Testarea unei "farfurii zburătoare" create de NASA, la al doilea eşec
Imaginile cu desfăşurarea acestei misiuni de testare au fost difuzate în direct de postul de televiziune al agenţiei spaţiale americane, NASA TV. O problemă tehnică similară a afectat şi prima misiune de testare a sistemului Low Density Supersonic Decelerator (LDSD), în 2014. De atunci, paraşuta a fost reconcepută şi ranforsată pentru zborul de testare de luni, însă specialiştii americani vor trebui să refacă designul acestui sistem de frânare înainte de a putea să expedieze pe Marte vehicule şi echipamente foarte grele. "Acesta este motivul pentru care efectuăm teste precum cel de azi", a declarat Dan Coatta, inginer la NASA.
Paraşuta - cu un diametru de 30,5 metri -, fiind cea mai mare testată vreodată, reprezintă cea de-a doua parte dintr-un sistem de frânare supersonică în două etape, dezvoltat de NASA în ultimii cinci ani, cu un cost de aproximativ 230 milioane de dolari. Ca şi anul trecut, paraşuta LDSD, în forma unei gogoşi uriaşe, a reuşit să se umfle, aşa cum se aşteptau savanţii de la NASA, mărind suprafaţa de frecare cu aerul şi încetinind coborârea vehiculului în atmosferă.
Misiunea de luni a început cu decolarea unui uriaş balon cu heliu de la o bază a marinei americane din Kauai, Hawaii. După trei ore, balonul a ajuns la altitudinea de 36.576 de metri, unde LDSD s-a separat de balon. Un motor de rachetă a ridicat LDSD până la altitudinea de 54.864 de metri - o altitudine de cinci ori mai mare decât aceea la care zboară avioanele comerciale -, de unde vehiculul a început să coboare cu aproape 4.828 de kilometri pe oră, o viteză de aproape patru ori mai mare decât aceea a sunetului. Viteza şi altitudinea au fost alese de savanţii de NASA pentru a simula condiţiile cu care s-ar confrunta un astfel de vehicul spaţial atunci când ar coborî prin atmosfera rarefiată a planetei Marte. Nave de recuperare au aşteptat în Oceanul Pacific revenirea pe Terra a vehiculului spaţial, a paraşutei şi a altor echipamente.
