Personaje pitorești din Focșaniul vechi: Tanti Maria „microbista” și echipa de fotbal Steaua București
Vă spuneam dragii mei cât de mult iubesc Focșaniul vechi, oamenii care au locuit aici, amintirile și întâmplările trăite de-a lungul anilor, oameni frumoși și harnici, unii de-a dreptul simpatici prin comportamentul lor! Aceștia din urmă se făceau remarcați prin modul lor special de a trăi, de a se comporta, de a se face cunoscuți în întreaga comunitate. Unii locuitori ieșeau în evidență cu ceva deosebit, cum ar fi: vreun defect fizic, un fel de a se manifesta în comunitate, un fel anume de a se îmbrăca, un tic verbal etc. Am avut ocazia în copilăria mea să cunosc câțiva locuitori care...de câte ori îi întâlneam, îmi atrăgeau atenția!
Vă mai amintiți oare dumneavoastră, iubiții mei cititori care ați trăit în Focșanii anilor '60-'70 de acel om care mergea prin zona pieții cu o servietă veche, neagră și ponosită, dar care ținea sub braț un fierăstrău? Copiii îi spuneau ,,Nebunu' cu fierăstrău' "! Dar mie nu îmi plăcea să îmi bat joc de el, îl priveam, iar el îmi zâmbea blând. Tatăl meu Corneliu îmi spunea să nu îmi fie frică de el, pentru că nu face rău. De fapt, era un rătăcit prin timp, surdo-mut, scăpat de prin cine știe ce ospiciu și care trăia în lumea sa! Când mergea pe stradă îmbrăcat în costumul său maro (care cred că era singurul pe care îl avea, la cât de ponosit arăta) era nelipsit de fierăstrăul său de tâmplărie și vorbea în legea sa. Chiar și instrumentul său de tâmplar era vechi, alcătuit dintr-o pânză uzată cu ceapraz tocit, o sfoară din cânepă încurcată care abia se mai ținea și un cadru din lemn, alcătuit din vreo trei șipci putrezite. Dar de fapt, dacă îmi amintesc bine mai era un personaj asemănător, care bătea străzile vechiului Focșani însoțit tot de un fierăstrău. Dacă dumneavoastră vă amintiți mai bine, vă rog să îmi dați de veste!
Apoi îmi amintesc că pe strada Dogăriei locuiau doi frați: unul mai înalt iar celălalt mai scund. Erau nedespărțiți și ce atrăgea atenția locuitorilor, era felul lor de a se deplasa. Cel înalt mergea mereu în față chiar dacă își târa un picior, iar fratele mai scund, era mereu în urma sa! Dacă nu mă înșel, căsuța în care au trăit există și acum sau cel puțin locul a rămas.
Un alt personaj monden era ,,Soldatul sârb", care se îmbrăca mereu într-un costum militar de culoare kaki sau maro și pe cap purta un chipiu ponosit la care nu renunța niciodată. Viteazul soldat sârb „veteran de război” cum îi plăcea să se prezinte, se făcea remarcat printr-un picior din lemn, pe care mai târziu îl schimbase într-un fel de proteză din fier, care semăna cu o țeavă și făcea un zgomot ciudat atunci când călca pe vreo piatră cubică, mai ales când garnitura din cauciuc din vârful țevii se tocea. Uneori sârbul nu purta acea zisă proteză, își sufleca pantalonul de la piciorul lipsă și se deplasa ajutându-se de o cârjă. Când era nebărbierit, avea o barbă albă, lucru ce făcea să se vadă mai bine că era buzat. Pe sârb, în ultima perioadă, pe la începutul anilor '80 îl puteai întâlni la toaleta gării, unde pretindea că era angajat și cerea bărbaților câte un leu taxă pentru a-i lăsa să se ușureze. Cei care nu îl cunoșteau îi plăteau vama de un leu, pentru necesități fiziologice. Focșănenii care îl știau, nu îi dădeau nimic, însă se pricopseau cu o înjurătură adresată într-o iugoslavă stâlcită.
Și au mai fost destui oameni care au colorat decorul vechiului nostru oraș.
Era ,,Mitică Jidanu'" sau ,,Mitică Balamutu'", așa cum îi mai spuneau unii lucrători ai gării, care avea un retard mintal, mic de statură buzat și care mereu mergea îmbrăcat într-o pereche de pantaloni - pană acoperiți cu ciorapi vechi până aproape de genunchi și era încălțat, fie vară sau iarnă, cu o pereche de bocanci foarte uzați. Iarna purta o șubă ponosită, primită de pomană de la vreun ceferist, iar pe cap purta o căciulă de armată la fel de ponosită și la gât un fular jerpelit. „Mitică Jidanu” trăgea dintr-o țigară ,,Mărășești" și niciodată nu scutura scrumul acesteia, lăsându-l să cadă singur după ce ardea mocnit, permanent capătul țigării din gură fiind umed de scuipat, bea câte o cafea, când i se oferea dar...niciodată nu consuma alcool. El era hamal în gară și foarte greu te înțelegeai cu el, din cauza retardului. Totuși când cineva îl supăra, începea să înjure pe limba lui. Ultima dată când l-am văzut, eram în liceu și veneam acasă pe strada Ștefan cel Mare, iar la intersecția cu Străzile Republicii, Tăbăcari și Bulevardul Gării, trecea o înmormântare, care se îndrepta cel mai probabil spre Cimitirul Sudic, iar ,,Mitică -Jidanu'" căra prapuru', alături de câțiva ciocli. Cel care ducea crucea mortului era nea Buzoi, nelipsit de la înmormântări!
Ce să vă mai spun de Magdalena, care toată viața și-a făcut veacul pe strada Republicii? Ea stătea în dreptul fostului restaurant ,,Number one”! Avea un defect la un picior și ținea o mână sucită. Cerșea de la trecători niscavai mărunțiș. Despre ea circulă fel de fel de legende, dar nu voi intra în detalii. Vă spuneam că obișnuia să cerșească câte un ban dar... să te fi ferit bunul Dumnezeu să nu îi fi dat, că te făcea de tot râsul! Deși a trăit până în zilele noastre, vreau să vă povestesc că pe vremea când eram licean și mergeam către școală, o întâlneam zilnic în locul mai sus amintit. Purta mereu piciorul beteag bandajat cu o cârpă, pe cap purta o broboadă și pe umăr ținea un săculeț în care... cred că avea pâine sau ceva de ale gurii. Atunci când era „tristă” și se dregea cu ceva, devenea chiar spurcată la gură, plângea și blestema în stilul ei caracteristic. De obicei, Magdalena nu era violentă, decât așa cum vă spuneam, doar verbal. Mergând spre liceu, obișnuiam să îi pun în palmă câte o monedă de 5, 15 sau 25 de bani, depinde ce mărunțiș aveam și eu prin buzunare. Ei, într-o zi de vară, când se apropia vacanța mare...venind spre casă, ea m-a văzut și când m-am apropiat, a întins mâna știind că îi voi pune în palmă, mărunțișul meu disponibil. Am riscat și în loc să îi dau un bănuț, am gâdilat-o în palmă. Nu vă spun ce a urmat! Ce epitete și metafore am primit din partea ei! Partea bună era că nu ținea mânie. A doua zi când mă revedea, îmi zâmbea și întindea mâna să ceară. Bineînțeles că nu am mai repetat gestul, evitând astfel înjurăturile Magdalenei. Uite de aceea îmi place atât de mult să răscolesc amintirile vieții, așa cum toamna răscolește frunzele arămii, care sunt înghițite de aburii pământului, ceața și bruma, formând un covor nostalgic peste anul ce stă să se sfârșească!
Dar...în această povestioară doresc să vă reamintesc și de „Tanti- Maria”, convins fiind, că mulți dintre dumneavoastră ați uitat-o, dar la citirea rândurilor mele veți tresări pentru că... brusc, ca prin vis, vă veți reaminti de aceasta. Dar cine era ea și ce elemente o caracterizau? Am spus elemente, pentru că tanti Maria era cunoscută de concitadinii noștri prin faptul că era oarbă și mereu se deplasa cu ajutorul unui baston, ce cândva era de culoare albă și pe care abia se mai observa scris cu litere roșii „NU VĂD”! Anii au șters și literele din vopsea roșie, care inscripționau cândva bastonul tocit și scorojit de timpul, ce mușcă nemilos din noi, transformându-ne… în amintiri. Mulți oameni spuneau că pe baston scria ,,NU VĂD” sau ,,SUNT ORB” (cert însă era că bătrâna chiar nu vedea). Acest lucru vi-l pot confirma cu mâna pe inimă, povestindu-vă în continuare, cum mi-am dat seama că biata femeie nu vedea deloc... ERA OARBĂ! Unii spuneau că ar vedea, și că de aceea purta o pereche de ochelari cu lentile groase, care erau legați cu un elastic de culoare albă. Tanti Maria nu avea retard mintal și nici nu o pot compara cu personajele mai sus creionate! Ea a fost cunoscută ca un personaj foarte simpatic, fără însă a avea vreun termen de comparație în ceea ce privește vreun handicap în afară de faptul că nu vedea. Mi-o amintesc ca fiind o femeie micuță de statură, slabă care se îmbrobodea cu un batic pe cap și se îmbrăca cu haine modeste. O MÂNĂ de OM cum se spune în popor! Dar să nu mai prelungesc suspansul, vă povestesc imediat cum mi-am dat seama că tanti Maria este oarbă. O știam de mulți ani pentru că adeseori o vedeam pe stradă când se deplasa în zona Piață, alături de bastonul ei coșcovit de soare și ger. Purta în mână o sacoșică din pânză neagră în care își punea o franzelă, vreo două ouă, câteva roșii dacă era toamnă și...când găsea își mai cumpăra o sticlă de lapte sau iaurt. În anul 1979, sediul liceului Pedagogic, s-a mutat de la școala numărul 5, în clădirea situată în cartierul gară, actualul Colegiu Economic. Clasele noastre de filologie-istorie au fost repartizate la etajul II, iar clasa în care învățam era în capătul coridorului unde se afla o fereastră. Privind prin acel geam într-o pauză, ce credeți că am observat împreună cu regretatul meu coleg de bancă și prieten Hanibal Dumitrașcu? O căsuță modestă, cu o arhitectură specifică anilor '30-'40, accesul în interior se făcea printr-un antreu din lemn, care nici măcar vopsit nu mai era. lntrarea era compusă din două uși cu geamuri mari, dar pline de praf. O ușă stătea mereu închisă cu ajutorul a două foraibăre, unul sus, altul jos, iar cealaltă ușă asigura accesul în încăpere. Pentru că acea căsuță era puțin mai înaltă decât nivelul solului la intrare, erau două trepte din piatră, o scăriță din două pietre și acelea crăpate de vremuri, vânt, ploi și zăpezi. Accesul în stradă se făcea printr-o curticică îngustă, gen un holișor. Faptul că ușile erau nevopsite și scândurile erau aproape putrede, ne-am dat seama că acolo locuia un om bătrân. Nu mică ne-a fost mirarea când...la un moment dat, am văzut-o pe tanti Maria cum bâjbâia lemnul umed al ușii închise, încercând să deschidă lacătul ruginit, agățat de un lanț la fel de uzat și cu ajutorul bastonului, căuta să nimerească treptele din piatră crăpată. De sus am văzut chiar și cele două chei de la lacătul ruginit, pe care biata femeie le ținea agățate de gât cu ajutorul unui șiret aproape rupt.
Uite-o pe tanti Maria, i-am spus lui Hanibal!
- Da și chiar nu vede săraca, a exclamat milos acesta!
Din acel moment explicam tuturor colegelor și colegilor de liceu cunoscuților și prietenilor, că tanti Maria chiar nu vedea. Dar ce credeți? Am mai zărit-o pe bătrânică, am urmărit-o și ne-am convins că într-adevăr era oarbă. Niciodată nu am aflat povestea ei de viață. Chiar dacă bunicuța nu se putea bucura de lumina zilei, nimic nu o împiedica să fie un FAN înfocat al echipei de fotbal STEAUA BUCUREȘTI! Era suficient să treci pe stradă pe lângă simpatica microbistă și să îi șoptești la ureche cuvântul Steaua. Ca un crainic sportiv profesionist, începea să înșire numele steliștilor: DUMITRU, RĂDUCANU, SAMEȘ, ANGHELINI, TROI, ADRIAN IONESCU, ZAHIU, IOVAN etc. Dar credeți că se oprea nominalizând jucătorii? Nicidecum! Cunoștea foarte bine etapa la zi și îți spunea clasamentul perfect. De regulă, în zilele de luni dimineața o întărâtam pe tanti Maria, având în vedere că duminica era etapă. Ne spunea chiar și minutul când stelistul marca. Întrebând- o de unde știe așa de bine rezultatele și amănuntele meciurilor ne răspundea entuziasmată:
„De la radio maică, pentru că televizor nu am” (de fapt, săraca ce putea vedea la TV!!!) De aceea tanti Maria era simpatică și cred, că dacă vedea și juca la PRONOSPORT, sigur prin combinațiile ei ar fi prins biletul norocos.
Dar nici căsuța lui tanti Maria situată lângă liceu, nu a scăpat de excavatoarele comuniste. Spiritul revoluționar al „EPOCII de AUR” a transformat micuța încăpere într-un bloc. Pe la mijlocul anilor '80, am mai întâlnit-o pe tanti Maria - microbista, fan înfocat al echipei STEAUA - BUCUREȘTI prin zona Piața Moldovei! În urma demolării, primise o garsonieră la etajul unu chiar deasupra atelierului de bijuterie și ceasornicărie al domnului Mihai Stanciu, situat în colțul pieții.
Din ce în ce, am zărit-o tot mai rar, din ce în ce, tot mai încet nominaliza jucătorii din anii '70-'80, din ce în ce mai rar făcea „PROCESUL ETAPEI” sau „RECURSUL ETAPEI”, din ce în ce...tot mai încet, tot mai încet, până când tanti Maria s-a stins! Dumnezeu să o odihnească în pace!
Spre aducere în memorie a scris pentru dumneavoastră cu mult drag, DANIEL MUȘAT-MUREȘANU FOCȘANI!
Capitol din vol III al cărții „Strada Mare a Unirii colț cu Republicii” intitulat „Vă las vouă...amintirile mele dragi”!
București, 3 noiembrie 2024
Anunțuri ZdV Premium
De același autor
