Vrancea copilăriei cu parfum de dulceață
Daniel Mușat-Mureșanu readuce la viață vechiul Focșani prin aromele cireșelor negre, trandafirilor și nucilor verzi
O incursiune nostalgică în Focșaniul de altădată, unde parfumurile grădinilor, dulceața făcută în casă și amintirile din familie se împletesc într-o poveste despre identitate, tradiție și suflet vrâncean.
Poveste cu aromă de dulceață din cireșe negre - amare, trandafiri și nuci verzi
Dragii mei, copilăria rămâne cel mai frumos capitol din viața fiecărui om! Întâmplările trăite în trecut rămân veșnic vii și nu te poți despărți de ele până la sfârșitul vieții. Un simplu miros de parfum, gust sau gest din copilărie mă face să tresar și să mă întorc în timpul îndepărtat, unde am crescut pe străzile vechiului meu Focșani și unde am respirat arome dumnezeiești de tei, trandafiri, iasomie sau mâna Maicii Domnului.
La ora când scriu această povestioară pentru dumneavoastră, timpul se scurge repede și mai sunt doar două săptămâni, până când împreună cu familia voi reveni din București la Focșani, să petrecem o vacanță minunată de vară, care va dura trei luni. Pe strada unde locuim în capitală, ce poartă numele unui fost primar general, Matache Dobrescu (1929-1934) - ,,primarul târnăcop”, cum mai era cunoscut în acele vremuri pentru că sistematiza Bucureștiul, există câteva căsuțe vechi, care mă ajută să îmi imaginez cum era odinioară cartierul Vitan, cu străzile Dudești sau Dristor. Aici se află un dud uriaș ale cărui fructe negre au început să se coacă și să cadă pe trotuar. Mirosul fermentat al agudelor de pe jos îmi aduce aminte de copilăria trăită pe strada Toader Țârdea din Focșani, unde bunica avea un dud asemănător iar crengile mari ieșeau din curte. Împreună cu prietenii ne adunam vara și culegeam agudele sau le mâncam direct de pe jos (ce timpuri). În capătul străzii Matache Dobrescu, un nuc bătrân îmi oferă umbră când trec pe sub el și nucile sale încă verzi mă mângâie pe creștet. Nu există căsuță (gen vilă) să nu aibă în curte trandafiri cu miros îmbietor îmbrăcați în roșu catifelat, roz, alb sau galben. În această perioadă dacă te plimbi pe ,,Matache Dobrescu” spre Calea Dudești ești înmiresmat de parfumul florilor de tei, iasomie, mâna Maicii Domnului sau minunații trandafiri colorați, adevărați prinți ai curților. Acest loc îmi amintește de străduțele mici ale vechiului meu Focșani drag.
Închid ochii, inspir parfumul creat de Dumnezeu și retrăiesc vremurile copilăriei mele. Până la sfârșitul anilor '60 am locuit pe strada Greva de la Grivița, în șirul de case ce aparțineau bisericii Sfântul Gheorghe. Părintele Dumbravă îngrijea cu mult drag grădina bisericii, în care se aflau trei nuci mari. Acolo mă jucam des împreună cu prietenii mei și nu ne deranja nimeni. Lumea era mai bună, mai liniștită și foarte unită. În fața bisericii se afla un teren (azi străbătut de bulevardul Independenței) ca o grădină unde creșteau copăcei și multă vegetație. În dreapta bisericii se afla celebra clopotniță în care ne ascundeam când jucam v-ați ascunselea. Vechea clopotniță nu mai era folosită. La un moment dat ușa care făcea accesul în turlă, a fost bătută în cuie și noi eram supărați că nu ne mai puteam ascunde acolo. În grădinița din fața bisericii se afla clopotul folosit de nenea Stoian care era dascăl, cu prilejul diferitelor evenimente. Acesta era adăpostit de un lăcaș construit din șipci bătute sub formă de fagure, semănând cu o căsuță, iar deasupra avea un acoperiș din tablă care purta în vârf o cruce din fier. Când clopotul dăngănea, răsuna toată mahalaua și ecoul cuprindea și Strada Mare. Dacă era duminică sau zi de sărbătoare localnicii știau de ce bate clopotul, dar dacă bătea în altă zi, oamenii își dădeau seama că cineva a murit. Așa a bătut și când a murit Măriuca la 19 ani, fata părintelui Bîrhală sau când a murit o femeie tânără, care locuia pe strada Greva de la Grivița, din cauza unei întreruperi de sarcină.
Verile erau frumoase și călduroase, dar parcă nu existau zile caniculare ca acum. Știam că după patru - cinci zile de căldură trebuia să vină o ploaie puternică de vară cu fulgere și tunete. Tot zgomotul făcut de natură se stingea imediat ce soarele arzător ieșea dintre nori și redevenea împăratul cerului. Nu vă mai spun ce frumos mirosea natura după o ploaie torențială. Toate aromele florilor se contopeau și ofereau un miros rupt parcă din rai. Și pentru ca tabloul să fie complet apărea și curcubeul, o minune a naturii, ce îmi dădea senzația că trăiesc o poveste. Acolo, în căsuța situată pe Greva de la Grivița, mama făcea cea mai bună dulceață din flori de trandafir cu petale roz speciale și miros de copilărie. Și acum mirosul acelor trandafiri îmi stârnește amintiri!
La începutul anilor '70, mai precis în 1972 când bunica Cleopatra s-a urcat la Cer, m-am mutat cu părinții la câteva străzi distanță pe Toader Țârdea, în casa ei. În curtea acelei case am crescut alături de multe flori și pomi roditori. Aveam o grădiniță cu flori chiar la stradă, cum îi spuneam noi. Mama se îngrijea de grădinița de flori din care nu lipseau: ghiocei, toporași, zambile albe, roz și mov, lăcrămioare, trandafiri frumos mirositori și colorați, liliac alb și mov. În fața acelei grădinițe adevărat colț de rai, aveam ciușmeaua lângă care creștea iasomia, mâna Maicii Domnului și câteva tufe de crini pitici. Când afară era arșiță parcă totul încremenea. Nici adierea frunzei nu se mai auzea. Doar zumzetul vreunui bondar ce bâzâia zgomotos, și zbura haotic printre petalele florilor în așteptarea unor picături de ploaie. Dar ce stăjuia grădinița cu flori de la stradă, era un cireș mare care făcea cireșe negre. Când se coceau, tata îmi punea o scară și împreună cu prietenii mei Costel și Dorin ne apucam să culegem fructele. Erau atât de negre, încât ne pătam pe mâini. Îmi amintesc cu umor de episodul când ne-am bătut cu cireșe. Ne-am pătat maieurile, care nu se mai cunoșteau că au fost albe. Cum ne amuzam noi copios mama a bănuit că ceva nu este în regulă și a venit să vadă ce se întâmplă! Prea târziu însă căci noi eram negri-vișinii din cap și până în picioare. Costel, (Dumnezeu să îl odihnească) locuia gard în gard cu mine, a fugit imediat în curtea lui să ascundă maieul pătat și să caute altul cu care să se schimbe. La Dorin însă, lucrurile erau ceva mai complicate. El locuia pe strada Mureșului la câteva străzi distanță și nu putea să plece așa mânjit acasă. S-a spălat cât a putut cu săpun pe mâini la ciușmeaua din curte, dar cu maieul nu a avut ce face. După ce s-a șters cu prosopul și s-a uscat, mama care era o fire blândă i-a adus un maieu de-al meu curat și nou și i-a spus să îl îmbrace și să îl păstreze. Astfel mama lui nu a aflat de năzbâtiile noastre cu cireșele negre. Mai târziu pe la sfârșit de toamnă s-au găsit prin piață și au povestit cum ne-am pătat noi cu zeama din cireșe amare. Erau atât de delicioase acele cireșe negre, încât mama în fiecare an făcea dulceață. Aveau un gust dulce amărui, ca pelinul și o aromă inconfundabilă. Cireșele erau mari, bășicate lucru ce ne confirma că pomul nostru era altoit.
În grădina de zarzavaturi din spatele casei, aveam un vișin, un gutui și un nuc mare. De o creangă a acestui nuc, tata îmi agățase un leagăn în care mă jucam cu prietenii mei până toamna târziu. Din vișine, mama Lucreția (Dumnezeu să o țină la Dreapta Lui), făcea dulceață iar tata Corneliu (fie-i țărâna ușoară) făcea vișinată. În licoarea pe care o desfăcea doar la Crăciun, punea și un pumn de cireșe negre și câteva felii de lămâie, iar când aveau musafiri, aceștia exclamau:
- Domnu' Cornel, dar ce vișinată bună aveți și ce culoare frumoasă! Sigur aveți un secret! Este deosebită de a noastră!
Atunci tata le zâmbea prietenos (parcă îl văd) și le spunea că nu este niciun secret. Doar cireșele negre dădeau aromă și culoare deosebită licorii. Iarna, când părinții aveau musafiri, mama făcea niște prăjiturele umplute cu fructele din vișinată. Erau niște biluțe tăvălite prin cacao și nucă măcinată. Toamna când se coceau gutuile făcea din ele dulceață, gem și compot. Doamne și ce parfum mai aveau! Când începeau să fiarbă, toată bucătăria era inundată de parfumul gutuilor galbene ca aurul. Spunea mama că dacă a căzut prima brumă, fructele pot fi culese. Atât în compot cât și în dulceață, presăra și un praf de vanilie. Nu este așa că și dumneavoastră pregătiți dulceața de gutui și trandafiri cu aromă de copilărie?
După ce termina dulceața, gemul și compotul, mama mai avea ceva de pregătit: Curăța câteva mere ionatan coapte bine și le scotea coaja. Împreună cu coaja de la gutui și cotoarele fără sâmburi, le amesteca bine, adăuga zahărul și un baton de vanilie și le fierbea până scădeau foarte mult și obținea un lichid consistent. Acel sirop obținut era minunata peltea din gutui. Iarna când plecam la școală dimineața, îmi făcea un ceai cald din frunze de mentă iar pe o felie de pâine prăjită pe plita de la godinul din bucătărie îmi punea unt și deasupra peltea.
Într-o zi de vară când mama a venit de la serviciu, la puțin timp a sosit la noi în vizită o mătușă din partea tatălui. Tanti Hrisantea! Mama ținea mult la tanti și o respecta. Doamna Dinu, așa cum o cunoșteau vechii focșăneni, era croitoreasă. De lux așa cum o apreciau doamnele din acele vremuri. Era sora mai mică a bunicii Cleopatra. Fiind o zi călduroasă, mama a servit-o pe mătușa cu un desert pregătit pe loc. A scos din frigider o sticlă de apă și a adus din cămară un borcan de peltea. A pus două-trei lingurițe de peltea într-un pahar înalt, peste care a turnat apa rece. Deodată paharul s-a aburit și deasupra a pus și o felie de lămâie tăiată subțire. Mătușa a fost foarte încântată și i-a spus mamei că simțea nevoia unui pahar de apă rece dar cu peltea i-a întrecut toate așteptările. Să vă spun că tanti Risantea (așa cum îi spuneam noi), nu era doar o pricepută croitoreasă ci și o talentată cofetăreasă. ,,Rețeta asta o am de la o clientă de a mea” îi spunea mamei când făcea o prăjiturică nouă. De fiecare dată de 1 ianuarie, eram invitații dumneaei pe strada Frunzei unde locuia și serbam Anul Nou sau ziua soțului, unchiul Vasile. Pe lângă bucatele alese, pe platouri frumos ornate și bogate, tanti ne servea la desert cu diferite delicatesuri dulci. La dânsa, Dumnezeu să o odihnească, am mâncat prima dată cremșnit umplut cu cremă de vanilie. Vara făcea cea mai bună prăjitură umplută cu vișine sau caise, iar de Paști ori Crăciun, cel mai pufos cozonac. Când am împlinit 17 ani, mătușa Risantea mi-a dăruit un tort de mere făcut de dânsa. Toți prietenii care au venit atunci la ziua mea, au fost încântați de gustul acelui tort. De atunci, tortul de mere nu ne lipsește din casă la diferite ocazii de familie. Îl făcea mama, îl face și soția Luminița și mereu pomenim că este rețeta de tort cu mere de la tanti. Tot dânsa o învățase pe mama că atunci când bagă merele la copt, să le umple cu puțin unt și câteva boabe de cireșe negre-amare sau vișine din dulceață. Mătușa Risantea, Dumnezeu să o ierte se odihnește în cimitirul - Nordic, alături de sora Cleopatra și mama Lucreția care a părăsit această lume la 52 de ani. De câte ori avem ocazia le pomenim, pentru odihna veșnică.
Dar amintirile frumoase ale copilăriei mele nu se opresc aici! Un alt obicei al mamei, atunci când aveam musafiri, era acela de ai servi cu o cafea tare și aromată așezată pe o tăviță din argint pe care o păstrez și acum. Lângă ceșcuța de cafea punea o farfurioară frumos colorată în care adăuga câteva lingurițe din cireșe negre-amare. Lingurița care însoțea farfurioara cu deliciosul desert, era tot din argint. Și acum îmi amintesc de clinchetul produs de linguriță în contact cu farfurioara din cobalt albastru și de scrâșnitul produs atunci când musafirul aduna siropul lăsat din dulceață. Mama observa cum dulceața se topea de pofta musafirului și mai adăuga două-trei lingurițe pentru ca pofta să se împlinească. Cel servit, bea cu sete dintr-un pahar care aburea de conținutul aproape înghețat. Nu vă mai povestesc ce miros de cafea se împrăștia în cameră, când ibricul se revărsa în ceșcuță. Acea aromă puternică din boabe de cafea măcinate cu o râșniță de mână, acel miros purtat de aburi fierbinți, îl simt și acum. Erau gesturi mici simple, dar de o putere sentimentală ce a născut amintiri de neuitat! De aceea spuneam la începutul povestioarei că un simplu miros de parfum, aromă sau gust, zgomot produs de clinchetul linguriței când sărută farfurioara plină de dulceață sau șerbet, trezește amintiri puternice de neuitat. Dar mama mea când făcea dulceață din cireșe negre-amare sau vișine avea un ritual: desfăcea cu multă migală sâmburii cu ajutorul unei clame (pe care o cumpăra special de la o drogherie, de obicei de la doamna Cernea, care avea magazinașul pe strada Mureșului colț cu strada Dogăriei). De câte ori umplea cana și o răsturna în vasul unde avea să se plămădească dulceața, cu ajutorul unui creion făcea o linie pe un perete din scândură. O linie însemna o ceașcă plină cu fructe. La cinci linii știa că trebuie să toarne o cană cu zahăr. Codițele de la cireșe nu le arunca niciodată. Le lăsa să se usuce foarte bine, după care le punea într-o pungă din hârtie de culoare maronie pe care scria cu un creion chimic ,,cozi de cireșe negre”. Le păstra în cămară pentru iarnă și când era nevoie prepara ceai. Nici sâmburii aceia mici nu îi arunca. Uneori tata îî punea în damigeana din sticlă unde pregătea vișinata și îî stropea cu esență de migdale. Am momente când parfumul acela al copilăriei îmi inundă sufletul și de câte ori îl simt, am senzația că mă întorc în timp. Un timp al unor oameni simpli, buni și prietenoși. Trecutul naște amintiri puternice, care mă bântuie toată viața!
Altă delicatesă preparată cu migală și mult drag, era dulceața din petale de trandafir roz. Parcă o văd pe mama cum lua foarfecul de bucătărie și începea să tundă cotorașele albe de la petale. Când am mai crescut îmi plăcea și mie să o ajut la această operațiune destul de migăloasă. Când începea să fiarbă dulceața, în bucătărie se răspândea un parfum inconfundabil de trandafir. Și gustul era cu totul special. O aromă de trandafir cu gust dulce- acrișor, rezultat de la praful de sare de lămâie cu care freca petalele înainte de a le pune la fiert. Scrâșneau petalele de trandafir în gură când gustai câte o linguriță cu dulceață. După ce termina dulceața, mai făcea un sirop extraordinar de trandafir. Acest obicei, îl păstrase de la bunica Cleopatra care …atunci când veneam de la grădiniță, după ce stăteam la masă, îmi punea în pahar sirop de trandafiri amestecat cu apă minerală ,,Biborțeni”. Siropul, de obicei, bunica mi-l dădea iarna. Cu atâtea arome fine și delicate cum să nu îmi rămână în minte acele clipe de vis, adevărate file de poveste. Tot vara, în cursul lunii iunie (așa cum este acum) când aștern aceste rânduri, nucile verzi erau numai bune de curățat și pregătite să se transforme într-o dulceață minunată. Când mama le curăța, încăperea se umplea imediat cu miros de iod. După ce curăța nucile de coaja verde i se înegreau mâinile. O întrebam ce o să facă pentru că auzisem că nu se spală doar cu apă și săpun. Ea avea mereu mici secrete învățate de la doamne mai în vârstă. Se spăla imediat cu sare de lămâie și petele negre începeau să dispară.
Dragii mei! Aceste arome sunt convins că și acum se află pe rafturile din cămările dumneavoastră. Inclusiv soția păstrează tradiția de la bunici și părinți și în fiecare vară pregătește dulceață din cireșe negre-amare, trandafiri și nuci verzi, tocmai pentru a păstra vii obiceiurile trăite în copilărie. Am scris aceste rânduri, în speranța că v-am trezit sentimente frumoase, amintiri de neuitat și vă invit la o cafea, alături de care voi așeza o farfurioară cu dulceață din cireșe negre pe tăvița din argint. Pentru a vă potoli setea am să vă servesc și cu un pahar înalt aburit, umplut cu apă rece în care voi turna peltea din gutui. Bunica Cleopatra îmi spunea că dulceața din cireșe negre-amare și nuci verzi este medicament, iar dulceața de trandafiri este un deliciu de pe vremea boierilor.
Cu drag, al dumneavoastră
Daniel Mușat-Mureșanu Focșani
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Local
