la capăt, de diferite mărimi, Cu ele se dau găurile la opinci. Mai avem sula şi suvacul care e tot ca sula, dar mai groasă.”
- Ce faceţi cu ele? întreb.
„Când o gaură este mai mică se lărgeşte cu ea. Cu sula se fac găuri mai mici unde urmează activitatea cu acul.”, spune meşterul.
A cusut la mână toate opincile lucrate de-a lungul timpului. Acum e mai greu, nici de piele nu mai poate face rost. Foloseşte piele de porc şi de vită, ce-a mai găsit în podul părinţilor, sau pe la oamenii din sat. Cât s-a putut, a mai cumpărat, deşi nu se mai găseşte pielea fină de altădată.
„Pielea pe care o am, o fasonez la dimensiunile respective, bine înţeles mult mai mare decât talpa piciorului, pentru a permite îndoirea pielii şi a da formă opincii”
- De la cine aţi învăţat meseria? întreb.
„Am învăţat tainele acestei meserii tradiţionale de la un localnic, Costică Avram. Era un mester foarte bun, iar opincile lui aveau mare căutare...”
- Aţi învăţat, sau aţi furat meseria? întreb.
„Mai mult am furat, aşa era pe vremuri, râde nenea Constantin. Am fost atent cum lucrează, cum fasonează şi am zis, trebuie să pot să fac şi eu!”
La început opinca a fost lucrată cu partea din spate desfăcută. Încreţită, era mai uşor de lucrat, dar şi mai uşor de purtat. Mai târziu au apărut opincile înfundate - cu partea din spate închisă - cu o formă frumoasă, mai rezistente, fiind croite din piele de bovină.”
- Care sunt fazele lucrului?
„Întîi se face modelul din partea din faţă a opincii. O floricică, tot din piele, este prinsă în vârful opincii cu ajutorul unui ac.
- Care este rostul ei? întreb.
„Dă un plus de frumuseţe încălţărilor. Nenea Constantin probează opinca pe care o lucrează pentru nepoata lui. Este foarte buna, ii vine bine”, spune meşterul mulţumit.
- Te simţi bine, Ramona, ai purta opinci?
„De ce nu? Sunt lejere, frumoase. Aş păstra tradiţia”, spune fata.
Meşterul spune că opinca pe care o face el are un design asemănător cu un pantof (la moda în acest moment ), cu vârful ascuţit, frumos accesorizat. Nenea Constantin lucrează opinci pentru toate vârstele iar preţul lor este cuprins între 30 şi 60 de lei. Mâna îi merge repede, într-o zi face o pereche de opinci şi jumătate. Este trist însă că nimeni nu-i mai trece pragul să înveţe această meserie.
„Deocamdată nu prea sunt..., şi numărul copiilor a scăzut din an în an.”, spune meşterul cu părere de rău.
Familia sa este o mare iubitoare de obiceiuri şi tradiţii vechi de când lumea, iar nora i-a călcat pe urme, De curând şi nepoata, Ramona se arată interesată, numai că lor le place să ţeasă în război ştergare şi păretare care ajung deseori în expoziţii prin tară, unde au obţinut premii importante.
„Eu sunt singura care mai lucrează ştergare şi păretare”, spune Maricela Mărăşteanu.
- Au căutare? întreb.
„Cum să nu? Vine lumea, se uită la ele şi îşi aduce aminte că avea bunica, aveau bunicii, hai să le punem şi noi, Pun pe masă, pe perete, la icoane. Tradiţia trebuie păstrată, e frumoasă, e de la moşii noşti, din bătrâni”, mai spune Maricela.
Chiar dacă e mai greu acum să-şi găsească ucenici, nenea Constantin nu şi-a pierdut speranţa că într-o zi îl va găsi pe cel care va duce taina meşteşugului de opincar, mai departe.
Mulţumesc pe această cale Centrului Cultural Vrancea, fără de care acest reportaj nu ar fi putut fi realizat. (Janine VADISLAV )
