Ultima oră

Atmosfera de Crăciun în Focşanii sfarşitului de secol XIX

Sorin Tudose
4 dec 2014 3828 vizualizări
- volumul “Oameni dela Oraş”, publicat de I. M. Dimitrescu în 1933 descrie întamplări şi oameni dintr-un oraş de poveste u într-unul din capitiole este descrisă atmosfera de Crăciun de pe la 1892-1896 u profităm de moment şi publicăm integral capitolul referitor la sărbătoarea Naşterii lui Iisus

Dintre autorii ce au scris în ultimul veac despre Focşani, care au prezentat oraşul şi oamenii săi mai curând beletristic decât istoric, publicistul I. M. Dimitrescu este cel mai cald în povestirea urbei de altădată. În 1933 acesta lansa o lucrare intitulată “Oameni dela Oraş“ ce cuprinde o serie de amintiri, schiţe şi portrete, după cum spune şi subtitlul cărţii. Spre deosebire de “Însemnări cu privire la Oraşul Focşani”, cartea sa cea mai cunoscută, “Oameni...” este astăzi o raritate. În primul capitol din cele nouă, câte are cărticica, Dimitrescu povesteşte atmosfera de Crăciun din Focşanii de la jumătatea anilor 1890. Erau vremurile în care oraşul nostru număra puţin peste 20.000 de suflete, când modernizarea edilitară avea să vină circa două decenii mai târziu. Pe timp de iarnă focşănenii se plimbau cu sănii trase de cai, obicei care avea să se păstreze mai bine de jumătate de veac. De asemenea, erau anii în care preotul paroh se ştia cu toţi enoriaşii şi-i vizita acasă, când mai toate focşănencele pregăteau sarmale, caltaboşi, turte cu nuci, iar copiii abia aşteptau să iasă la colindat. Despre zilele premergătoare Crăciunului povesteşte cu talent I. M. Dimitrescu. Despre cum l-a colindat pe primarul de atunci, de cum a dormit cu banii sub pernă plănuind cum să îi “spânzure” a doua zi pe alviţă. Despre cum s-a dus la un prieten de pe strada Comisia Centrală pentru a-l lua la colindat. Despre Focşaniul de mult dinaintea transformărilor din perioada comunistă. Profităm de moment şi publicăm integral capitolul dedicat sărbătorilor de iarnă aşa cum le-a trăit focşăneanul Dimitrescu în urmă cu circa 12 decenii. Crăciun Fericit, focşăneni! (S. T.)

Amintiri

(…) Mai târziu, eram în şcoala primără... Se apropiase vacanţa Crăciunului. Printre băieţi, era mare zarvă. În recreaţii: prin săli sau afară în curte, grupuri ţineau adunări, punând la cale şi întovărăşindu-se, din vreme, în vederea colindului şi pluguşorului, cari se apropiau. Pentru anul acela, după multe rugăminţi, părinţii îmi făgăduiseră că mă vor lăsa pe mine şi pe alţi doi fraţi mai mici, să umblăm şi noi cu colindul şi pluguşorul pe la: rudele noastre şi pe la câţiva buni prieteni. În vederea acestora, îmi organizasem şi eu ceata de colindători, alcătuită din cei trei de mai sus şi nelipsitul nostru prieten din copilărie, tovarăş de joacă, Nicu Gherasim. La şcoală, înainte de intrarea în clase a profesorilor, băieţii cântau mereu melodii de colind, din cele cunoscute pe atunci ca: “Prin cel, cel vişinel”, “La poartă la Ştefan Vodă”, “Sculaţi, sculaţi boeri mari” şi altele, pe cari le-am uitat după atâta vreme. Din pricina pregătirii şi repetiţiilor ce făceam, în vederea marelui eveniment al Naşterii Domnului, ne gândeam prea puţin la carte, ne lăsasem pe tânjală. Ultimele zile de şcoală păreau nesfârşite şi treceau greu de tot, parcă în pofida grabei noastre, de a ne vedea, cât mai repede, în noaptea aceea sfântă, când va trebui după rânduiala veche creştină şi românească, să repetăm şi noi, cu inimile pline de desfătarea cerească, ca atâţia înaintaşi, aceleaşi şi aceleaşi obiceiuri, ce se păstrează de veacur, îmbălăsmate de mireasma trecutului şi totuşi de puternica actualitate pentru copii, mai ales.

Preotului Manolache îi cam curgea vinul pe gât

Ne dăduse vacanţă. Era în ziua de Ajunul Crăciunului. Părintele Manolache, cu dascălii Ionică şi Moţoc veniseră la noi cu Ajunul. Parcă îl văd şi acum pe “babaia”, cum îi ziceau nepoţii şi toţi copiii din parohie părintelui Manolache. Era bătrân de tot şi bolnav de năduf. A cântat cu greu “Naşterea”, după care s-a aşezat pe un scaun, să se odihnească, abia răsuflând. Biată mamă, zorită cum era totdeauna, a adus oaspeţilor, în grabă, dându-le să guste din ofranda casei: turte subţiri, unse cu miere şi nucă, Scuticele Mântuitorului. 

“- Vai de mine, măi nepoată, zise părintele, dar ce te mai apucaşi? Cu atâţia copchii, greutăţi, necazuri şi ai mai făcut şi turte. Bată-te norocul să te bată de fată!

- “Aşa-i obiceiul părinte! Trebuie să ţinem ce-am apucat de la părinţi, că doar de asta suntem creştini. Fără de aceste nimicuri, cum vedeţi, parcă n-ar fi Crăciunul.”

- “Aşa-i! Bine grăeşti fată, dar prea eşti necăjită cu atâtea ploduri. Ai putea să te mai păstrezi acum la tinereţe, căci mai târziu ai vrea şi nu se poate… Dar ştii că sunt bune turtele şi nici cu vinul nu mi-i ruşine… Trebue să fie de la tată-tău.”

- “Dar de unde părinte, e din via noastră dela Păteşti.”

- “De unde o fi, de unde n-o fi, eu văd că-i bun şi se duce pe gât, parcă-i uns!”

- “Dar voi, măi băieţi, ce mai ziceţi”, ne-a întrebat părintele, uitându-se spre noi, cari stam îngrămădiţi pe lângă sobă? 

- “Cu cartea mergeţi bine? Aţi ajuns, sau aţi trecut de genunchele broaştei?” 

- “Am trecut de mult”, răspunserăm râzând, căci ştiam obiceiul părintelui Manolache, de a ne întreba despre carte cu asemenea vorbe. 

- “Păi, dacă aţi trecut, cum spuneţi voi, se vede treaba că sunteţi băieţi buni. Dar pe mă-ta, pe tat-tu îi ascultaţi?”

- “Cam aşa”, răspunse mama, aruncându-şi privirea când la noi, când la părintele Manolache. Noi am plecat ochii în jos de ruşine, părând că înţelesesem de dojana ce ne-o făcuse. În sinea noastră, cinstit vorbind, abia îl aşteptam, să plece, ca să începem nebuniile de la capăt şi să ne scoatem din pârleală pentru timpul cât fuserăm atât de cuminţi. 

Primarul oraşului, colindat de Dimitrescu

Când s-a făcut vremea, cam pe la prânz, am cerut mâncare mamei, spunându-i că suntem tare grăbiţi, să prindem acasă pe Nicu Gherasim, care văzând că întârziem, să nu ne lase mofluzi, întovărăşindu-se cu alţi băieţi, pentru colind. În câteva minute – căci eram tare harnici la mâncare – am terminat masa. Ne-am îmbrăcat cu platoanele, am îndesat căciulele în cap. Picioarele erau bine asigurate căci aveam cisme noi creţe, cu carâmbi de lac. Fiecare cu băţul respectiv, am pornit spre strada Comisiei Centrale, unde stătea Tovarăşul nostru. Când am ajuns acolo, tocmai terminase şi el de mâancat. Să fi tot fost ora douăsprezece ziua. L-am găsit pe Nicu cuprins de aceeaşi nerăbdare ca şi noi. Din uşa casei, până la poartă, făcuse cărare bătută, eşind mereu, privind la drum şi observând dacă venim, cu adevărat. De trădare nu putea fi vorba. El ne era prea bun prieten că să-i treacă prin minte astfel de nelegiure. Câteşi patru ne-am aşezat apoi pe un pat, începând repetiţiile, cari mergeau de minune. Aşa cum ne prezentam, eram vrednici de încrederea ce ni se acordase, să umblăm cu colindul…Se făcuse ora două după amiază. Răbdarea noastră era pe sfârşite. Unul câte unul ieşeam în curte să tragem cu urechea, dacă nu cumva, se aud colindătorii, ca să pornim şi noi la treabă. În afară de fluieratul crivăţului şi cloncănitul ciorilor, nimic nu se auzea în văzduh…

“Ia, mai du-te tu, poate auzi mai bine”, ziceam lui Nicu! Dar şi el se întoarce repede, cu acelaş răspuns: “încă n-au început băieţii”… Când a prins a se amurgi, în sfârşit, în depărtare am desluşit, slab de tot, Leroi Doamne. Repede, am tras căciulele, până mai jos de urechi. Ne-am suflat nasurile, ne-am înarmat cu cele patru ciomege şi după ce am tuşit de vreo două trei ori, am strigat, de afară, la mama lui Nicu Gherasim. “Mătuşă Ileană, primiţi colindătorii?”   

- “Primim, de ce să nu primim, dragii mamei! 

Încă o dregere de glasuri şi apoi, ca nişte disperaţi, am început a ţipa din toate băirile inimei. Mătuşa Ileana ne-a dat cinsprezece bani, spunându-ne că, am cântat tare frumos! Toată lumea era a noastră! Apoi, am cântat la: Duca Profira, sora lui Neculaide, o domnişoară bătrână, care botezase pe Nicu; la Trifan Boiu; la Dumitru Ţanu, primarul oraşului; la nenea Neculai Constantinescu; la Vasile Secară, moşul nostru şi apoi la noi. Înfriguraţi de tot, dar plini de fericire, am intrat în casă. Mama îngrijorată să nu fi răcit ne-a dat câte un ceai, după care frăţeşte am început împărţeala câştigului, fiecăruia venindu-i câte un leu şi cinci. Mai rămăsese un rest de cinsprezece bani. Parte dreaptă nu mai puteam face căci ne lipsea cinci bani şi nu ştiam pe care din noi să-l sacrificăm, lăsându-l cu câştig mai mic. Mama ne-a sfătuit, ca restul acela să-l dăm lui Nicu Gherasim, căci era băiat sărac, ba să-i mai dăm şi ceva din câştigul nostru, ceeace am făcut bucuroşi. Cu aceasta, tovărăşia pentru seara aceea a luat sfârşit.

Banii de pe colind, daţi la negustorii de alviţă

Deşi era cam târziu, mama tot robotea pe lângă plită, fierbând cu zor samalele, cartaboşii şi frigând cucarcanu pe varză, pentru ziua întâi de Crăciun. Toată casa era năpădită de un miros plăcut de mâncări, unele mai bune ca altele şi care te ispiteau să le înfulici chiar în seara aceea de mare post al Ajunului de Crăciun. În camera noastră de culcare, paturile erau făcute cu aşternturile curate, ca fulgul de lebădă. Mama ne-a desbrăcat pe câte unul, ne-a luat în braţe, cât eram de mari, ne-a dus la bucătărie unde era albia cu apă călduţă şi pe fiecare în parte ne-a luat, ne-a primenit cu schimburi curate şi ne-a legat la cap cu câte o durmea, ca să nu răcim peste noapte şi astfel spălaţi şi primeniţi ne-a dus tot în braţe, înfăşuraţi într-un şal mare şi călduros. Sub pernele curate, fiecare dintre noi, am depozitat comoara strânsă în seara aceia, câte: 85 de bani, de fiecare, după ce dăruisem din agonisita noastră şi lui Nicu Gherasim… Opt zeci şi cinci de bani, fiecare! Ce sumă fantastică pentru vârsta noastră de atunci! Până noaptea târziu mi-am făcut fel de fel de planuri şi socoteli asupra chipului cum voi spanzura banii a doua zi, pe la alviţari. Şi… cu aceste gânduri, am adormit. De câte ori m-am trezit, am pipăit sub pernă pentru a mă încredinţa, dacă banii erau tot acolo. Şi fericit adormiam din nou, dar iar mă treziam, până când, în cele din urmă, somnul m-a furat deabinelea, de m-a prins în pat ziua mare, ziua întâia de Crăciun.    

 

Notă: Textul este cel original, doar intertitlurile ne aparţin.


În lipsa unui acord scris din partea Ziarului de Vrancea, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi inseraţi vizibil link-ul articolului: #insertcurrentlinkhere

Ziarul de Vrancea  nu este responsabil juridic pentru conţinutul textelor din comentariile de mai jos. Responsabilitatea pentru mesajele dumneavoastra vă revine în exclusivitate.

Comentarii: 1

Adaugă comentariu
valentin, acum 2487 zile, 18 ore, 2 minute, 13 secunde
Era mult mai frumos atunci, si oamenii erau mai buni ,mai uniti, nu erau atitea interese ca acum ,nu era goana de inbogatire peste noapte, nu erau razbunari politice pe simpli cetateni, care aveau citeste integral
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.
Ziarul de Vrancea doreste ca acest site sa fie un spatiu al discutiilor civilizate, al comentariilor de bun simt. Din acest motiv, cei care posteaza comentarii la articole trebuie sa respecte urmatoarele reguli:
1. Sa se refere doar la articolul la care posteaza comentarii.
2. Sa foloseasca un limbaj civilizat, fara injurii, calomnii, comentarii antisemite, xenofobe sau rasiste.
3. Sunt interzise atacurile la adresa autorilor, daca acestea nu au legatura cu textul.
4. Username-ul sa nu fie nume de personalitati ale vietii publice sau parodieri ale acestora.
Autorul unui articol poate fi criticat pentru eventuale greseli, incoerenta, lipsa de documentare etc.
Nerespectarea regulilor mentionate mai sus va duce la stergerea comentariilor, fara avertisment si fara explicatii.
Abaterile repetate vor avea drept consecinta interdictia accesului la aceasta facilitate a site-ului.