Local

„Lucreția și cozonacii de Paști” - Povestire după o întâmplare reală, petrecută în Focșani, la începutul anilor `40

Daniel Muşat-Mureşanu
28 apr 2019 2506 vizualizări
Foto:Daniel Musat Muresanu
Foto:Daniel Musat Muresanu

Hristos a Înviat! Dragii noștri prieteni, vă invităm, dacă timpul vă permite, între o felie de pască ori cozonac, sau un ou roșu ciocnit cu cei apropiați, să lecturați "Lucreția și cozonacii de Paști", unde veți descoperi o întâmplare reală petrecută la începutul anilor "40, într-o căsuță situată pe Strada "Greva de la Grivița" nr. 20. Capitolul face parte din cartea "Povestiri pentru copii dulci".
Lectură plăcută și sărbători luminate!-Daniel Musat Muresanu

În memoria mamei Lucreția și a mătușilor mele dragi, Tudorița și Jana.

Lucreția și cozonacii de Paști

Mai bine de două mii de ani, primăvara, credincioșii sărbătoresc Sfintele sărbători de Paști. În acest anotimp când natura renaște și totul prinde viață, a înviat Mântuitorul. Murgurii copacilor pocnesc sub dogoarea razelor calde de soare, iarba crește cu repeziciune și îmbracă totul într-un covor natural verde, florile își desfac bobocii din care se nasc petale colorate într-un curcubeu de culori, albinele își dezmorțesc aripioarele, furnicuțele ies din mușuroaie să își reînoiască proviziile, gâzele zumzăie într-o simfonie a naturii. Totul prinde viață în acest anotimp, așa cum Domnul Iisus a Înviat. Legat de Sfintele sărbători de Paști, am să vă povestesc, dragi copilași, o întâmplare ce a avut loc în vechiul orășel Focșani, acum mai bine de 75 de ani. 

„A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-ar povesti!”

A trăit de mult pe strada Greva de la Grivița, în zona pieței de astăzi, o familie harnică, care avea trei fetițe. Mama lor, Aneta, se ocupa cu treburile gospodărești. Cât era ziulica de lungă, ea trebăluia prin casă și prin curte așa încât totul sclipea de curățenie. Nu era o familie bogată, dar sufletul lor era îmbelșugat pentru că Bunul Dumnezeu le dăruise trei fetițe cuminți și frumoase, silitoare și sănătoase. Mama Aneta, spuneam că se ocupa de treburile casei. Era o femeie micuță de statură, cu ochii și părul negru și niște obraji catifelați. Din mâinile sale ieșeau niște prăjituri foarte gustoase, dar cele mai aromate erau pasca și cozonacul de Paști. La fiecare sărbătoare pascală, cele trei fetițe, surori, se bucurau de cozonacii pufoși făcuți de mama lor. Un singur lucru nu era pe placul celor mici! Mămica lor, Aneta, blândă la suflet și la chip era o mamă foarte credincioasă care respecta toate orânduirile bisericești. Nu exista duminică sau sărbătoare religioasă să nu țină tot postul și de fiecare dată mergea cu cele trei fetițe la biserică, unde stăteau până la sfârșitul slujbei. Biserica era aproape de casa lor și se numea Sfântul Gheorghe-Nord, așa cum se numește și astăzi. În perioada aceea, imediat după cel de-al doilea Război Mondial, slujea părintele Bârhală, iar după decesul acestuia a venit părintele Dumbravă. La acești doi preoți, mama Aneta își împărtășea la fiecare sărbătoare cele trei fetițe. După ce le îmbrăca frumos, cu pantofiori roșii de lac, șosețele albe, fustițe plisate bleu-marin, cămășuțe albe scrobite (apretate) și călcate la dungă, iar pe cap le punea două fundițe mari, porneau la biserică unde alături de alți vecini și copii din cartier, se rugau și se închinau până ce părintele termina slujba. 

Vă spuneam dragilor, că un singur lucru nu era pe placul celor trei fetițe. De câte ori mama Aneta le făcea cozonaci, fiind postul Paștelui, nu le dădea voie să guste din minunățiile pufoase și fierbinți decât în ziua de Duminică a Paștilor, când se întorceau de la slujba Sfintei Învieri. Era singurul lucru la care cele două surori moțate strâmbau din năsuc când mama lor scotea cozonacii aburind din cuptor. Trebuiau să se mulțumească și să se sature doar cu aroma îmbietoare de rom, vanilie, coajă de lămâie și cacao amestecată cu nucă și să aștepte aproape două zile până când...în sfârșit se puteau înfrupta din cozonacii fără pereche și pasca umplută cu multă brânză amestecată cu ouă, mult zahăr și stafide. 

Am uitat să vă spun, iubiții mei cititori, că cele trei fetițe se numeau: Teodora, Lucreția și Elena. Fetița cea mijlocie, Lucreția, era cea mai pofticioasă și dornică de dulciuri făcute în casă. Teodora, Tudorița, cum i se spunea în familie, fiind cea mai mare, o ajuta mereu pe mamă la treburile din bucătărie. Elena, Jana, cum era strigată, fiind cea mai mică, era și cea mai neastâmpărată. 

Lucreția, cea pofticioasă, fiind fetița mijlocie, când era cu Tudorița prin bucătărie, când se juca cu Jana prin curticică, unde udau florile cele frumos mirositoare. Dar nu v-am spus nimic despre tatăl acestei familii fericite. El se numea Dumitru și abia venise teafăr de pe front. Parcă Dumnezeu îl apărase în război știind că acasă îl așteată soția Aneta, alături de cele trei fete. După ce crudul război a luat sfârșit, tatăl fetițelor, nea Mitică, așa cum îl știa toată lumea din oraș, lucra pentru focșănenii din anii “40, mobilier de lux pentru a-și putea întreține familia. Avea în curtea casei un atelier de tâmplărie și cât era ziulica de lungă tăia și croia lemnul cu dalta și fierăstrăul, în cele din urmă, ieșind de pe mâna sa cea mai elegantă mobilă pe care i-o comandau clienții. La urmă dădea un strat de lac gros pe lemn făcând astfel ca vitrinele și dormitoarele ieșite de pe mâinile sale iscusite să capete un luciu ca de oglindă. De multe ori le spunea fetițelor în glumă când terminat un set de mobilier: 

- Acest șifonier lucește atât de bine încât îți poți face mustața în el. 

Așa își ducea traiul o familie ce le avea pe Teodora, Lucreția și Elena. Se bucurau de fiecare zi, de fiecare rază de soare, de fiecare strop de ploaie, de primul omăt căzut iarna în curtea lor, de Sfintele și Înălțătoarele sărbători.

Să vă spun însă ce s-a întâmplat într-un an, cu aromații cozonaci de Paști, căci despre aceștia era vorba în povestire.

Prin anii 1945- 1946, când nici bunicii voștri nu erau născuți, dragilor, familia despre care vă povesteam se pregătea să întâmpine Învierea lui Iisus. Tata Mitică doar ce terminase de onorat o comandă de mobilă frumoasă și primise niște bănuți de la un client înstărit din Focșani. Aveau cu ce să își pregătească sărbătorile și să își înnoiască fetițele de Paști. Mama Aneta, în Joia Mare, se trezi dis-de-dimineață să pregătească plămăditul cozonacilor. Cele trei fetițe și-au căutat de joacă prin curte, primăvară fiind, era cald afară, nici nu au simțit cât de repede a trecut ziua și...spre seară mama Aneta terminase și cozonacii de copt. Ieșise o șarjă de pască și cozonaci rumeni, încât, Lucreția mai că ar fi rupt o bucată din ei. Priveau cele trei surori, cum mama îi ungea cu gălbenuș de ou, după care îi mai băga puțin în cuptor să se rumenească mai bine. După ce îi scotea, îi încerca cu un pai subțire să vadă dacă s-au copt și după ce se asigura că totul este gata, îi glazura cu zahăr pudră vanilinat. Îi tapeta „în ploaie” cu zahăr farin, astfel că păreau niște cozonaci desprinși din povești. Miroseau atât de bine încât cu greu te puteai abține să nu guști din ei. Fetițele știau însă că fiind Săptămâna Mare, trebuiau să se mai abțină puțin până să se înfrupte din dolofanii cozonăcei. Spre seara de Joi, după ce mama Aneta termina fermecătoarele prăjituri, fetițele o ajutau să vopseacă ouăle. Le înroșeau după ce le fierbeau în coji de ceapă, iar la sfârșit le ungeau cu untură să capete strălucire.

- Tare aș mai gusta dintr-un cozonac, îi șopti Lucreția lui Jana, sora cea mică. 

- Și eu, răspunse aceasta, dar... suntem în post. 

- Doar o bucățică aș rupe, să simt gustul aromat, însă... 

- Ai grijă, o atenționă Jana, să nu ne audă Tudorița deoarece ne poate pârî lui mama. 

Noaptea se lăsă peste casa familiei și toți au adormit duși după o zi istovitoare de muncă. A doua zi, vineri, cele trei fetițe s-au pregătit să meargă împreună cu mama lor la biserică, să asiste la Prohod. Toată ziulica și-au căutat de lucru astfel ca timpul să treacă mai repede și să vină odată duminica de Paști, să poata mânca cozonac pe săturate. 

„Off, mai este și sâmbătă la mijloc!” își spunea Lucreția în gând. „Trebuie să mai aștept o zi” și trăgea cu coada ochiului în camera alăturată unde se odihneau cozonacii și pasca. A trecut însă și noaptea de vineri, a venit și ziua de sâmbătă, iar seara, întreaga familie s-a pornit către biserică. Așteptau să înceapă slujba de Înviere. Au stat până au luat lumină din lumină, au cântat “Hristos a Înviat” iar dimineața pe la 3 și jumătate, s-au întors cu toții acasă liniștiți, cu anafură și bucuroși că au participat la sfânta slujbă. 

Ajunși acasă, doborâți de oboseala zilelor din săptămâna Mare, când fiecare a făcut câte ceva, au adormit, nu înainte ca cele trei fetițe să afle că la prânz, în Sfânta Dumincă de Paști, vor avea musafiri la masă. În pâlpâiala liniștită a candelei aprinsă cu lumina de la Înviere, au adormit cu toții imediat. În jurul orei 10, fetițele s-au trezit. Deja mama Aneta și tatăl Dumitru pregăteau masa de sărbătoare pentru musafiri. Nici nu au simțit că se apropia de ora prânzului. Fetele s-au spălat pe față, cu apa în care erau două ouă roșii și câțiva bănuți pentru a avea obrăjorii îmbujorați și belșug. S-au îmbrăcat frumos cu lucrușoarele noi și au așteptat cu nerăbdare musafirii. Acești musafiri, care erau niște vecini din cartier, au sosit și le-au adus bucate tradiționale într-un coș împletit din nuiele, acoperit frumos cu un ștergar roșu, țesut cu motive populare. Le-au adus ouă roșii, friptură de miel, cozonac, pască și o sticlă de vin. Poftindu-i la masă, mama Aneta vorbea cu vecina ei cât de frumos i-au ieșit cozonacii. În acest timp, tatăl Mitică ciocnea cu vecinul un pahar de vin, iar fetițele se așezaseră la masă cu cei doi copii ai vecinilor și ciocneau ouă roșii, rostind cu glasuri de clinchet de clopoțel:

- Hristos a Înviat! 

- Adevărat a Înviat! 

- Ahaaa...Ți-am ciocnit oul, ți l-am spart! spunea Jana. 

- Și eu! spunea bucuroasă Lucreția.

La un moment dat, mama anunță musafirii că merge în camera alăturată să taie un coznac frumos și să servească niște felii pentru a se bucura toți de parfumul lor. Deși erau făcuți de trei zile, erau la fel de pufoși si apetisanți ca în ziua când i-a scos de la cuptor. Se întâmplase însă ceva cu sora cea mijlocie, Lucreția. Toți observă că ea se albise la față și nu mai era atât de veselă. 

- Ai pățit ceva? o întrebă Tudorița, sora cea mare. 

- Nu... numai că... răspunse Lucreția.

Și în acel moment intră pe ușă mama cu obrajii roșii care cu o voce blândă dar hotărâtă, întrebă:

- Cine a umblat la cozonaci ?! 

Deodată se făcu liniște...

- De ce ? întrebă curios tatăl ridicându-se de la masă. 

- Un cozonac, cel mai mare, pregătit special pentru musafiri, este mâncat pe dinăuntru. Lipsește tot miezul, rămânând doar coaja. Nici nu mi-am dat seama, oftă Aneta din răsputeri, devenind tot mai roșie la față și ochii scânteindu-i de rușine. 

Atunci... în liniștea deplină toate privirile se îndretaseră către Lucreția. Acum nu mai era albă la față, obrăjorii ei se rumeniseră precum cozonacul și se înroșise precum ouăle vopsite, iar privirea o ținea fixată în podea.

- Mamă...te rog să mă ierți! în noaptea din Vinerea Mare, când ne-am întors de la Prohod, m-am prefăcut că dorm și când am simțit că toți din casă ațipiseră, m-am strecurat în camera alăturată unde am început să gust din cozonac, dar numai miezul, să nu îți dai seama. Toți au început să râdă zgomotos, numai Lucreția continua să privească în jos. Atunci mama Aneta, fire calmă și blândă, îi spuse de față cu toată lumea:

- Te iert, copilul meu, dar altădată să nu mai faci așa. Uite m-am făcut de rușine.

- Nu te-ai făcut de rușine, vecină, lasă că mai ai cozonaci și...până la urmă este copil si i-o fi fost poftă. 

Văzând Tudorița și Jana cele întâmplate, i-au spus în șoaptă surorii mijlocii:

- De ce fată nu ne-ai spus și nouă să scobim cozonacul împreună ? 

- Mi-a fost teamă să nu mă pârâți mamei. 

Așa s-a întâmplat drăguților, în acel Paște, de la începutul anilor “40. Povestioara este adevărată și...o știu chiar de la mama mea cea bună...Lucreția, care, copil fiind, a făcut acea năzbâtie veselă. Am scris această povestioară pentru voi, chiar astăzi 16 mai 2018, ora 9:30, când se împlinesc 26 de ani de când mama Lucreția, cea care a scobit cozonacul de Paști, s-a stins din viață la doar 52 de ani. Fiind foarte pofticioasă, în scurta ei viață, s-a ridicat la Ceruri, devenind „ÎNGER CU ARIPI DE ZAHĂR”!

Daniel Musat Muresanu

 


În lipsa unui acord scris din partea Ziarului de Vrancea, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi inseraţi vizibil link-ul articolului: #insertcurrentlinkhere

Ziarul de Vrancea  nu este responsabil juridic pentru conţinutul textelor din comentariile de mai jos. Responsabilitatea pentru mesajele dumneavoastra vă revine în exclusivitate.

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.
Ziarul de Vrancea doreste ca acest site sa fie un spatiu al discutiilor civilizate, al comentariilor de bun simt. Din acest motiv, cei care posteaza comentarii la articole trebuie sa respecte urmatoarele reguli:
1. Sa se refere doar la articolul la care posteaza comentarii.
2. Sa foloseasca un limbaj civilizat, fara injurii, calomnii, comentarii antisemite, xenofobe sau rasiste.
3. Sunt interzise atacurile la adresa autorilor, daca acestea nu au legatura cu textul.
4. Username-ul sa nu fie nume de personalitati ale vietii publice sau parodieri ale acestora.
Autorul unui articol poate fi criticat pentru eventuale greseli, incoerenta, lipsa de documentare etc.
Nerespectarea regulilor mentionate mai sus va duce la stergerea comentariilor, fara avertisment si fara explicatii.
Abaterile repetate vor avea drept consecinta interdictia accesului la aceasta facilitate a site-ului.