Gabriela Dima nu este un simplu asistent social, ci unul care se implică personal pentru a rezolva prolemele celor cu dizabilităţi. Şi asta pentru că ea însăşi a devenit o persoană cu handicap la vârsta de doi ani, când a paralizat de picioare după ce o asistentă i-a administrat un vaccin antipoliomiolită. „Pur şi simplu m-am trezit într-o dimineaţă paralizată de picioare pentru că mi s-a făcut vaccinul când eram răcită", ne-a spus Gabi. Deşi se deplasează mult mai greu decât ceilalţi şi depinde de un baston, la vârsta de 32 de ani manageriază cu succes două centre pentru persoane cu dizabilităţi: Centrul de Terapie pentru Copii cu Autism „Micul prinţ'" şi unul dintre proiectele Fundaţiei Cartea Călătoare pentru nevăzători. Recuperare zece ani şi o tricicletă Pentru a se putea deplasa cât de cât, Gabriela a fost nevoită să urmeze şedinţe de terapie timp de 10 ani iar la şcoală s-a deplasat cu o tricicletă până când a terminat liceul. Medicii nu îi acordau mari şanse, însă tot Gabriela a fost cea care i-a spus mamei sale: „eu voi merge din nou". „În viaţă nu există nu se poate! Toţi avem o şansă. Eu pur şi simplu mă vedeam mergând. Am lucrat zece ani continuu, în fiecare zi, ca să pot să merg", ne-a mărturisit Gabi. Trei paşi în cinci ani Roadele muncii au venit greu pentru Gabi, dar cu mare satisfacţie. „Am reuşit să fac primii trei paşi la şapte ani. Practic am învăţat din nou să merg", ne-a spus cu lacrimi în ochi omul responsabil şi plin de atribuţii de astăzi. Fire ambiţioasă, a urmat cursurile facultăţii de sociologie la Cluj, pentru a-şi demonstra că poate fi independentă. A primit puţin dar vrea să dea mult Chiar dacă viaţa i-a fost uneori nefastă, cu toate greutăţile, Gabi vrea să ofere celorlalţi ceva din tot ce a primit bun de la viaţă. Ajută persoanele cu handicap să îşi depăşească limitele şi să ducă o viaţă normală. „Simt nevoia să dau înapoi ceva din ce am primit. Am fost sprijinită de părinţi, de terapeut. Eu nu consider am un handicap pentru că pot să mă deplasez. Nu sunt supărată pe doamna care mi-a făcut acel vaccin întrucât i se putea întâmpla oricui. Satisfacţii am avut când am reuşit să integrez în muncă adulţi cu handicap de la CITO Odobeşti când angajaţii din sistem spuneau că aceştia sunt incapabili", ne-a mărturisit, cu lacrimi în ochi, asistentul social. Gabi munceşte la cele două instituţii pe care le coordonează mai bine de 12 ore pe zi. Cu toate astea, are şi viaţă personală. Întrebări şi răspunsuri: Care a fost cel mai greu moment din viaţa ta? Eu nu am avut o problemă cu mine. Tu decizi cum se poartă ceilalţi raportat la tine prin atitudine. Cel mai dificil moment a fost în clasa întâi într-un centru de recuperare când o învăţătoare nu s-a ocupat de mine pentru că nu o aveam pe mami cu mine ca celelalte colege. Pe fond psihologic, nu puteam citi. Ce planuri de viitor ai? Sunt un om normal. Acum sunt împlinită profesional şi ca femeie. Deocamdată nu am nici un plan. Asta faci exact când eşti pregătit. Acum vreau să asigur cotinuitate centrului pentru copii cu autism pentru ca terapeuţii să îşi facă treaba bine. Ce-i place: Îmi place că pot să stau ore în şir fără nici un fel de zgomot, să meditez la viaţa mea şi să nu îmi fie frică să mă aud. Fac asta în fiecare săptămână. Ce nu-i place: Nu-mi plac oamenii care poartă o mască în viaţa de zi cu zi, de dimineaţa până seara, cărora le este frică să spună ce simt de teamă să nu îi judece ceilalţi. Nu sunt ei înşişi. Îmi e milă de ei! Cred că le este şi frică să trăiască, de teama că suferă. Sunt nişte copii ieftine în locul unor oameni autentici. 

 Articol preluat de pe site-ul adevarul.ro publicat pe 3 decembrie 2009,