Galerie foto!MEŞTERUL NICOLAE CHITICAR - CE POT FACE DOUĂ MÂINI DIBACE
În comuna Bilieşti era tradiţie, veche de sute de ani, ca gospodarii să-şi confecţioneze din papura tăiată de pe marginea râului Siret, diverse obiecte de folosinţă casnică. Ce lucrau în plus, duceau la târg unde vindeau pe bani buni, mai ales rogojinile din papură, care ţineau loc de covor în casă şi de ştergător în faţa uşii....
„La Bilieşti a fost ocupaţie de bază, datorită căreia unele familii îşi câştigau existenţa. Ţin minte, când eram copil, foarte mulţi lucrau rogojini, panere, tot felul de lucruri folositoare, din papură. Aveam materia primă gratis pentru aşa ceva. Şi părinţii mei au lucrat şi bunicii, chiar şi noi, la şcoală, la lucrările practice asta era baza, făceam ştergători şi alte obiecte artizanale din papură. O parte le luam acasă , o parte le ţineam la expoziţia şcolii. La trei case era un meşter, era o tradiţie şi un mod de a-şi câştiga existenţa”, spune Vasile Chirilă, primarul comunei Bilieşti.
În acest moment, în Bilieşti mai este un singur meşter care lucrează împletituri din papură, nenea Nicolae Chiticar, care se încăpăţânează să ducă tradiţia mai departe.
„Eu am lucrat papura de la etatea de 5-6 ani, pe când se lucra la noi în casă. După armată, când m-am căsătorit, m-am apucat de construcţii, se câştiga mai bine. Am lucrat la Focşani. După cutremurul din 1977 am aşezat toate candelabrele în Teatrul Pastia. Înainte de cutremur am lucrat la sediul Poliţiei, care este şi astăzi, apoi am participat la contruirea celor mai mari magazine, cum e Romarta, cu toate apartamentele de deasupra. După ce m-am îmbolnăvit de coxartroză şi lombosciatică, nu am mai putut să lucrez şi mi-am făcut dosarul pentru pensie de etate. Ca să nu stau degeaba şi să nu mă plictisesc, m-am apucat de artizanat, m-am întors la papură”, ne-a povestit nenea Nicolae Chiticar.
În sat nu mai lucrează nimeni papură ( în afară de nenea Chiticar! ) deşi, în urma cu 40-50 de ani, cu banii obţinuţi din comercializarea obiectelor din papura, localnicii ţineau casa şi copiii la şcoală.
„Nu mai lucrează nimeni, s-au boierit, uni s-au boierit, alţii au murit”, spune meşterul.
- Aveţi ucenici?
„Nu, feciorii mei nu vor să facă aşa ceva... ”
- Văd că aveţi un grup de copii...
„Au venit băieţii de la şcoală, i-a adus doamna profesoară. Vor să înveţe”.
- V-ar bucura?
„M-ar bucura, sigur, ca să rămână ceva pe urma mea. Nu e o muncă grea, e o treabă iscusită”.
Şi dacă tot sunt cu toţii în atelier, le predă şi prima lecţie, abc-ul meseriei, cum îi spune meşterul.
- Cum e, Valentin? îl întreb pe şcolarul atent la fiecare mişcare.
„Este foarte plăcut.”
- Ai mai fost la nenea Chiticar?
„Nu, aceasta este prima oară dar mi-a mai povestit mamaia mea... (...) Este mult de muncă, dar ce iese la final este foarte satisfăcător.”
Gabriel, elev şi el la Şcoala Gimnaziala 1 Bilieşti, pentru care cea mai mare dorinţă este să devină pompier, spune că ar lucra papura, dar numai în timpul liber. Copiii sunt fascinaţi de „minunile” pe care le face nenea Nicolae Chiticar cu mâinile lui dibace.
„Faptul că elevii sunt interesaţi, ne-a convins să demarăm împreună un proiect. Domnul Chiticar o să vină la şcoală, unde o să ne împărtăşească din tainele împletiturilor şi o să-i înveţe, să vadă şi copiii ce lucruri frumoase pot face cu mâinile lor”, spune profesor Constanţa Micu, de la Şcoala Gimnazială nr.1. Bilieşti.
Cu ajutorul unui forfecuţ, unui cuţitaş şi a unui patent, timp de 10 ore / zi, nenea Chiticar lucrează un coş pentru cumpărături, în două zile face o pălărie simplă, în trei zile o pălărie pentru bărbaţi, s-o poarte la coasă sau la pescuit. Face coşuleţe pentru fructe, preşuri pentru baie, care au căutare şi costă doar 5 lei, preşuri mici, pentru bucătărie, sticle băuturi fine, dar şi pentru păstrat apa rece, la cosit, în timpul verii.
Anii au trecut, pretenţiile au crescut, fiecare îşi doreşte confort şi lux în casă, aşa că rogojinile, ştergătoarele de la uşă, panerele, au fost surghiunite în fundul magaziilor, sau puse pe foc. După revoluţie tinerii au plecat în străinătate, la muncă şi, dacă nu ar fi fost nenea Chiticar, tradiţia ar fi fost dată uitării cu totul. Între timp el a făcut din papură artă, marfă bună la export, după cum spune şi primarul comunei, care şi-a surprins oaspeţii veniţi de departe cu daruri împletite din papură.
- Se câştigă? îl întreb pe meşter.
„Cel mult 100 lei pe săptămână. Alteori nu se vinde..., nu mai cumpără lumea, e fodulă! Tineretul de azi s-a emancipat, nu mai vrea să facă ce s-a făcut. Le-a mai intrat în cap şi plecatul ăsta, în Italia...”
- E de bine?
„Nu-i de bine! Stai în ţara ta şi fă ceva pentru binele tău şi al celorlalţi, cu care trăieşti. Dar acum, vă spun sincer, îi înţeleg şi pe ei....”
Deşi trecut bine de 75 de ani, nenea Chiticar nu şi-a pierdut speranţa, mai ales de când şcoala a decis să-l includă în proiect. În fiecare săptămână va petrece câteva ore în mijlocul elevilor, pe care îi va învăţa tainele papurii şi disciplina împletiturilor măiestre. (Janine VADISLAV)