Ultima oră

Războiul de ţesut - comoara din cotrună a unei sovejence

Cristi Merchea
5 ian 2017 678 vizualizări
E a doua zi din Noul An 2017. O zi frumoasă dar geroasă, cu natura încremenită de temperatura cu multe grade sub zero din noaptea trecută. Purcedem la drum, spre munte, la Soveja.

O discuţie de acum vreo lună, de anul trecut practic, ne-a adus aminte că un bătrân ne-a spus despre o ladă de zestre pe care ne-ar da-o cu tot ce are în ea.

Mirajul pomului lăudat ne face să uităm de ger şi, după ce radem gheaţa de pe parbriz şi încălzim motorul, luăm întins drumul european. La Tişiţa cotim stânga pentru Panciu-Soveja. Natura e înţepenită şi dezgolită, satele cenuşii, lipsite de viaţă şi culoare. Bruma albă a gerului a albit păişul de pe câmpurile din jurul şoselei, arătura câmpiilor e pietrificată şi aşteaptă primăvara să se mărunţească şi să dea roadele ei. De la Panciu însă lucrurile se schimbă. Puţina ceaţă întâlnită s-a risipit iar soarele ne luminează drumul cu toată puterea lui. O lumină puţin cenuşie, fără vlagă. Cum lăsăm curbele de la Valea Câmpului, în faţă se întrezăresc, departe, coamele munţilor, de un gri-azur miserios.
Aproape am ajuns.

Ne oprim la moaşa Domnica lu’ Fătu

La intrarea în sat fosta livadă mai are doar un singur pom răzleţ, singur precum soldatul japonez rămas la datorie în tranşee şi după terminarea războiului. Pentru că, pe dealurile din dreapta şoselei care abia intră în comună, s-a dat un adevărat război în exterminarea livezii. O luptă acerbă, din care a ieşit victorios omul, sovejanul, în apriga sa ciudă pe CAP, pe tot ceea ce era avut obştesc şi aparţinea statului.
În fine, intrăm în Rucăreni. Soveja e cum am lăsat-o: pustie. Şoseaua e acoperită cu zăpada căzută acum două zile dar care nu va mai ţine mult. La „Troiţă” coborâm spre stânga iar la „Vâlcu din Gunoaie”, o altă răscruce, facem dreapta pe lângă o fântână cu roată şi iar la stânga.
Uliţa aceasta nu a fost asfaltată, e aşa cum era în copilărie şi parcă-mi place mai mult. Garduri care abia se ţin, câte o poartă mai nouă, dar pe drum mai nimeni. O pisică neagră a sărit de pe un gard şi se îndreaptă circumspectă spre noi, calculând atent fiecare atingere de zăpadă cu lăbuţele sale. Nu mergem la casa cu lada de zestre că nu mai ştim unde e. Ne oprim însă la moaşa Domnica lu’ Fătu. Strigăm de vreo două ori dar nu răspunde nimeni. Se vede că e ora somnului, după prânz, însă multe jucării prin curte ne spun că vreun nepot el, cel care nu are pauză. Şi chiar aşa e. Moaşa Domnica iese şi mă recunoaşte imediat. Ne invită în „cotrună”.O cămăruţă mică unde, lângă o sobă de teracotă şi un pat, lipit de fereastră, e „întins” un război de ţesut. „Întins” pentru că montat n-o foloseşte nimeni ca expresie. Iar sovejenii au formulele şi vorbele lor, aduse de departe, de la Rucăr şi Dragoslavele, pe aceste meleaguri. Pe perete un covor ţesut tot în război, pe pat la fel, în dreapta un altul cu motive florale. Peste covorul din dreapta, o fotografie cu nepoţica, îmbrăcată cu ia pe care fiica moaşei Domnica o purta la serbări, ne întâmpină plină de zâmbete. E mândria şi bucuria ochilor săi.

„Pui dă măligă şi n-am răbdare: tot intru dă două ori acolo pânî hierbi”

– De când lucrezi la război, moaşă Domnică?
– Dă când m-am măritat.
– Da, mama matale făcea?
– Făcea, ghiatî mama, făcea, spune surâzând puţin, dând din cap la cuvântul „ghiata” ca şi cum gândul ar fi dus-o imediat la ea şi la acele vremuri.
– Ştii cum îs iarna acu? Uite, vă spun … Pui dă măligă, aici – şi ne arată plita sobei pe care stă o oală în aşteptare – şi n-am răbdare: tot intru de două ori acolo pânî hierbi. Şi ne arată războiul care aşteaptă cuminte mâinile ei.
Pe cuvertura în lucru a aşezat o stofă să nu se aşeze praful, să nu se murdărească. Grija pentru lucrul ei este mare, aşa cum cu mare grijă sunt toate aranjate în casă.
– N-am răbdare. Acum stau ca pă mărăcini. Uite, sî v-arăt de când ţes. Şi scoate o andrea lungă, de vreo 50 de centimetri, din oţel. Vedeţi, aici a avut o biluţă… nu mai e. Nici cârligu’ nu-l măi ari dăloc.
Practic, de atâta folosit, şi oţelul s-a tocit.
– La mini, aici, în căsicioar-asta mititică… Se ruşinează puţin de ceea ce alţii şi-ar dori: o căsuţă cochetă, călduroasă, unde focul să duduie, mămăliga să fiarbă, pereţii să fie îmbrăcaţi în covoare, pe jos ţoale din coade iar „tabanul” din scândură de brad vopsită în verde sau alb, aşa cum sunt mai toate casele sovejenilor. Războiul de ţesut nu e mobilă sau doar o unealtă de muncă. El face parte din viaţa de zi cu zi a acestei femei. Aşa cum odată, nu foarte demult, (acum vreo 30 de ani), fiecare familie de gospădari avea unul. Iarna femeile nu făceau altceva decât să „intre” în război, să mai iasă la lighioi, să facă o măligă şi iar să intre acolo.

„Nu poci fără el”

Războiul e acolo demult. De când s-a măritat nu l-a mai mutat. „Da ci faci, fa, tot la el?” îi spun femeile. Aruncî-l, fa! Io l-am pus dămult pă foc.”
– Io nu poci fără el, ne spune moaşa Domnica. Io-te, acuma fac şaptişdoi dă ani şi io fără el nu-mi văd rostul. Io vorghesc aşa, mă-nţelegi, ca la Soveja, îmi spune ca unuia de-al locului.
E plină de energie şi de zâmbet moaşa Domnica. Aşa a fost toată viaţa şi aşa e şi acum. E fericită să vorbească despre copii şi realizările lor, de cum i-a ajutat să se aşeze pe la case. O vizită în „casa mare” e de ritual. Ştim ce găsim dar niciodată surpriza nu lipseşte. Salonul e locul unde mi-aş petrece timpul să scriu: înveliţi în covoare, aşa cum era aproape fiecare salon al Sovejei, şi acesta are rânduiala lui: păritar sus, zăvada mare, înflorată cu trandafiri acoperă trei sferturi din pereţi pe mijloc iar jos, adămasca, cu model mărunt, care să protejeze pereţii de spătarele scaunelor sau ale mobilii. O masă pe centru, pe care se pun farfuriile cu mălai şi mere în ajunul Bobotezii, un dulap în care se ţin straiele făcute la mână sau în război şi un pat pe care şad, una peste alta, cuverturi şi perne de zestre… Vremurile s-au schimbat dar copiii au plecat la oraş, nemaivoind să primească în dar lucrurile făcute cu atâta migală. Cu toate că, ne spune moaşa Domnica, fata de la Bucureşti vrea neapărat o cameră făcută aşa, în stil sovejenesc, iar costumul popular al fiicei sale, acum purtat de nepoata sa, e la mare apreciere. O lăsăm pe moaşa Domnica în cotruna sa mititică, cu gândul la copii şi nepoţi dar şi la războiul care o aşteaptă şi la care toată viaţa „a tras” ca să facă lucruri frumoase. Nu poate fără el. Nu poate pentru că munca şi dragostea pentru frumos sunt esenţa vieţii sale, alături, bineînţeles, de dragostea pentru familie. Iar ea este un „caz”, am putea spune. Unul din cazurile din ce în ce mai rare în care sovejencele vor să facă ceva – şi foarte frumos – indiferent de vârsta la care au ajuns.


Cristi Merchea


În lipsa unui acord scris din partea Ziarului de Vrancea, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi inseraţi vizibil link-ul articolului: #insertcurrentlinkhere

Ziarul de Vrancea  nu este responsabil juridic pentru conţinutul textelor din comentariile de mai jos. Responsabilitatea pentru mesajele dumneavoastra vă revine în exclusivitate.

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.
Ziarul de Vrancea doreste ca acest site sa fie un spatiu al discutiilor civilizate, al comentariilor de bun simt. Din acest motiv, cei care posteaza comentarii la articole trebuie sa respecte urmatoarele reguli:
1. Sa se refere doar la articolul la care posteaza comentarii.
2. Sa foloseasca un limbaj civilizat, fara injurii, calomnii, comentarii antisemite, xenofobe sau rasiste.
3. Sunt interzise atacurile la adresa autorilor, daca acestea nu au legatura cu textul.
4. Username-ul sa nu fie nume de personalitati ale vietii publice sau parodieri ale acestora.
Autorul unui articol poate fi criticat pentru eventuale greseli, incoerenta, lipsa de documentare etc.
Nerespectarea regulilor mentionate mai sus va duce la stergerea comentariilor, fara avertisment si fara explicatii.
Abaterile repetate vor avea drept consecinta interdictia accesului la aceasta facilitate a site-ului.