Pediatrul care parafează grupa sanguină
Se întâmpla pe la inceputul anilor "70. Mai precis 1972, când bunul Dumnezeu hotărâse să o ridice pe bunica mea, Cleopatra la Ceruri.
Rămăsesem fără leagănul copilăriei mele, dar... mai târziu am înțeles că acesta este drumul firesc al vieții. Bunica locuia pe strada Toader Țârdea, nr. 7 și era vecină de grădină cu părintele Vlădescu, preotul care slujise o viață la celebra biserică Domnească din Piața vechiului Focșani care a fost dărâmată fără milă în anii comunismului. După ce murise părintele, eram cu bunica de mână pe stradă și vorbea cu o vecină care îi spunea:
- Doamna Mușat Mureșanu, încep să moară oamenii din leatul nostru.
- Da! începem să plecăm unde ne este locul adevărat, răspundea bunica cu un zâmbet amar. Nu prea înțelegeam sensul acelor vorbe, de ce să plece oamenii în alte locuri? Ce înseamnă să mori?
La scurt timp după trecerea în veșnicie a părintelui, a urmat și bunica. Abia atunci am înțeles că zâmbetul ei amar avea un sens, o explicație. În primăvara anului 1972, chiar pe 1 aprilie mi-am luat rămas bun de la ființa care mă plimba prin centrul vechi și frumos al Focșaniului. Și nu era... din păcate... nici o păcăleală. Îmi aduc aminte perfect că în ziua înmormântării ei, o zi de marți, 4 aprilie, strada unde locuia, Toader Târdea era în plin proces de transformare. Pentru prima dată se punea asfalt pe trotuare, borduri noi și piatră cubică. Îmi amintesc cum tata, cu o zi înainte cinstise pe muncitori și îi rugase ca la poarta bunicii să toarne asfalt, astfel să i se îndeplinească ultima ei dorință. De multe ori când mă ducea la grădiniță și afară ploua, se făcea noroi, iar ea îmi șoptea:"Nu mai apuc eu să merg pe trotuar asfaltat." Și tocmai de aceea în ziua tristă bunica a plecat la Ceruri "pășind" pe asfalt împăcată cu ultima ei dorință.
După acest trist eveniment care m-a marcat pe viață (era primul membru al familiei pe care îl pierdeam), parinții au hotărât să se mute de pe strada Greva de la Grivița, nr 20, unde eram vecini cu bătrâna școală nr. 3 și cu clopotnița bisericii "Sf. Gheorghe - Nord", păstorită de părintele Dumbravă, în casa bunicii ridicate chiar de ea și situată pe strada Toader Țârdea (fostă stradă Fluturi). Locul îmi plăcea foarte mult, deoarece mai mult crescusem acolo. Aveam deja câțiva prieteni de nădejde cu care zilnic mă întâlneam și plecam spre școală. Anexa școlii nr. 3 era situată pe strada Mureșului, actualmente clădire părăsită, după ce în ea a funcționat o gradiniță. Noua mea adresă din cartierul de case de la Gară se învecina într-o intersecție cu: Titulescu, Cernei, Bicaz, Odobești și Muncitori. Pe fiecare din aceste străzi aveam câte un prieten, dar pe strada Muncitori nr. 20, aveam un bun amic cu care păstrez și acum legătura. Dintre vechii mei colegi de joacă, si-au lăsat semnătura în sufletul meu, următorii: Costel, Viorica, Fănică, Titel, Lucica, Dorin, Veronica, Florin, Maricica și Marian. Marian, care locuia pe strada Muncitori, era și colegul meu de bancă, ne întalneam în fiecare dimineață în intersecție și plecam voioși spre școala noatră cea dragă. După ce terminam orele de curs, pe drum, ne hotăram la cine facem temele. De câte ori mergeam la el, în timp ce scriam, ceva ciudat îmi atrăgea atenția. Un sunet de pian arunca în eter note pline de o armonie îngerească. Uneori acordurile erau moderate, alteori deveneau acute și grave. Chiar îmi amintesc că... uneori melodiile îmi distrăgeau atenția de la scris. Nu am rezistat și l-am întrebat pe Marian, ce se aude. Atunci el, deloc surprins, mi-a răspuns: "Cântă domnișoara Mioara la pian. Se pregătește pentru Conservator." Ce frumos! mi-am aprobat prietenul.
După vreun an de zile, ne urmam obiceiul și mergeam când eu la el, când el la mine și ne făceam temele. De multe ori, la mine venea și colegul nostru Florin, care stătea tot în cartierul Gară, dar la blocuri și făceam cu toții temele. După ce terminam de scris, îl rugam pe Florin să ne cânte ceva deoarece avea o voce foarte frumoasă și niciodată nu ne refuza. Ce amintiri frumoase am păstrat! Continuând să merg la prietenul de pe strada Muncitori, la un moment dat am sesizat ceva. Era prea multă liniște, monotonie chiar. M-am întrebat ce lipsește, nu se mai auzea pianul. Pianul frumos acordat. Răspunsul l-am aflat de la amicul meu:"Domnișoara Mioara a reușit la facultate. A plecat, și de acum înainte nu vom mai auzi pianul, decât, poate în vacanțe".
- A intrat la Conservator ? am întrebat eu.
- Nu, a reușit la Medicină și dorește să ajungă medic pediatru, să ajute copiii.
Ce frumos! mi-am spus în mintea mea, însemnă că domnișoara este un om bun, dacă dorește să aline suferința copiilor bolnavi. Chiar odată fiind la Marian în curte, am reușit să o văd, deoarece erau vecini de casă. Era foarte tânără și frumoasă. Minionă, cu un chip blând ce avea să o ajute în viitoarea profesie aleasă. Expresia feței îți dădea siguranța unui om bun. Ochii ageri aveau puterea să citească cu ușurință un diagnostic.
Dar anii au trecut, și pianul nu l-am mai auzit... Nici pe domnișoara Mioara nu am mai văzut-o. Viața și-a urmat cursul firesc și fiecare am pornit pe potecile noastre.
După aproximativ 15 ani, într-o zi frumoasă de toamnă târzie, mă aflam pe strada Stefan cel Mare cu ceva treburi. În acea zonă era sediul "Centrului de Recoltare a Sângelui". Mi-am adus aminte că una din bunele mele colege din școala gimnazială și liceu, lucra la transfuzii. Nicoleta este numele ei. Am intrat și am găsit-o la serviciu. Era pe la ora prânzului și recoltările se terminaseră. Am nimerit într-un moment de relaș, fapt ce a făcut să zăbovesc mai mult la fosta mea colegă de clasă. Și ce pot vorbi doi buni prieteni care eu fost ani de zile colegi ? Despre ceilalți colegi și prieteni comuni. Atunci am aflat că Florin este un apreciat inginer silvic, Marian este și el tot inginer, dar... a plecat în Canada. Mi-am adus minte că la el ne faceam temele când eram copii. Mai aflasem că și bunicii lui plecaseră într-o Lume dreaptă, dar...mormintele lor sunt vecine cu ale bunicilor mei. Ce coincidență. Nimic nu este întâmplător. Vecini au fost și pe lumea asta și vecini sunt si pe Lumea cealaltă. Depănând amintiri, aproape nici nu am observat că în biroul prietenei mele a intrat o doamna în halat alb, și care cu o privire blândă și o voce muzicală i-a cerut Nicoletei situația cu recoltările din acea zi. Am salutat-o și mi-a răspuns cu aceiași voce blândă. După ce a primit dosarul, doamna în halat alb s-a retras, zâmbindu-ne prietenește. După ce am ieșit din birou am întrebat-o cu o emoție în glas, cine este.
- Doctorița Hanță! șefa mea!
Nu îmi spunea nimic acest nume și am continuat...
- Hanță și mai cum?
- Mioara!
- Nu locuiește pe strada Muncitori, vecină cu Marian?
- Ba da! mi-a răspuns Nicoleta.
Am auzit imediat în urechi acordurile îngerești de pian, de pe vremea când eram copil.
Dar... întreb:" Nu trebuia să fie medic pediatru?"
- Ba da! a terminat pediatria, dar s-a specializat și in hematologie, iar dânsa este medicul care pune parafa pe toate grupele de sânge ale locuitorilor județului Vrancea. Mare responsabilitate avea să aibă doamna doctor, mi-am spus în gând.
Când mai treceam pe la colega mea, doamna doctor mă ruga să merg la o brutărie din apropiere și să îi cumpăr covrigi sau câte o pâine caldă. Mă întreba înainte, dacă am puțin timp, dar fiind atat de cumsecade nu puteam să o refuz, cum la fel nu puteam să o întreb dacă mai cântă la pian. Îmi povestea Nicoleta că soțul doamnei doctor este tot medic. Medic renumit în Focșani, la cabinetul particular al dânsului, și bun specialist la spitalul din Vidra. Un om foarte plăcut, bun profesionist și iubit de toti pacienții. Odată chiar l-am cunoscut personal și am sesizat că dumnealui avea simțul umorului. Doctorul Viorel Hanță era unul dintre medicii de frunte ai Direcției de Sănătate Publică. Spun "a fost" , deoarece Dumnezeu l-a ales și a hotărât să îl cheme în Cer pentru a trata Îngerii. De câte ori trec prin cimitirul Nordic, să aprind lumânări părinților și bunicii Cleopatra, mă reculeg și la bunicii lui Marian, dar și la mormântul domnului doctor Viorel Hanță. În schimb, Bunul Dumnezeu, i-a dat doamnei doctor Mioara, un băiat minunat. Vlad Hanță, fiul celor doi medici renumiți, tot medic și el și tot de talia părinților săi. Un foarte bun medic stomatolog. Încă odată mi-am dat seama că nimic în viață nu este întâmplător. De câte ori mă întâlnesc cu dânsa pe stradă, ne oprim și stăm putin de vorba. Vorbim de Marian canadianul sau dânsa mă întreabă:"Muși, băiatul tău, muzicianul ce mai face? dar cei mici ?"
Și din nou îmi dau seama că pasiunea dânsei pentru muzică este prezentă.
De 25 de ani doamna doctor, Mioara Hanță este directorul general al "Centrului de Recoltare a Sângelui" din Vrancea. Toți cei care o cunosc, au numai cuvinte de laudă la adresa dânsei. De câțiva ani buni este și director al unui laborator privat, unde se fac unele din cele mai exacte analize din Focșani. Și totul sub semnătura "Medicului pediatru care parafează grupa sanguină".
Daniel Mușat-Mureșanu, absolvent al liceul Pedagogic,secția filologie-istorie, promoția 1982
Prezenta ”povestioară” ,așa cum își numește colaboratorul Ziarului de Vrancea, Daniel Mușat-Mureșanu creațiile sale,face parte dintr-o serie pe care autorul mărturisește că vrea să le adune în curând într-o carte la care lucrează.Ea ar urma să să oglindească locuri, evenimente, personalități care au marcat orașul Focșani de odinioară și de acum.
Citiți și alte fragmente din viitoarea carte a lui Daniel Mușat-Mureșanu publicate în Ziarul de Vrancea:
Colonelul Ivu de la moravuri ;
Doctorul vrâncean care intră-n dialog cu creierul pacienților;
"ARIPI ALBASTRE":
Trilogia Iernii;
Amintiri din vechiul Focşani: "Mare a Unirii colţ cu Republicii";
Anunțuri ZdV Premium
De același autor
