Oare unde-s zăpezile de altădată? Cum se trăia în Focşaniul de odinioară pe strada Nicolae Marinescu nr. 19
( În amintirea doamnei profesor Maria Constantin, Liceul Al.I.Cuza.)
O casă scundă, stil vagon, trei odăi care dau în sală, cu ferestre largi şi pervaz înalt pe care se înşiruie pernele, uneori scoarţe şi flori, muşcate roşii, cărnoase, cu petale pulsând de sevă. Vis -a -vis, lalele galbene, încuibate în pământul proaspăt, mirosind a pădure. Prispa îngustă, pe care doarme M., vara, pe scoarţa groasă, cu perna din pene de gâscă la căpătâi...
Copila de 5 ani împliniţi aleargă pe scândurile ca mierea, de la o încăpere la alta, cu tălpile mici, care nu se aud şi nu lasă urme, ca şi cum ar călca pe aer. Nu mai fusese iarnă de pe vremea când M. o plimba, înfăşurată în pătura din păr de cămilă, ca un cocon împărătesc, serioasă ca un episcop, moţăind în sania care fâşâie, binecuvântând în stânga şi în dreapta, vecinii troieniţi.
Era mereu vară, şi asta i-a plăcut nespus, o singură dată a venind potop de zăpadă şi un ger cumplit... Ea nu ştia, dar tălpile goale simţeau cum urcă aerul îngheţat, ce nu purta încă un nume. Drumul scurt, de la o odaie la alta şi pielea subţire a tălpilor ar fi încăput în căuşul palmei. N-a simţit nici zăpada, nici ger, doar un foc potolit care-o cuprinde urcând mai sus de glezne. Odată, de două ori, de trei...
Şi-a adus aminte şi de iarna pe care avea s-o trăiască 5 ani mai târziu. Avea 10 ani când o iarnă ciudată, cu puţină zăpadă, pătată de praful venit în răspăr, dintr-o îndepărtată Sahară, dădu buzna peste oraş. Zăpadă aninată pe crengi, ger cât să încremenească stropul de apă, care alunecă în sus şi în jos, de la stânga la dreapta, dând ocol şoşonilor care o strâng. O grădină părăsită - unde peste câţiva ani a crescut o casă, distrusă peste alţi ani ca să crească în loc un bloc dizgraţios - izolată de micul palat dreptunghiular printr-un gard înfipt în cer; şi cerul deasupra... E noapte adâncă deşi nu-i trecut de 5. Pe gheaţa subţire, patinele croite din doua şine înguste fâşâie înainte şi-napoi... Proprietarul grădinii şi apoi al casei s-a prăpădit de inimă rea. Fetiţa de 10 ani, acum femeie în toată firea, şi-l aminteşte cu drag, de câte ori trece pe lângă fosta grădină, a casei din vis...
Parcă dorm şi visez şi în visul din vis, alerg pe prispa acoperită de zăpadă, o aştept şi Ea nu mai vine. Am timp să văd, ferestrele luminate feeric, cele trei odăi, pregătite pentru noapte, M. fumând la gura sobei şi pe F. învârtind la sucală. Ţevile, în toate culorile curcubeului, cresc între marginile unui vis în care ea stă pe malul apei aşteptând să prindă peştişorul de argint.
Între uşa închisă şi oglinda din hol... O zăresc rezemată de perete, obosită de drumul pe care l-a alergat până aici. E albă la faţă. Trag zăvorul deschid uşa şi un val de aer polar îngheaţă luciul oglinzii... Neclar, pipăit cu mâinile amândouă, dar din umbra uşoara nu se iveşte nimic.
„A fost o iluzie optica, sau poate ţi-ai dorit..., îmi spun şi inima bate egal, fără nici o emoţie.”
„ Acum, ce mai aştepţi, crezi că mai vine cineva?”
„Nu cineva, Ea!”
„Exista aşa ceva, întreabă G. N-aş crede...”
„Există, de bună seamă, dacă ştiu.”
„M. a avut din nou halucinaţi, spune C. desfăcând şireturile de la bocancii lui G. Eşti rece ca gheaţa, spune masând tălpile mici, ca de femeie, terminate cu degete subţiri. Parcă sunt bijuterii”.
Din catul uşii, M priveşte ca din vis, C. se retrage brusc. G. nu-i dă drumul. „Copilul murmură ea...”
„Cred că ai visat...”
„Nu!”
„Şi acum, dormi şi visezi...,” îngână G. întorcându-se cu faţa la perete.
„Aşa crezi, dar eu simt altfel.”
Rămas bun vânt dinspre răsărit, rămas bun drumuri pavate cu speranţe, rămas bun păduri de departe, ape line, biserici din lemn, cetăţi înfloritoare, statui, trecători splendide în zare, flori de primăvară devreme, fără parfum, aproape transparente, lipsite de vlagă..., dar câtă bucurie! Punct şi de la capăt!
„Unde era G?” întreabă L-tina.
Totul se-ntâmpla pe vremea când Focşani era un târg de provincie prăfuit, dar plin de farmec, cu cişmeaua la colţul străzii, cu gâştele păzite în vacanţa de vară, pierdute de multe ori şi apoi găsite, cu piersicile din livada lui Herman, cu pâinea cumpărată pe cartelă, cu librăria de lângă Farmacia „Huzum”, de pe Strada Mare şi balena împăiată din faţa Halei, în piaţă. Toate au supravieţuit până acum, dar vor dispărea când ultimul copil de atunci, va fi atât de bătrân încât să nu-şi mai amintească... ( Janine VADISLAV )
