Ultima oră

Vranceanul Ilie Roşu - ”Maratonistul drapelelor”, cu România în suflet şi în mâini

Ziarul de Vrancea
11 oct 2013 4446 vizualizări
Vă prezentăm astăzi, într-un interviu exclusiv, o poveste din dragoste pentru România şi pentru istoria ei, de care se face “vinovat” un om cu inimă mare şi cu vointa de oţel: Ilie Roşu, un vrancean de care suntem mandri

E vrâncean şi face cinste întregii ţări. Numele lui e cunoscut pe toate continentele, iar ideea sa este unică în lume. Ilie Roşu este maratonist, ”alergător prin şi pentru viaţă”, după cum el însuşi mărturiseşte. S-a născut la Adjudu-Vechi, în Vrancea şi are la activ 78 de maratoane încheiate în toată lumea, iar pe 68 dintre ele le-a alergat cu steagul României în mână. De ce? Pentru că toată munca pe care o depune este ”din dragoste pentru România şi pentru istoria ei”. Anul acesta, pe 6 august, a organizat Maratonul „Pe aici nu se trece”, între Mărăşti, Mărăşeşti şi Soveja, competiţie la care a şi participat. Sâmbăta trecută a fost în Piaţa Constituţiei din Bucureşti, unde şi-a expus cele mai preţioase valori ale sale: fotografiile din maratoane, steagurile şi tricourile pe care le-a purtat în competiţii, acelea care poartă mesajul ”Împreună”, alături de numele României şi de cel al ţării-gazdă, tocmai pentru a arăta lumii că românii pot fi prieteni cu toţi semenii lor. Vorbeşte cu emoţie şi nu totdeauna şi-o poate stăpâni. Îi tremură glasul de fiecare dată când îşi aminteşte de maratoanele la care a participat şi de mândria de a duce tricolorul în toate colţurile planetei. Dar, mai ales, se bucură când românii îl recunosc peste graniţe. La expoziţia lui, au venit români, dar şi străini, cărora le-a spus, pe scurt, povestea lui, povestea celui numit astăzi ”Maratonistul Drapelelor”. Un american a fost mândru să vadă steagul ţării lui printre cele expuse de Ilie Roşu. Şi i-a ascultat toate istorisirile, cu victorii şi înfrângeri. Însă povestea nu se termină aici. Ea merge mai departe, tot mai departe. Măcar până la 100 de maratoane alergate cu steagul României în mână. Şi nici acolo nu e linia de ”Finish”...


Alina-Elena Vasiliu: Sunteţi cel mai cunoscut şi mai prolific maratonist din Vrancea. Care a fost linia de ”start”? Cine, ce şi când v-a motivat în pregătirea pentru sport? 

Ilie Roşu: E o pasiune din copilărie. Eu sunt din Adjudu-Vechi şi acolo tot timpul am făcut sport, am făcut mişcare. Am avut doi profesori de sport care m-au îndrumat; unul dintre ei a fost profesorul Ţugulea. Spre atletism m-a îndrumat profesoara de sport Catrinescu. Ea a fost cea care ne-a scos pe noi la concursurile de atletism, la o întrecere între satele din judeţul Vrancea. Şi acolo am ”gustat” eu pentru prima dată din cursele de atletism; am încercat apoi cu aruncarea mingii de oină, cu alergare de 1.000 de metri şi mi-a plăcut. Dar dragostea pentru mişcare am primit-o în Liceul Militar de la Câmpulung Moldovenesc. Acolo am avut un profesor, colonelul Aurel Cristea, care mi-a transmis mult din spiritul dumnealui de luptă. Şi am mai avut un profesor în Şcoala Militară de la Braşov, Mihai Szabo, care, la fel, a fost un om deosebit şi de la care am învăţat să lupt. Datorită acestor oameni şi datorită faptului că şi eu am primit o educaţie, am reuşit să alerg 78 de maratoane, din care 68 de maratoane consecutive - cu drapelul României peste tot în lume, peste 2.800 de kilometri.

Sunteţi singurul maratonist care a avut iniţiativa inedită de a alerga totdeauna cu steagul României în mână, alături de cel al ţării unde se desfăşoară maratonul. De unde a pornit această idee?

Totdeauna, la fiecare maraton, când am ieşit afară, am avut un steag, am avut un drapel al României, pe care l-am scos cu mândrie, de câte ori am avut posibilitatea. Dar prima dată când am simţit că atunci când duci un steag se întâmplă ceva, a fost la un maraton la Bruxelles, când un prieten de-al meu m-a aşteptat înainte cu un kilometru de a termina maratonul şi mi-a dat steagul României. Şi acolo, când am intrat în piaţă, toată lumea, la început, a strigat ”Belgia! Belgia!”, pentru că steagul României se aseamănă cu cel al Belgiei, ei au negru, noi avem albastru şi albastrul nostru bătea spre negru. Ei au crezut că eu sunt belgian. Când m-am apropiat destul de ei, au început să strige ”România!”, pentru că scria pe tricoul meu. Când am ajuns în piaţă, după ce s-a terminat cursa, toţi românii care au fost în piaţă m-au căutat şi au pus mâna pe mine (îi tremură vocea şi are lacrimi în ochi) şi spuneau: ”Şi eu sunt român!”. Au venit atunci şi diplomaţi, şi ingineri, dar şi cerşetori. De-acolo mi-am dat seama că atunci când duci steagul ţării tale, transmiţi ceva. La Roma a fost primul maraton la care am alergat cu două steaguri, cel al României şi cel al Italiei. Când am trecut prin piaţă, pe la Vatican, erau 1.000 de oameni, nu erau italieni, erau turişti, şi au început să strige ”România!” Şi atunci am simţit că eu trebuie să duc mai departe steagurile pe unde alerg. Şi de atunci, din 21 martie 2010, n-am mai lăsat drapelele din mână. Am făcut 68 de maratoane consecutive, m-am dus peste tot în lume, am ajuns pe toate continentele, am ajuns în Noua Zeelandă, în Atlanta, în America, în Asia, în Africa, în Europa, peste tot pe unde am putut.

 

Acum aţi ajuns să organizaţi maratoane.

 

După ce am terminat, mai trebuia ceva: am simţit nevoia să organizez maratoane şi să fac ce-am văzut eu pe-afară. Primul a fost un maraton de suflet, maratonul ”Pe aici nu se trece!”, în Vrancea. Bunicul meu a luptat în Primul Război Mondial. M-am gândit că acolo trebuie să fie începutul meu cu maratoanele istorice. Am alergat între Mărăşti şi Mărăşeşti, de două ori. A treia oară, anul acesta, am schimbat traseul, am plecat de la Mărăşeşti la Mărăşti şi am dat, pentru prima dată în lume, startul pentru două maratoane în acelaşi timp şi care au avut aceeaşi linie de sosire. Am plecat de la Soveja către Mărăşti, iar colegii mei au plecat de la Mărăşeşti către Mărăşti şi ne-am întâlnit în faţa Mausoleului de la Mărăşti. Cel mai frumos lucru care a putut să se întâmple a fost că aviaţia militară din România a trecut cu trei avioane pe deasupra noastră şi ne-a dat onorul, exact cum dă aviaţia americană onorul la maratonul de la Boston. A fost un moment unic!

”Alerg din dragoste pentru România!”

La ce sau la cine vă gândiţi în timp ce alergaţi?

Într-o cursă, te gândeşti la multe lucruri. Sunt momente în care eşti singur şi trebuie să te gândeşti la ceva. Îţi trec prin minte amintiri din copilărie, amintiri din viaţa de zi cu zi, neîmpliniri, bucurii. Pentru mine e mai uşor, pentru că eu nu sunt un maratonist obişnuit, eu alerg cu steaguri şi tot timpul trebuie să fiu atent la oamenii care sunt pe margine şi care spun cuvinte frumoase despre România. Trebuie să fiu pregătit să le răspund, să flutur steagurile, să le înalţ, în semn de respect. Dar este şi un efort suplimentar să alergaţi cu steagurile în mână.Este! Eu pierd cel puţin jumătate de oră faţă de un maratonist obişnuit, ducând steagurile, dar, ca să duc acele steaguri, totdeauna, înainte de start, îmi fac o declaraţie: ”Alerg din dragoste pentru România!”. Şi asta îmi dă mie energizantul de care am nevoie ca să ajung la capăt. Cei mai frumoşi metri dintr-un maraton sunt ultimii 195, acolo unde te aşteaptă toată lumea şi acolo unde eşti respectat pentru ceea ce faci şi primeşti acea medalie, care este simbolul muncii pe care tu ai depus-o timp de două-trei-patru ore, în funcţie de cât eşti de pregătit. E şi o luptă pe care o dai cu tine. Noi, practic, nu ne întrecem cu colegul de cursă, noi ne întrecem cu noi înşine şi reuşim, de multe ori, să ne depăşim.

Care e victoria de care sunteţi cel mai mândru?

Cea mai mare victorie a mea este, de fapt, o înfrângere. Am suferit-o anul acesta, pe Muntele Olimp, când am încercat să duc steagul României, steagul Greciei şi steagul Uniunii Europene sus, pe vârful muntelui. Toată lumea mi-a zis să nu iau steagul Uniunii Europene pe Muntele Olimp. Eu, totuşi, nu am renunţat la idee şi am ajuns cu steagul sus. Acolo era ceaţă şi a fost greu, pentru că am avut trei steaguri. La un moment dat, am luat-o pe un alt traseu, am nimerit într-o prăpastie şi atunci s-au pus în mişcare pietrele, m-a prins o avalanşă de pietre şi era să alunec în prăpastie. Am reuşit să mă stabilizez, să scap, să revin în traseu şi să continui cursa. La un punct de control, grecii au vrut să mă descalifice, au vrut să-mi ia cipul şi am avut o discuţie mai dură cu ei, pentru că eu nu am greşit traseul pentru că aş fi fost neatent, ci pentru că aşa era marcajul. Până la urmă m-au lăsat să continui cursa pe cont propriu, nu mi-au luat cipul. Dacă dădeai cipul, erai descalificat. Deşi cursa se încheiase, am alergat singur printr-un canion, care nu mai era marcat. Am alergat fără apă, fără nimic, încă 15 kilometri din cursă şi am reuşit să ajung la Finish cu o oră şi 45 de minute întârziere, exact când se făcea premierea. Atunci, 2000 de oameni m-au aplaudat (are lacrimi în ochi). Cred că asta a fost cea mai mare victorie pe care am avut-o.

”Maratonul «Pe aici nu se trece!», este sufletul meu!”

Spuneaţi că dumneavoastră aţi descoperit pasiunea aceasta în şcoală. Credeţi că sportul este suficient valorificat în şcolile zilelor noastre?

Există o pasiune care se dezvoltă la copii încă din grădiniţă şi din educaţia pe care o primesc acasă, în familie. Dacă acasă se face sport, se face mişcare, copilul acela găseşte timpul necesar ca să facă mişcare. E adevărat că în şcoli ar trebui mai multe ore de sport, dar baza materială încă nu permite ca, pe timpul iernii, pe vreme nefavorabilă, copiii să facă mişcare şi, de aceea, profesorii sunt obligaţi să improvizeze. Dar cine vrea să facă sport poate să facă sport, totul este să faci din pasiune, să nu fie ceva de care vrei să scapi în fiecare zi, să se termine. Nu! Tot timpul trebuie să existe o continuitate. La ţară, tot timpul aveam unde să facem mişcare. La Adjudu-Vechi, de unde sunt eu, pe malul Siretului, era un câmp, un islaz, unde aveam teren de fotbal, puteam să alergăm… Au fost frumoase vremurile alea şi cred că m-au ajutat să fac ceea ce fac acum.

Vă gândiţi să organizaţi alte maratoane în Vrancea?

Am maratonul pe care eu l-am iniţiat, maratonul ”Pe aici nu se trece!”, este sufletul meu, este un maraton la care ţin mult şi care se desfăşoară aşa cum spun eu, pentru că eu l-am inventat. Nimeni din Vrancea nu mişcă în front, pentru că eu am concepţia maratonului şi oamenii, pentru că au observat că eu pun mult suflet, fac ceea ce spun eu. Anul acesta a ieşit cea mai frumoasă ediţie a maratonului ”Pe aici nu se trece!”. Aş vrea să mai fac un maraton, ”Maratonul celor patru judeţe”. Există, la graniţa dintre judeţele Vrancea, Galaţi, Bacău şi Vaslui, o zonă care poate fi parcursă pe distanţa unui maraton, 42 de kilometri, şi care să treacă prin cele patru judeţe. Am încercat şi anul trecut, dar cred că la anul o să-l fac. Acesta ar fi proiectul meu, care va fi legat de judeţul Vrancea.

Aveţi o pasiune pentru maratoanele cu semnificaţie istorică.

Cel mai frumos maraton din cele istorice a fost Maratonul Recunoştinţei, pe care îl organizez cu sprijinul campioanei olimpice la maraton, Constantina Diţă, care de fiecare dată ne dă startul în maraton. Am hotărât, împreună cu ea, ca acest maraton să fie mobil, să se desfăşoare în fiecare an în alte locuri, nu în acelaşi loc. Anul trecut a fost între Călugăreni şi Mormântul Eroului Necunoscut, anul acesta am descoperit un monument la Roşia Montană şi totul s-a desfăşurat în jurul monumentului de acolo, dedicat eroilor din Primul Război Mondial. La anul, vom merge la Târgu-Jiu, vom trece pe sub Poarta Sărutului, ansamblul lui Brâncuşi, şi vom dedica acest maraton tot militarilor Armatei Române care au luptat în Primul Război Mondial, mai ales că doamna Diţă este născută în zona Târgu-Jiu. Ultimul maraton organizat este Maratonul Ştefan cel Mare, un maraton de suflet. Eu am făcut Liceul Militar la Câmpulung Moldovenesc, iar liceul se numeşte ”Ştefan cel Mare”. Am ceva din spiritul lui Ştefan cel Mare în mine, patru ani de zile pe holurile liceului numai ”Ştefan cel Mare” am auzit şi am simţit. Am vrut să fac un maraton pe care să i-l dedic lui Ştefan. Anul acesta am reuşit să fac maratonul ”Ştefan cel Mare”, cu sosire la mormântul de la Mănăstirea Putna. A fost ceva de suflet.

”Picioarele mă ţin. Mâinile încep să se umfle.”

Aţi anunţat de curând că v-aţi propus să ajungeţi la 100 de maratoane la 1 decembrie 2014 şi 100 alergate cu drapelul României la 6 august 2015. De unde s-a născut acest scop?

Am 68 de maratoane alergate cu steagul României. Am calculat că aş putea ajunge la 100 de maratoane cu drapelul ţării pe 6 august 2015, la maratonul de la Mărăşeşti. Eu am 10 maratoane pe care le-am alergat la început, fără steaguri. La anul, la 1 decembrie, de Ziua Naţională a României, poate în Parcul IOR, mi-am propus să ajung la 100 de maratoane. Am deja 79, îmi mai trebuie 21 de maratoane. Sunt convins că le fac la anul. Voi fi al treilea român care trece peste 100 de maratoane. Vreau asta! Sunt doar doi români care au reuşit asta şi chiar dacă nu voi fi al treilea, poate voi fi al patrulea, dar mă voi număra printre ei, voi fi acolo. Totul e făcut în 5 ani de zile. Primul maraton al meu a fost în 2008, în luna octombrie. Picioarele văd că mă ţin. Singura problemă sunt mâinile care deja s-au umflat din cauza curselor cu steaguri.  Sunt încordat, timp de 4 ore să ţii de steag este cam dificil.

”În fiecare an, alerg un maraton pentru fiicele mele”

Cum vă pregătiţi înainte de o competiţie?

Atunci când este răcoare, eu alerg în fiecare săptămână câte un maraton. Am ajuns la peste 20 de maratoane alergate într-un an. Nu prea mai am timp să mă pregătesc între maratoane. Pentru mine, un maraton încheiat este pregătirea pentru următorul. Mâine (duminică, 7 octombrie) voi alerga Maratonul de la Bucureşti. Va fi o cursă inedită, voi alerga cu steagul României şi, pentru că sunt stelist, de trei ani de zile mă chinui să duc steagul Clubului Steaua. Cred că a venit momentul ca mâine să-l port în cursă. Nu am anunţat pe nimeni, pentru că nu aş vrea ca dinamoviştii să iasă în întâmpinarea mea şi să-mi facă galerie. Mai urmează Maratonul de la Sulina, Maratonul Delta Dunării, pe care eu îl organizez, împreună cu clubul meu, Clubul EcoAlpin. Urmează apoi Maratonul 1 Decembrie, Maratonul Reîntregirii Neamului Românesc, pe care îl organizez cu un alt club unde sunt membru, Clubul Maraton. Înainte de asta urmează Maratonul de la Torino, un maraton de suflet pentru mine, pentru că fetele mele sunt acolo şi în fiecare an merg şi alerg un maraton pentru ele.

Fiicele dumneavoastră s-au contaminat de ”microbul” acesta, al alergatului?

Cea mică a făcut, în clasa a opta, sport de performanţă, a făcut înot, a fost vicecampioană naţională. Cea mare aleargă şi ea, dar încă nu a venit momentul să facă ceea ce fac eu. Le-am trezit şi lor sentimentul de a lupta; de când fac eu cursele mele de maraton cu steaguri, ele au devenit mai luptătoare şi asta mă bucură, sunt mai îndrăzneţe. Sper ca, într-o zi, una dintre ele să alerge un semimaraton cu steagul României.

Pe site-ul dumneavoastră spuneţi că sunteţi ”un alergător prin şi pentru viaţă”.În ce sens alergaţi pentru viaţă?

Ceea ce fac eu îi motivează pe oameni să nu abandoneze visul pe care l-au avut şi care nu s-a îndeplinit, aşa cum a fost şi visul meu de a alerga un maraton la 20 de ani şi care s-a înfăptuit abia la 48 de ani. Primul meu maraton l-am înfăptuit la 48 de ani, când nimeni nu se mai aştepta. Am reuşit să fac acel maraton şi să transform totul într-o poveste din dragoste pentru România şi pentru istoria ei. Am reuşit să aduc alături de mine Ministerul Apărării Naţionale, militari care m-au sprijinit să fac această expoziţie, toate cluburile pe care le cunosc sunt aproape de mine, oamenii mă cunosc. Tot ceea ce am făcut eu nu este numai munca mea, este munca maratoniştilor din întreaga Românie, pentru că ei au apreciat ceea ce am făcut eu. Puteau, prin două vorbe, să mă descurajeze, să nu fac ceea ce am făcut. Dar ei au fost ca un energizant pentru mine, le-a plăcut ideea şi simt că această expoziţie este şi expoziţia lor. De aceea le mulţumesc, îi văd că trec pe-aici şi văd într-un singur loc toată munca pe care am făcut-o eu în toţi aceşti ani. Ei tot timpul au fost cu mine la Start. (Alina-Elena VASILIU)

Ilie Roşu – carte de vizită

 


În lipsa unui acord scris din partea Ziarului de Vrancea, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi inseraţi vizibil link-ul articolului: #insertcurrentlinkhere

Ziarul de Vrancea  nu este responsabil juridic pentru conţinutul textelor din comentariile de mai jos. Responsabilitatea pentru mesajele dumneavoastra vă revine în exclusivitate.

Comentarii: 1

Adaugă comentariu
Un vrancean, acum 1957 zile, 17 ore, 56 minute, 53 secunde
D-le Rosu as aveti sanatate as puteti as va indepliniti visul.Poate reusiti as veniti la un maraton Si in Scotia as purtati steagul ROMANIEI sus
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.
Ziarul de Vrancea doreste ca acest site sa fie un spatiu al discutiilor civilizate, al comentariilor de bun simt. Din acest motiv, cei care posteaza comentarii la articole trebuie sa respecte urmatoarele reguli:
1. Sa se refere doar la articolul la care posteaza comentarii.
2. Sa foloseasca un limbaj civilizat, fara injurii, calomnii, comentarii antisemite, xenofobe sau rasiste.
3. Sunt interzise atacurile la adresa autorilor, daca acestea nu au legatura cu textul.
4. Username-ul sa nu fie nume de personalitati ale vietii publice sau parodieri ale acestora.
Autorul unui articol poate fi criticat pentru eventuale greseli, incoerenta, lipsa de documentare etc.
Nerespectarea regulilor mentionate mai sus va duce la stergerea comentariilor, fara avertisment si fara explicatii.
Abaterile repetate vor avea drept consecinta interdictia accesului la aceasta facilitate a site-ului.