Ultima oră

VIDEO!!!Un alt fel de Facebook. "Minunile" de la Fundătura Vrancei!

Intr-o casă mică din Fundătura se întâmplă lucruri minunate, care ne dau speranţe că vechile noastre tradiţii nu vor muri. Sub coordonarea Marianei Popa, o inimoasă gospodină a acestui cătun de la munte, într-o cameră, nevestele se întâlnesc la şezătoare, iar copiii învaţă să cânte la vioară cu soţul acesteia, Ionică, fost învăţător şi militar, în prezent dascăl la biserică. Ziarul de Vrancea le-a făcut o vizită acestor oameni şi vă spune în amănunt ce se întâmplă în frumoasa aşezare de pe munte, dar şi ce vor primi de Paşte cei mai norocoşi, pentru hora satului.

În Ţara Vrancei tradiţiile populare nu au murit, pentru că există oameni pasionaţi care vor cu tot dinadinsul să le ducă mai departe. V-aţi întrebat vreodată cum îşi petreceau serile lungi de iarnă bunicile sau chiar mamele noastre, pe vremea în care televizorul lipsea din case, iar de internet nici nu se ştia? Oare ce făceau de la Crăciun până la Paşte tinerele pe vremea când nu exista Facebook-ul pentru socializare, dar nici case de modă de unde să se înnoiască pentru Paşte?

Ei bine, aţi ghicit! Toată iarna şi-o petreceau la şezătoare pentru a-şi coase cele mai frumoase cămăşi pentru horele de Paşte. Evident că gura avea şi ea treabă, iar comunicarea directă, asezonată cu tot felul de glume şi snoave, ajuta la o mai bună coeziune a comunităţii. Şi totul funcţiona foarte bine. Vestea bună este că în satele noastre de munte se reînvie uşor-uşor tradiţia şezătorilor. O doamnă din Fundătura Vrancei (pariu că nu ştiţi unde se află acest mic cătun!), Mariana Popa, a avut iniţiativa să reînvie tradiţia şezătorii! Iar de Paşte, cei din familiile gospodinelor participante vor primi obiecte confecţionate la şezătoare, fie că vorbim de costume populare, ştergare, peretare, pulovere împletite, pieptare, papucei, mileuri sau goblenuri.

 

Satul de unde se văd şapte sate
 

Şezătoarea este o adunare restrânsă la sate, în serile de iarnă, unde participanţii lucrează şi, totodată, petrec, spunând poveşti, glume, ghicitori. Toata iarna, femeile din Fundătura, o frumoasă aşezare cu 160 de gospodării din comuna Păuleşti, care râvneşte la statutul de sat, au organizat "şezătoarea de joi". La iniţiativa Marianei Popa, fată de-a locului şi poet popular, întoarsă în sat după pensionare, de la mic la mare, femeile au fost invitate să lucreze în comun la şezătoare. Iar "cenaclul" femeilor a prins, mai ales că este asezonat cu glume, povestiri de prin bătrâni şi chiar cu poezii compuse de gazdă, dar şi cu articole din Ziarul de Vrancea. În timp ce femeile lucrează, într-o încăpere vecină, fostul învăţător Ionică Popa îi învaţă pe copiii satului să cânte la vioară. Şi are deja trei învăţăcei. "Când elevii îşi vor întrece profesorul atunci voi fi cel mai mulţumit", ne spune Ionică Popa. Localnicii reuniţi la şezătoare nu se laudă doar cu lucrul de mână, ci şi cu satul lor frumos. De pe dealul Chetrişului se vede întreg satul Fundătura în formă de potcoavă, dar şi alte şapte localităţi: Coza, Tulnici, Negrileşti, Spineşti, Păuleşti, Hăulişca şi Bodeşti, "toate sate ale Bunicuţei Vrâncioaia", după cum le prezintă Mariana Popa.

 

Clubul nevestelor
 

Poate vă întrebaţi cum a pornit totul. Toate femeile pe care le-am întâlnit la şezătoare au gospodării şi familii frumoase, au tot ce le trebuie în case, dar parcă le lipsea ceva. Ceva ce ţine de identitatea locului, ceva care să le deosebească de restul lumii. Şi atunci au căutat în lăzile de zestre şi au găsit adevărate comori ale lucrului manual. Aşa ne-au primit atunci când le-am vizitat la una dintre ultimele întâlniri, îmbrăcate în catrinţe, cămăşi populare şi cu papuci de casă făcuţi de mână. Indiferent de vârstă, toate radiau de acea frumuseţe care vine din interior şi nu are nicio legătură cu "frumuseţea de la cutie". Mariana Popa, cea care este gazda şezătorii, spune că în fiecare casă din cele mai vechi există câte o ladă de zestre de pe vremea mamelor şi bunicilor, unde se păstrează adevărate minunăţii pe care avem obligaţia să le salvăm. "Ne-am propus să scoatem la lumină aceste lucruri frumoase, să le dăm un pic de suflet, să le îmbrăcăm la horă, să le refacem, să le recondiţionăm. Şi aşa ne-am adunat mai multe neveste, de mai multe vârste, inclusiv copii, şi am organizat o şezătoare. Am pus de la început problema nu să bârfim, ci să discutăm despre lucruri utile, folositoare, aşa încât după aceste şezători să nu ne uităm unul la altul chiorâş. Pentru că scopul nu este de a ne dezbina, ci pentru a fi mai uniţi. Ne-am gândit că dacă noi nu vom povesti copiilor, nepoţilor noştri cum era pe vremea când noi eram copii, ei ce vor povesti când vor fi ca noi? De aceea ne întâlnim aici”, ne-a spus Mariana Popa, iniţiatoarea şezătorii de la Fundătura.
 

Cămăşile care se coseau pe furiş
 

Iar cele mai ascultate voci de la şezătoare sunt cele bărâne, care ştiu multe a spune. Tanti Genovica Buture, de 77 de ani, este neîntrecută în lucrul plăpumilor de lână. Decana de vârstă a şezătorii are şifoniere întregi de tot felul de lucruri făcute de ea. Când era tânără, toată iarna lucra la îmbrăcămintea pentru hora de Paşte. Pe atunci, pânza se mai făcea şi în casă. Iar pentru o ie brodată, toată numai fluturi, trudea şi o iarnă întreagă. Tanti Genovica este mândră că şi-a măritat fata într-o rochie de mireasă brodată cu flori, făcută de mâna ei. "Pentru catrinţă se folosea arnici, pentru urzeală şi mătase, pe care o luam de la magazin. Stăteau bătrânii la rând ca să prindă material să lucrăm", spune ea. Tanti Genovica spune că pe vremea ei fetele nu stăteau pe net, ci profitau pentru a fura meserie de la cele mai pricepute femei care se adunau la şezători. "Profitau de iarnă pentru a lucra de mână. La şezători coseau, torceau, ţeseau, găteau… Cămăşile cele mai speciale se coseau  uneori chiar pe furiş. Când bătea cineva la poartă, zbang cu ea sub pernă, să nu mai aibă şi alta modelul la horă. Şi acum avem cămăşile vechi, cu fel şi fel de modele şi avem dorinţă să ne îmbrăcăm cu ele şi chiar să le re-creăm", ne spune meştera populară.  

 

Mândria de a purta hainele bunicilor
 

Pe Doiniţa Cherciu, de loc din Tulnici, căsătorită în Fundătura, am găsit-o împletind papucei de luat iarna în picioare. "E frig iarna, că e zonă de munte, şi ne bucurăm să luăm lucrul nostru, făcut de noi, cu mânuţa noastră", spune ea. Doiniţa purta la şezătoare o superbă cămaşă populară. "Straiele acestea sunt de la bunici, dar atât de mândri suntem când le purtăm! Ne bucurăm că prin ele ne amintim şi de ai noştri care s-au dus. Cine ştie cât or fi trudit la ele şi stăteau acolo într-o lădiţă unde nimeni nu le mai dădea nici o importanţă... Dar iată că le-am scos la lumină", ne spune Doiniţa.  Vecina ei "de lucru" este Claudiţa, de loc din Piatra Neamţ şi măritată în Fundătura. Claudiţa nu a adoptat încă straiele populare ale locului, dar fetiţele şi le poartă îmbrăcate tradiţional, mai ales la serbări. Cum nu poate să stea degeaba, ea le împleteşte fetelor fulare şi fură meserie de la cele mai pricepute colege.
 

Cum se obţin culorile naturale
 

Tanti Minodora Soare este din partea Vrâncioaiei, de asemenea căsătorită la Fundătura. Toarce un caier de lână vopsită natural, cu coajă de nuc. Am rugat-o să ne explice cum se prepară lâna pentru împletit. "Pe vremea mea, lâna se spăla, se vopsea, după care se ducea la darac, la scărmănat. Toamna, când se culeg nucile lâna se vopseşte în coji de nuci verzi. Se mai foloseau, de asemenea, coji de ceapă, frunză de arini... Cu coajă de măr, sunătoare sau floare de tei obţinem culoarea galbenă, cu flori de sovârv obţinem un roşu plăcut, iar cu coajă de salcie culoarea de grâu. Din lână facem pulovere, cheptare, ciorapi. Lâna a început iarăşi să fie căutată, pentru că ţine de cald, mai ales în anotimpul rece. Un caier se toarce într-o seară, deşi tinerele din ziua de azi preferă să cumpere lâna gata toarsă", ne spune ea.

Pe Mariana Popa, iniţiatoarea acestui proiect, am găsit-o în timp ce recondiţiona o catrinţă, dar în timpul şezătorii a renovat şi o cămaşă cu paiete metalice. "În vremurile de demult femeile purtau paica, baticul de sărbătoare. După o anumită vârstă femeile nu mai purtau jachete cu mărgele colorate, ci veste simple, din postav, un fel de tergal al zilelor nostre", ne spune ea.

Îmbrăcaţi în straie populare, catrinţe şi cămăşi, oamenii locului „strălucesc”

 

 

Lucrul la lumina opaiţului

Femeile harnice de la Fundătura nu ţin să se laude în mod special cu munca lor. Consideră că e păcat să stea numai în faţa televizorului şi e mai util să facă lucruri frumoase.Mărioara Mănăilă împleteşte un pulover, dar pentru nepoata de la Sighişoara face o catrinţă pe care i-o va oferi de Paşte. Mărioara se îmbracă mereu la biserică în port naţional. Spune că a fost o perioadă când straiele nu mai erau la modă, dar ea a rămas la ideea ei, deşi unii se uitau mai curios la ea. "Hainele vor rămâne moştenire fiicelor mele, care au devenit şi ele mame", ne spune ea mândră. Mălina Macovei, de 62 de ani, a lucrat toată iarna un pulover pentru bărbat, vestuţe pentru cele 3 fete şi acum lucrează şi ceva pentru ea. "Nu putem sta degeaba, trebuie să facem ceva, să avem ocupaţie… şi venind aici la şezătoare vorbim între noi, ne simţim bine", ne spune Mălina. Harnică este şi Olguţa Trif, care lucrează cu spor un goblen cu elemente rustice. Lucrul cere migală, iar un tablou nu poate fi terminat mai devreme de două luni. A cusut multe goblenuri care ilustrează elemente din viaţa satului. Nu le face pentru vânzare, ci pentru a înfrumuseţa casa. Meserie a furat şi băiatul său Dragoş, de clasa a II-a, care lucrează la gherghef un mic goblen. Căţelul de pe etamină a prins viaţă, mai ales că puştiul a participat la toate şezătorile. La şezătoare vine şi soacra Olguţei, Mărioara, pe care am găsit-o cu caierul de lână la brâu, îmbrăcată în cămaşa de nuntă a bunicii ei. Broderia fină s-a păstrat nesperat de frumos. Maria Burduşa, de 67 de ani, lucrează un peretar. Când era tânără lucra cămăşi pe pânză de casă: "Lucrul pentru o cămaşă dura şi o iarnă întreagă şi totul se făcea la lampă." Doamna Gicuţa lucrează un mileu croşetat pentru a-şi înfrumuseţa casa. Se laudă cu o colecţie întreagă. Principala problemă a clubului o reprezintă materia primă: nu găsesc bumbac de calitate. Este o cerinţă indispensabilă pentru a putea re-crea modele autentice, tradiţionale, specifice locului, pe care, eventual, să le şi vândă. Pe vremuri, bumbacul se ţesea în casă toată iarna, iar primăvara pânza se albea în mod natural, prin spălare în mai multe rânduri, fără detergent sau alţi agenţi de înălbire. 
 

Vor ca Fundătura să se cheme sat

Şezătoarea de la Fundătura se termină odată cu Postul Paştelui, pentru că a început munca în grădini. Dar după Paşte se reiau în sat horele. Prima horă a satului s-a organizat acum doi ani, în grădina familiei Popa. Aşa cum spune Mariana Popa, “a cântat toată Fundătura, au cântat dealul, a cântat muntele, au cântat catrinţele şi fotele şi cămăşile". "Suntem oameni mici, dar cu suflete mari. În Fundătura se întâmplă şi lucruri frumoase. Ne-am dori ca lumea să ştie că şi noi existăm", spune Mariana Popa, animatoarea culturală a satului. Iar sezătoarea se transformă fără voie în inima unei mici societăţi civile a satului. "După sărbători o voi lua dintr-un capăt în altul al satului pentru a face o strângere de semnături pentru ca Fundătura să se cheme sat. Acum suntem un cătun. Şcoala aparţine de Hăulişca, dar altfel aparţinem de comuna Păuleşti. Vrem să avem şi microbuz pană aici", spune Mariana Popa. Ca “revendicări”, oamenii vor ca Fundătura să se numească sat, să aibă apă de calitate, pentru că sunt oameni care merg pe la magazine să cumpere sifon pentru a bea cu siropurile făcute în casă. "Izvoarele sunt curate, dar locul de unde pleacă apa este o băltoacă, astfel încât apa pleacă cu probleme de la sursă. Ar trebui finalizată investiţia. Medicul de familie ar trebui să se oprească şi la Fundătura, unde sunt 160 de case. Medicul vine de la Tulnici, trece prin Fundătura, dar nu se opreşte. Se duce la Hăulişca. Oamenii din Fundătura trebuie să se urce în maşini sau căruţe până la Păuleşti şi reazămă pereţii până le vine rândul, pentru că acolo sunt deja oamenii din Păuleşti care au prioritate", ne spun oamenii din sat. 

Haideţi la Fundătura!
 

Dacă aveţi drum prin zona de munte, spre Lepşa, nu ezitaţi să faceţi stânga, după primăria din Tulnici, şi, după câţiva kilometri buni de urcuş, daţi de Fundătura. Chiar dacă nu e niciun panou care să vă arate intrarea în cătun, iar drumul nu arată prea bine, o să vă placă ce găsiţi acolo. Nu ezitaţi să vă reculegeţi la troiţa cu trei cruci şi să beţi apă din fântâna cu mesaj săpată de familia Popa. Şi nu uitaţi să ne povestiţi şi nouă de frumoşii oameni ai acestei străvechi aşezări şi de comorile pe care le păstrează încă prin case! (Silvia Vrînceanu, Dana Lepădatu)

 

Cititi si:Lecţii de muzică cu "nea Ionică" la şezătoarea de la Păuleşti

 

Pe portalul webtv al ZdV puteţi viziona şi un reportaj video realizat de colegul nostru Lucian Bălărie.

 

---