Interviu cu profesorul vrâncean Ioan Potop, fost director de gimnaziu și inspector școlar
Interviu realizat de profesorii Elizia și Vasile Lefter sub genericul „ PRIN APROAPE....APROAPE!” cu profesorul vrâncean Ioan Potop, fost director de gimnaziu și inspector școlar
Domnule profesor Ioan Potop, poate rămâneţi surprins de introducerea dvs. în galeria celor intervievaţi sub genericul „Din aproape..., aproape!”
Argumentele sunt cel puţin trei:
- Aţi fost un om devotat învăţământului vrâncean, ca profesor, director şi inspector;
- Ca inspector şcolar aţi cunoscut întreaga reţea şcolară din Vrancea, îndrumând managerii şcolari cu profesionalism, cultivând respectul şi stima reciprocă;
- La împlinirea vârstei de 80 de ani vi se cuvine un omagiu din partea celor pe care i-aţi învăţat să iubească şcoala şi ţara aceasta frumoasă şi generoasă.
Vorbiţi-ne despre începuturi!
Întrebat de unde sunt, îmi place să răspund: din Valea-Sării, la o distanţă de 6 km de Casa Babei Vrâncioaia şi la 7 km de Centrul Seismic Vrancea.
M-am născut pe când cel de-al doilea război mondial nu se încheiase, într-o familie cu opt membri. Am crescut într-o perioadă grea, cu multe lipsuri, la care s-a adăugat foametea din anii 1947-1948, culminând cu cel mai mare necaz al familiei, confiscarea locuinţei în anul 1950.
Casa noastră, moştenire de la bunicul dinspre tată, numită „Hanul lui Mihu”, care în anul 1817 a găzduit reprezentanţii obştilor din Vrancea pentru împărţirea munţilor între sate, în urma câştigării „marelui proces cu boierul Roznovanu”, era folosită şi ca loc de dejugare pentru negustorii vrânceni în drumul lor către târgurile mari.
Transformată, la început de comunişti, în locul pentru pedepsirea celor implicaţi în evenimentele de rezistenţă din munţii Vrancei, din anii 1950-1952, nopţi de-a rândul auzeam oftatul mamei pentru acele nelegiuiri şi gemetele celor închişi şi schingiuiţi în beciul hanului.
Între anii 1956-1958, locuinţa a fost demolată şi s-a construit un magazin sătesc.
Tânăr fiind, am simţit nedreptate şi n-am putut uita greutăţile familiei mele.
Această situaţie a fost motivul cererii, după absolvirea Facultăţii de Matematică, de schimbare a repartiţiei ministeriale ca profesor de la Şcoala nr.4 din Bacău, la Şcoala Gimnazială Valea Sării, judeţul Vrancea. Pentru cei de la minister această cerere de schimbare a repartiţiei de la oraş la ţară a părut bizară. Întrebat despre motivul acestei cereri, am motivat că doresc să-mi ajut familia. Nu cred că am reuşit să realizez acest lucru, în schimb, am putut rezolva ceva pentru semenii mei.
În perioada 1950- 1965, nefiind şcoală gimnazială în localitate pentru a urma cursurile claselor V-VII, era nevoie de o navetă zilnică de 12 km (dus-întors). Din această cauză, aproape 90% dintre copiii satului au rămas cu patru clase şi chiar mai puţine.
În calitate de director coordonator, împreună cu un colectiv didactic cu multă personalitate şi profesionist (toţi profesorii de la gimnaziu erau calificaţi, licenţiaţi), am propus şi chiar am fost ajutat să realizez un centru de învăţământ fără frecvenţă pentru gimnaziu. Au fost mobilizaţi şi sprijiniţi aproape în totalitate tinerii, în special cei din satele comunei şi cei din comunele limitrofe, să devină absolvenţi cu opt clase.
Numai aşa au putut să-şi găsească locuri de muncă, ştiut fiind faptul că cei cu patru clase nu se puteau angaja în împrejurimi, în Focşani, Galaţi, Braşov şi alte oraşe din ţară. Împreună cu acest colectiv didactic calificat şi motivat (în anul 1974, s-a alăturat şi un licenţiat cu specialitatea principală – chineză, secundară – franceză, în urma transferului celui titular pe catedra de franceză) s-a reuşit, în perioada 1972-1973, trecerea la învăţământul de 10 ani, cu deosebite eforturi pentru asigurarea spaţiilor de şcolarizare, în special înfiinţarea unui atelier de tâmplărie şi unul de ţesătorie cu o dotare apreciabilă, în care au fost iniţiaţi elevii din clasele a IX-a şi a X-a.
În paralel, eram şi director al Căminului Cultural unde am reuşit, cu formaţia de dansuri populare specifice zonei, să câştigăm locul al VI-lea în confruntarea pe ţară.
Selectat ca metodist al Inspectoratului Şcolar Vrancea, în specialitatea matematică, am cunoscut activitatea colegilor mei de breaslă vrânceni, într-un larg schimb de experienţă. În toată această perioadă, familia a trăit cu „sabia lui Damocles deasupre capului”, pentru faptul că tatăl socru a fost deţinut politic în urma evenimentelor din 1950.
În urma unui concurs susţinut la I.S.J. Vrancea în anul 1991, am fost numit inspector şcolar teritorial. Cert este că nu aş fi făcut acest pas dacă nu eram îndemnat şi susţinut moral de dascălul de excepţie pentru învăţământul vrâncean, profesorul Ene Simion. La acest nivel, am avut parte de multe provocări, dar şi de dezamăgiri datorate şi domeniilor în care am avut responsabilităţi teritoriale, educative şi de perfecţionare.
2. Aţi avut alături o excelentă soţie, învăţătoare de top. Această realitate v-a influenţat?
În primul rând, aş dori să subliniez că soţia mea ar fi meritat să fie intervievată şi nu eu, pentru că v-ar fi spus lucruri mult mai interesante, cu siguranţă.
Pot să vă spun că dăscăliţa Niculina Potop n-a dorit în niciun moment să renunţe la statutul de învăţătoare, cu toate şansele pe care le-a avut de a lucra ca profesor.
Era convinsă de nobila carieră de a fi învăţătoare şi mereu afirma: „ce splendid nume a ales poporul român celui care face lumină în mintea oricărui copil, care sădeşte în suflete speranţă, tot ce este mai bun şi mai gingaş în această lume.”
„ Cine ştie să ajute mâna care tremură, ochii care lacrimează, privirea care caută la nesfârşit o lume încă necunoscută? Cine ştie să facă visurile lor să se împlinească şi iubirea lor să crească? Se cuvine, aşadar, să recunoaştem că numai doamna învăţătoare ştie!”
Era convinsă că „imaginea învăţătorului iubit şi stimat pentru munca lui rămâne întotdeauna în conştiinţa elevilor” şi mereu transmitea acest mesaj în colaborarea ei cu colegii de breaslă.
Câtă dreptate avea Nicolae Iorga când afirma: „Nu e mare opera unde e mult material, ci aceea unde este mult suflet!” Ce mult îşi dorea ca, în templul nepătat al şcolii, în fiecare casă, să lumineze făclia aprinsă de învăţător, simbol al spiritualităţii româneşti pe pământul dăruit de strămoşii noştri.
Spiru Haret spunea: „Nivelul de civilizaţie al unui popor începe de la învăţător!” Un învăţător bun face cât un noroc în viaţă. Mai mult, aş cita pe Johan W.Whitehead, care spunea: ”Copiii sunt mesajele vii pe care le transmitem unor vremuri ce nu le vom vedea”.
Dna. înv. Niculina Potop a excelat, ca să folosesc cuvântul din întrebare, prin relaţia învăţător-elev, prin colaborare cu familia pentru cunoaşterea elevilor şi caracterizarea acestora şi, în multe cazuri, le-a intuit şi sprijinit cariera. Dar nu pot să uit dragostea ei pentru activităţile extraşcolare. A rămas în inima comunităţii locale, a generaţiilor de părinţi ce şi-au avut copiii în clasa dumneaei şi cu modul de a pregăti serbările şcolare. Mai mult, a avut darul de a face cu adevărat educaţie, în primul rând, educaţie în spiritul neamului românesc.
Selectată metodistă a ISJ Vrancea, n-a fost „inspectoare”, ci un colaborator al colegelor şi colegilor din învăţământul primar în măiestria didactică şi în educaţia generaţiilor, în formarea caracterelor. Pe scurt, mi-a fost model în activitatea de instrucţie dar, mai ales, în educarea generaţiilor de elevi pentru dragostea de neam şi ţară, model pentru relaţia interumană în colaborarea cu semenii de breaslă şi nu numai.
Înainte de a se stinge, sub ochii familiei, m-a rugat să merg la Sfânta Biserică din sat, cu rugămintea: „Să nu te plângi Bunului Dumnezeu, ci să-i mulţumeşti pentru cât ne-a dat!”
3.Domnule profesor, cum ar trebui definită şcoala de azi în România?
Interesul pentru educaţie a fost dintotdeauna o preocupare majoră a societăţii şi a elitelor ei.
Studiile efectuate în ultimii ani, care au analizat educaţia şi învăţământul românesc, au scos în evidenţă că există o strânsă corelaţie între nivelul scăzut al învăţământului şi problemele economice şi sociale ale ţării. Ca să nu intru în detalii, aş dori să încep cu afirmaţia dlui.prof.univ.dr., Emil Păun: „Şcoala românească arată ca o navă fără cârmaci, nu ştie în ce direcţie să meargă”.
Şcoala românească se află într-un declin evident pe multe planuri, după o lungă perioadă de aşezări şi reaşezări, cu urcuşuri şi coborâşuri (legislative, curriculare etc). Miniştrii care s-au perindat la conducerea învăţământului, mai mult orgolioşi decât profesionişti, au generat un haos în sistemul şcolar. Se distinge, ca fapt cert, că şcoala noastră este sufocată de schimbări la care se renunţă repede sau sunt anulate de altele, adoptate peste noapte. Noroc că o bună parte a cadrelor didactice au filtrat critic schimbările venite în valuri, dintre care multe nu rezultau din nevoile reale ale şcolii noastre şi şi-au văzut de munca lor. În ceea ce-i priveşte pe aceşti colegi, nu sunt total de acord cu dl.prof.univ. Emil Păun.
Sunt mâhnit de locul pe care îl ocupă România în ierarhia mondială şi europeană în ceea ce priveşte analfabetismul funcţional (i.e. capacitatea de înţelegere a aplicării cunoştinţelor).
Calitatea precară, mai ales în zonele vulnerabile în care lipsesc cadrele didactice calificate, ruptura dintre învăţarea teoretică şi cea practică, descreşterea motivaţiei elevilor, lipsa de orizont şi de încredere în şcoală, ne conduc spre concluzia că educaţia morală este de multe ori absentă în şcoala de azi. Încă predomină instruirea, nefăcându-se suficientă educaţie.
Dimensiunea formativă presupune formarea capacităţii de gândire critică, capacitatea de înţelegere şi utilizare a cunoştinţelor în contexte variate, modalităţi din sfera „a învăţa să înveţi”. Câtă dreptate avea Montaigne: „Decât un cap bine umplut, mai bine un cap bine făcut” – o pledoarie pentru învăţământul formativ.
Înţelesurile relaţiei profesor-elev s-au modificat mult, nu întotdeauna în bine, ştiindu-se că interacţiunea dintre profesor şi elev implică confruntarea cu două probleme principale, şi anume, gestionarea curriculumului şi cea a ordinii şi disciplinei (îmi cer scuze pentru cazul prezentat: dacă profesorul în şcoală este bătut de un elev, profesorul ajunge la îngrijiri într-un spital, în timp ce elevul-agresor este recomandat unui psiholog care să-l scape de stresul şcolii). Legislaţia privind relaţia cadru didactic-elev prevede toate drepturile posibile elevului şi obligaţii cât mai multe profesorului.
Îmi pun întrebarea...dacă în noua Lege a Educaţiei, şcoala românească va beneficia în anii următori de un nou cadru de desfăşurare a actului educaţional! Pe drept, pot să spun ce nu merge în şcoala româmească de azi, chiar citind noua lege. Deloc surprinzător, unul dintre cei doi actori principali ai şcolii, cel care crează probleme este însuşi profesorul. Alături de această stare de fapt, a mai avut loc şi o schimbare de generaţie, educatorii formaţi la „şcoala veche” a pedagogiei părăsind catedra, fiind înlocuiţi de o nouă generaţie, nepregătită suficient pentru provocările actualei societăţi. Cei mai mulţi dintre cei care ocupă azi catedre în învăţământul preuniversitar sunt produse ale unor universităţi private, la care se adaugă şi diminuarea autorităţii morale, intelectuale şi instituţionale cu care eram obişnuiţi. Lucrurile se complică şi, dacă priveşti datele profesionale, ele se dovedesc îndoielnice chiar la cei ce au devenit profesori în ultimii ani. Noua lege a şcolii încearcă să amelioreze cumva această realitate prin mentorat, care nu ne asigură un lucru cert de perfecţionare. E greu de anticipat cum va arăta şcoala preuniversitară de mâine dacă procesul de pierdere a calităţii va continua. Poate vor exista şcoli/licee unde media de admitere nu va fi în continuare sub 5 şi nu vor mai exista neînţelegeri în legătură cu soluţia practică a legării şcolii de viaţă, a învăţământului dual, creându-i-se, totuşi, perspective reale de dezvoltare. O reformă nu-şi poate dovedi, până la urmă, nici limitele şi nici valoarea decât în conformitate cu şcoala şi viaţa.
4. Vibraţia benefică a matematicii stimulează gândirea. „Imaginaţia este roata prin care astronomii pot aduce stelele din toată galaxia. Această energie creativă este identică cu energia luminii” (Nicole Tesla).
Aţi remarcat strălucirea minţii în soluţionarea unor probleme matematice, administrative, în activitatea desfăşurată la catedră ori în calitate de director şi de inspector şcolar?
O să dezamăgesc, dar nu matematica a fost dragostea mea! Cu matematica am înşelat dragostea pentru istorie!
Noi putem retrăi, într-o măsură oarecare, bucuria descoperirii, ocupându-ne de matematică, atunci când înţelegem cu adevărat ceva, când redescoperim altceva, când o idee ne vine subit. Atunci ne dăm seama cu uimire de ce performanţă este capabil spiritul omenesc, cum poate depăşi anumite limite pe care natura pare să i le fi fixat. Arhimede a exprimat acest fapt astfel: „Există lucruri care par de necrezut celor mai mulţi oameni care nu s-au preocupat de matematică”. Mai nou, am constatat că matematica are haz şi este frumoasă. Chiar dacă facem cu totul abstracţie de frumuseţe, câtă bucurie avem când lămurim până la capăt o situaţie matematică! Cu siguranţă că nu este mai mică decât cea simţită la descoperirea unor noi ţări sau mări.
Nu întâmplător se povesteşte că Pitagora, de bucurie că a descoperit o propoziţie matematică, a sacrificat zeilor o cireadă de boi. De aceea, poetul Adolbert von Chamisso consideră că şi astăzi „boii” tremură de frică atunci când descoperirea unui nou adevăr este iminentă.
Obsedat de o situaţie de viaţă, ca în multe cazuri, când două corpuri sunt într-o anumită relaţie, apare al treilea factor perturbator. Am avut mari probleme în alegerea lucrării metodico-ştiinţifice pentru gradul didactic I, cu titlul, „Problema celor trei corpuri şi legile lui Kepler”. În primul rând, predând la şcoala generală obligatorie, lucrarea nu era adecvată pentru învăţământul gimnazial. Am găsit înţelegere la Universitatea Bucureşti, pentru coordonarea lucrării, motivând că programa şcolară la clasa a VIII-a prevede 12 ore de astronomie şi am organizat în şcoală un cerc al micilor astronomi. Astfel, s-a încheiat inspecţia şcolară pentru gimnaziu cu o afirmaţie în procesul verbal - „lecţiile organizate excelent din punct de vedere metodic” şi s-a comentat foarte mult fenomenul celor trei corpuri, relaţie care are loc şi în viaţă. În calitate de inspector şcolar, atât în educaţie, dar mai ales în perfecţionare, mi-a fost de mare sprijin colaborarea cu colegi de specialitate, dar mai ales cu cei care erau implicaţi mai mult în educaţie: învăţători şi diriginţi.
În paralel, am predat matematică şi metodica predării matematicii la Şcoala Postliceală de învăţători şi educatori, cu sediul în Focşani. Nu m-am exprimat până acum, dar părerea mea este că selecţia pentru această carieră a lipsit total. De fapt, nici astăzi nu există criterii în desemnarea candidaţilor pentru funcţia de învăţător.
Comparăm câtă grijă era din partea celor „care decideau soarta învăţământului” acum mai bine de 100 de ani, în selectarea candidaţilor pentru şcoala rurală. La 1876, iată care erau condiţiile pe care un candidat pentru şcoala normală trebuia să le îndeplinească: să fie fiu de ţăran, născut şi crescut în comunitatea rurală; să nu fie mai mic de 16 ani, dar nici mai mare de 18; să fi absolvit patru clase primare cu notă eminentă; să aibă o sănătate deplină” (Monografia Şcolii Normale Câmpulung/1867-1992, pag.10).
Să nu uităm că, indiferent că numim profesor pentru învăţământul primar sau preşcolar, statutul acestuia este diferit de cel al profesorului de specialitate; dacă cel din urmă poate preda în orice loc şi în orice ţară, cel pentru învăţământul primar poate preda în primul rând în România, având în vedere prima îndatorire, cea de a face educaţie în spiritul neamului românesc, în spiritul tradiţiilor poporului nostru.
În urma unui contract încheiat în calitate de profesor asociat cu Facultatea de Pedagogie din Bucureşti, am avut şansa să coordonez lucrări pentru gradul I învăţători, să cunosc învăţători cu un grad înalt de competenţă didactică şi cu o implicare substanţială în educaţia patriotică şi artistică. Din toate aceste colaborări mi-am dat seama de marele adevăr pe care l-a lansat marele reformator al învăţământului românesc, Spiru Haret, care spunea că: „reforma şcolară nu se face de către inspector, de către ministru, ci de către dascălul cu catalogul sub braţ”.
5. Lorenzo Maroni, în lucrarea „Tentaţii de a fi fericit”, afirmă că: „dacă greşeşti semănatul, nu te poţi aştepta la nu ştiu ce recoltă”. Aţi simţit în cariera dumneavoastră amărăciunea eşecului?
Cel mai îngrijorat am fost când am primit din partea ISJ Vrancea responsabilitatea muncii educative, a activităţilor extraşcolare, domeniul pe care îl cred cel mai dificil, dar şi frumos pentru un dascăl care-şi iubeşte această menire. Chiar dacă nu mi-a fost reproşată lipsa de implicare în toate activităţile şi planurile educative organizate, am rămas cu cea mai mare dezamăgire şi cu foarte multe întrebări! Pentru ce a fost nevoie să împrumutăm în educaţie atâtea lucruri nefolositoare românilor dinspre „est”, apoi să înghiţim totul din „vest”, nefiltrat, când noi, românii, aveam o tradiţie în educaţie atât de valoroasă? Am fost marcat, ca inspector cu munca educativă, de dialogul pe care l-am avut cu domnul academician Cotea Valeriu într-o anumită împrejurare, fiind nevoit să-i răspund la întrebarea: „De ce sarcini răspunzi la ISJ Vrancea?” A trebuit să-i răspund: „De munca educativă”, la care a avut o reacţie pe care nu o pot reproduce decât parţial: „Te compătimesc, fiule! Astăzi, când jegoasa de corupţie este în floare şi lipsa bunului simţ domină, este greu să faci prea multe!” A fost îngăduitor cu mine. În schimb, mă întreba: „Măi băiete, cum s-o fi numit universitatea la care au învăţat străbunicile, bunicile şi mamele noastre atât de încercate, uneori analfabete sau semianalfabete şi, de multe ori desculţe, care se opreau din plâns ca să suspine, iar din mers ca să-şi scoată mărăcinii din tălpile crăpate ale picioarelor şi să-şi numere copiii (ele îi hrăneau, îi educau, munceau la câmp, aveau grijă de bărbat, erau prezente la biserică şi nu aveau dădacă). Chiar cu ochii acoperiţi de ţărână, ne caută şi azi prin lume ca să afle dacă nu cumva ne atingem de munca altuia, dacă nu cumva ni se împleticesc picioarele pe drumuri. Fiinţe care, nici tentate, nu au încercat măcar să fure vreun capăt de aţă sau să-şi abandoneze copiii şi pentru care ruşinea era virtute şi necinstea un păcat, oameni în a căror balanţă cântăreau mai mult datoriile decât drepturile şi nu au lăsat în urmă mai puţin decât au găsit; acest lucru trebuie să ştie „străinătatea” despre noi, despre neamul nostru românesc!”
Sunt convins că educaţia copiilor de azi are o pierdere destul de mare din partea familiei, dar mai ales a mamei care, în ziua de azi, are multe responsabilităţi, copiii rămânând la dispoziţia altora şi chiar a bonelor din diferite ţări (care n-au cum să-i explice copilului ce reprezintă „plaiul” pentru români, de ex.). Dar a rămas în inima mea o altă vorbă de duh a regretatului academician, prof. Valeriu Cotea care, întrebat de un reporter într-o emisiune TV: „ Ce rol are mama în educaţia copilului?”, cu dezinvoltură şi cu duioşie în suflet, a răspuns scurt: „Mama, pentru mine, în educarea copiilor, este mâna dreaptă a lui Dumnezeu”.
După 1989, foarte mulţi (inclusiv cei implicaţi în domeniul educaţiei, alături de politicienii noştri) spuneau, de câte ori aveau ocazia, că tinerii de astăzi nu sunt buni de nimic, nu au respect, nu se implică pentru binele societăţii. Să vă spun cum m-am lămurit eu că cei care afirmau acestea nu aveau dreptate nici atunci şi nici acum.
În perioada când căutam un răspuns la această stare am găsit o idee de excepţie cu privire la noua generaţie, dacă este bună sau rea, dacă ştie încotro se îndreaptă. O să redau pe scurt. După o placă de ceramică descoperită din timpul civilizaţiei sumerienilor, s-a tradus cu aprozimaţie următorul conţinut: „Tinerii de astăzi nu sunt buni de nimic şi chiar pun în pericol viaţa în cetate şi nu ştiu încotro să se îndrepte pentru apărarea ei”. În urma acestei prezentări era următorul comentariu: „Dacă sumerienii din cetate, de acum 8000 de ani, aveau dreptate, oare omenirea de azi mai ajungea la această civilizaţie?” Am stat, am gândit şi mi-am zis: „Chiar dacă mai sunt tineri care calcă alături, trebuie să avem totală încredere în noua generaţie pe care trebuie să o ajutăm cu istoria despre trecutul nostru, încât să le uşurăm proiectele de mâine”. Acest lucru l-am aplicat cu tot sufletul în relaţiile cu copiii şi nepoţii mei. Să investim încredere în generaţiile de elevi, în copiii şi nepoţii noştri. Nu putem schimba nimic din trecutul nostru pentru că timpul nu se lasă împins înapoi, dar putem face şi pot face şi copiii noştri, şi copiii copiilor noştri, extrem de multe lucruri pentru viitor.
Ca inspector şcolar cu activitatea educativă şi nenumărate programe, comisii de coordonare înfiinţate la minister şi apoi organizate la I.S.J. şi şcoli, îmi dădeam seama că eram, de fapt, antrenaţi într-o muncă de făcut „hârtii”. Mi-am dat seama că e greu să-ţi schimbi atitudinea. Promovat la departamentul de Perfecţionare, am crezut că pot realiza mai mult, considerând că perfecţionarea personalului didactic este vârful de lance al reformei învăţământului şi chiar declaram deschis acest lucru de câte ori aveam ocazia. Ecoul pe care îl aşteptam se stingea înainte de a ajunge unde trebuia! Cel puţin, în perioada 1997-2010, pot afirma că nu se putea vorbi despre o reformă care să ajute elevul să înveţe, să poată să se descurce în viaţă. În schimb, în deciziile şi măsurile luate de către mai marii noştri, şcoala a fost gândită să aibă menirea de a da de lucru profesorilor, în loc să se întrebe ce trebuie să facă elevul pe lume.
Cadrele didactice au fost obligate să întocmească dosare peste dosare, inclusiv „laptele şi cornul”, maldăre de hârtie, de exemplu RODIS. „Direcţia Mişcării Hârtiilor” a înflorit în această perioadă ca niciodată. Cu mult timp înainte de o inspecţie RODIS, cadrele didactice erau terorizate de directori, inspectori, erau stresate de întocmirea documentaţiei tuturor dosarelor care urmau să fie verificate de echipa de inspectori. Nimeni nu-şi făcea probleme privind nivelul de învăţătură al elevilor. Alt lucru care nu ajuta elevul era supraîncărcarea conţinuturilor programelor şcolare, a manualelor cu noţiuni abstracte. Se motiva că elevului îi trebuie cultură generală (înainte de 1990 era omul multilateral dezvoltat). Aşa o fi, dar, oare, este bine ca întâi să fii filozof şi apoi să te apuci să faci ceva folositor pentru tine şi comunitate?! Se ştie că ştiinţa este fără capăt, dar viaţa are două capete, aproape unul de altul. O altă problemă confuză în educaţia copilului este legislaţia actuală. Aceasta prezintă faptul că numai şcoala trebuie să facă educaţia copilului şi astfel, ceilalţi factori care ar trebui să colaboreze au devenit duşmani, pretinzând că nu ştiu că nu există copil rău. De fapt, există doar copii în care nu am descoperit partea lor cea bună.
Şcoala pregătitoare, cu adevărat primară, ar trebui să-l integreze pe copil în viaţa neamului din care face parte, dându-i toată moştenirea populară a trecutului şi îndrumându-l să-şi adauge tot ce este necesar, potrivit cu nevoile prezentului şi ale viitorului apropiat, care cad în sarcina generaţiei sale. Îmi este teamă să gândesc alături de cei care decid să urmărească alte interese, străine, în realizarea educaţiei în spiritul neamului românesc. Ce valoare are aforismul marelui Simion Mehedinţi, care spunea: „copiii bine educaţi sporesc fiinţa neamului”!
6. Aveţi fetele în Canada. Nu regretă că au părăsit România? Dvs., când vă este dor, arboraţi steagul României şi al Canadei? Comentaţi, vă rog!
Ca părinte, am regretat plecarea lor.
Dezamăgirea a fost mare, în primul rând pentru Marinela care, înainte de a pleca, era medic de familie în Piatra-Neamţ şi, ajunsă în Canada, nu i-a fost recunoscută diploma de medic şi a trebuit să facă eforturi deosebite pentru a lucra tot în medicină.
Florentina şi soţul ei, Mihai Diaconescu, au fost prima promoţie a Facultăţii de Informatică din Iaşi. Au hotărât primii plecarea în Canada. Au reuşit să lucreze în domeniu de la început şi astfel, să-şi asigure cele necesare familiei şi copiilor.
Drapelul României l-am arborat mult mai înainte, fiind o manifestare a dragostei şi a respectului faţă de neamul meu, românesc. Dar trebuie să recunosc că astăzi am arborat ambele drapele şi doresc ca prin acest gest al meu să înţelegeţi că spiritul românesc poate reuşi oriunde, inclusiv în Canada.
Mă bucur pentru reuşita nepoţilor, cărora le-a fost făcută o educaţie de fabricaţie românească, din familie.
Ecaterina, fiica Marinelei, a câştigat medalii de aur la campionatele naţionale de gimnastică ritmică (vârsta 10-12 ani din anul 2010, apoi de vicecampioană în 2011 şi campionatul naţional în 2012). Tot în 2012, Ecaterina a participat cu Echipa Naţională a Canadei la Campionatul Mondial de Gimnastică ritmică, desfăşurat în Estonia, unde a fost medaliată cu bronz, la individual.
Considerând că gimnastica ritmică nu este o meserie de viitor, după terminarea liceului s-a înscris la Facultatea de Biochimie şi, în prezent, este selectată în cercetare, în vindecarea cancerului, motivând că doreşte să contribuie la acest „ideal”, dat fiind că bunica ei a murit de această nemiloasă boală.
Şi astfel, la bojdeuca din Valea Sării, veţi vedea mereu arborate cele două drapele, al României şi al Canadei.
Ioana, fiica Florentinei, este absolventă a Wester University, Ivey Business School, urmând un „schimb de experienţă” de un an şi jumătate în China.
Daniel, fiul Florentinei, pasionat de tehnologia automobilelor, student în anul al doilea la Wester University, Engineering Robotics, participă în BAJA SAE, program care reprezintă Wester University în competiţii în Canada şi U.S.A.
Şi astfel, am hotărât arborarea drapelului Canadei, în urma realizărilor nepoţilor!
7. În orele de matematică se poate face educaţie patriotică?
Gândesc că, oricare profesor, indiferent de specialitate şi cu prioritate învăţătorul, trebuie să folosească cele mai adecvate mijloace şi metode pentru educaţia patriotică, începând cu ţinutul natal. De câte ori am avut ocazia, am subliniat ideea că suntem în Ţara Vrancei, acest străvechi şi renumit ţinut de munte, care a intrat în istoria milenară a poporului român, ţinut bine închis, ca o cetate naturală, ce a rezistat tuturor invaziilor şi prigoanelor vremii. S-a bucurat de o autonomie proprie cu acest frumos nume, Ţara Vrancei. Nu comentez mai mult această întrebare deoarece intenţionez să întocmesc o culegere de probleme distractive pentru învăţământul primar şi nu numai, la care lucrez, având şi un bogat conţinut patriotic. Dar am şi o experienţă nereuşită în a face educaţie patriotică. E adevărat că „obiectul” educaţiei, ales de mine, era la o vârstă prea fragedă (4 ani) şi într-un loc mai puţin potrivit, în Canada. În timp ce vorbeam despre Vrancea, despre Moldova etc nepoatei mele, ea mi-a reproşat : ”Bunule, tu să taci din gură, că nici engleză nu ştii!” În urma acestei întâmplări, am tras următoarea concluzie: ”Ca să poţi face educaţie, trebuie multă învăţătură!”
8. Ştim că dumneavoastră vă plac aforismele. Alegeţi câteva şi comentaţi-le!
E adevărat că îmi plac maximele, proverbele, cugetările şi, în special, aforismele. Din multitudinea valoroasă a acestora pentru meditaţii, reflecţii dar, mai ales, pentru conduită, dragostea mea a rămas pentru cele româneşti, pe care le găsesc a avea o mare încărcătură de înţelepciune. Să nu vă supăraţi că nu voi putea rămâne doar la trei exemple. Cât de frumos şi înţelept răspunde marele dascăl Simion Mehedinţi la întrebarea sa: ”Ce sunt aforismele? -Licurici a căror lumină o vedem uneori şi pe întuneric”.
Aş începe să prezint aforismul cel mai preţuit de mine: „Două puteri sunt în lume mai mari decât toate: Dumnezeu în cer şi mama pe pământ” (Simion Mehedinţi). Mama este prima persoană pe care o va iubi copilul. Ea este prima lui dragoste, absolută şi totală, deci să o folosim ca aliat. Şi să nu uităm că rolul familiei în educaţia morală deţine un loc fundamental (aici aş putea aminti interviul academicianului V.Cotea de la TV). Iată ce definiţie dă Mehedinţi cimitirului românesc: „Cimitirul este satul cel veşnic”. Consider că ideea cu cimitirul vesel de la Săpânţa este parte din veşnicia satului românesc (L: Blaga – „ Veşnicia s-a născut la sat”, unde „veselia” cuprinde o mare înţelepciune de viaţă.).
Un alt aforism care m-a impresionat prin adevăr şi nevoie în educaţie este cel al lui Seneca.”Omul trebuie să aibă pe cineva pe care să-l respecte, a cărui autoritate să-i sfinţească până şi adâncul tainic al sufletului”. Sigur că, în sufletul meu ar trebui ca acel „cineva” la care ne trimite Seneca, să fie dascălul şi, dacă s-ar putea, acesta să aibă inimă de fabricaţie românească.
Nu pot să renunţ la a prezenta un alt aforism care aş dori să ajungă la urechile semenilor mei care ne conduc, ca ei să discearnă: „Nenorocirea cea mai mare a unui popor e atunci când îşi pierde ruşinea. Lipsa cea mare de ruşine o arată oamenii care jefuiesc pe faţă o ţară întreagă, ca şi cum ar fi ţara altora”. Conducătorii noştri ar trebui să-şi amintească ce spunea marele istoric, Nicolae Iorga: „O ţară întreagă aşteaptă să se facă ceva nou şi politicienii discută despre lucrurile pe care le-au făcut şi le-au făcut rău”.
Aş mai transmite un mesaj semenilor mei care decid soarta şcolii româneşti, tot printr-un aforism al lui Simion Mehedinţi:”Atât preţuieşte şcoala, cât preţuieşte profesorul”. Mai mult, să ne unim toate forţele, toate energiile sufleteşti pentru îndeplinirea unui alt aforism: „La naştere toţi oamenii sunt asemănători, dar prin educaţie se vor deosebi”.
Am încheiat cu acest aforism deoarece şcoala este factorul de bază în realizarea individului educat, alături de familie şi societate.
9. Dacă la vârsta de 80 de ani aţi fi fost numit director de şcoală, cu ce aţi fi început?
La cei 80 de ani, împliniţi în zilele fierbinţi ale lui august 2023, întâi m-aş fi gândit dacă trebuie să accept sau nu această funcţie deoarece toţi cei din şcoală sunt colegii mei care au aceeaşi meserie.
Aş fi început cu câteva cugetări pe care mi le-aş fi adresat mie:
- Dacă am învăţat că viaţa este o mare căreia nu-i pasă dacă ştii să înoţi;
- Dacă sunt convins atunci când vreau să fac ceva, sigur aş găsi o cale;
- Dacă sunt convins că părinţii buni dau copiilor rădăcini şi aripi – rădăcini ca să nu uite unde au casa, iar aripi ca să nu uite unde e cerul;
- Dacă ştiu că oamenii din jur pot fi egoişti, irascibili, invidioşi şi răi;
Oricum ar fi, eu trebuie să trăiesc frumos mai departe şi trebuie să mai ştiu, înainte de a accepta, că iluziile sunt gratis, dar dezamăgirile le plătim cu un preţ mult prea scump.
Fiind convins de aceste lucruri, aş fi acceptat această funcţie dacă aş fi simţit că majoritatea colectivului din care fac parte mă respectă. Cred că ar fi mai necesară cunoaşterea din plin a istoricului şcolii şi localităţii şi în ce direcţie trebuie orientată această activitate a ei. Ca un prim pas după numire, aş fi făcut totul pentru eliminarea factorului politic, al cărui amestec îl consider cel mai nociv în educaţie. Printr-o colaborare strânsă cu majoritatea colectivului didactic, aş fi întocmit un proiect pe termen lung, cu obiective concrete în dezvoltarea şcolii dar, mai ales, aş fi vizat nevoile educaţiei, activităţile extraşcolare, colaborarea cu părinţii elevilor şi implicarea acestora în asigurarea cerinţelor de organizare şi desfăşurare a activităţilor în afara şcolii, realizarea de parteneriate cu unităţi şcolare din judeţ şi ţară, cu instituţii ale statului şi nu numai, schimburi de experienţă, organizarea de formaţii artistice, cu prioritate folclorice, care să promoveze tradiţiile locale.
Bineînţeles că aş fi vegheat permanent, alături de diriginţi, de specialiştii învăţământului, nivelul de învăţătură, sprijinirea şi promovarea celor mai buni elevi la concursurile şi olimpiadele şcolare şi aş fi transmis mai mult un avertisment decât un mesaj, celor care îşi doresc funcţia de director al unei unităţi şcolare sau de inspector şcolar general: „Nu este de ajuns doar să afişezi sloganuri electorale pentru partidul politic de la putere sau pentru cei ce urmează!”.
10. Faceţi parte din Asociaţia învăţătorilor la nivel de ţară. Puteţi formula cinci direcţii de organizare a învăţământului obligatoriu?
Îmi este greu, la experienţa mea, să prezint direcţii de reorganizare a învăţământului obligatoriu, în condiţiile învăţământului românesc de azi şi chiar în urma aprobării noii legi a educaţiei.
Un lucru este cert: studiile efectuate în ultimii ani, care au analizat educaţia şi învăţământul românesc, au scos în evidenţă că există o strânsă corelaţie între nivelul scăzut al învăţământului şi problemele economice şi sociale ale ţării.
Îndrăznesc totuşi să schiţez, nu neapărat direcţii, ci câteva propuneri:
- Existenţa unei viziuni de ţară pentru educaţie şi învăţământ pe termen lung;
- Stabilirea de standarde şi aşteptări de la toţi elevii şi de la toate şcolile;
- Egalitate de şanse pentru toţi copiii, de la nevoia de fonduri pentru şcolile şi liceele de la ţară sau din zone sărace, până la aducerea de profesori foarte bine pregătiţi în orice şcoală;
- Pregătirea viitorilor profesori, cu accent pe practica pedagogică la şcoli, pentru stabilirea unei corelaţii între teorie şi interacţiune directă cu elevii şi sistemul educaţional;
- Descrierea unui „portret de caracter”, aşa cum îl numea Simion Mehedinţi, care să prezinte trăsăturile de caracter pe care ar trebui să le aibă un elev al societăţii româneşti contemporane şi, mai ales viitoare, într-o lume globalizată.
Aşa cum bine spunea Ioan Slavici,: „Menirea firească a şcolii nu e să dea învăţătură, ci să deştepte, cultivând destoinicirile intelectuale în inima copilului, trebuinţa de a învăţa toată viaţa”.
Da, este adevărat. Sunt membru A.G.I.Ro, chiar şi cu statutul de pensionar. Spre ruşinea mea, am descoperit târziu activitatea acestei asociaţii. Sunt nemulţumit de câteva lucruri pe care le consider prioritare pentru activitatea A.G.I.Ro. Doresc să nu comentez activitatea asociaţiei pe ţară şi mai ales cea vrânceană, mai ales că în Vrancea s-au organizat activităţi cu un frumos conţinut istoric, la iniţiativa domnului profesor Dogru. Consider de bază pentru A.G.I.Ro să rămână lupta pentru drepturile şcolii şi ale dascălilor, pentru ridicarea performanţelor şcolare şi aşezarea şcolii noastre pe locul pe care îl merită în ierarhia mondială. La nivelul asociaţiei din Vrancea, nu există o preocupare mai consistentă pentru popularizarea activităţilor organizate şi, mai ales, pentru cunoaşterea istoricului învăţământului vrâncean.
Şi, în acest sens, aş veni cu câteva exemple de tribuni ai învăţământului din Vrancea. Tribunul învăţătorimii vrâncene, Vasile Iftimescu din Valea Sării, învăţător la Soveja, a fost unul dintre primii învăţători, care a propus înfiinţarea unei asociaţii a învăţătorilor pe ţară, a fost primul făuritor al primului statut al asociaţiei şi primul preşedinte al închegării Asociaţiei Învăţătorilor din România. Un învăţător mult stimat şi apreciat în Vrancea, pentru neobosita activitate desfăşurată la catedră, dovedind vocaţie pentru misiunea sa; era considerat, atât de ministrul Spiru Haret, dar şi de revizorul şcolar G.Nedelcu, drept „unul dintre cei mai buni învăţători, nu numai din Putaci, ci din întreaga ţară, cât şi pentru activitatea extraşcolară, despre care, cu mulţumire, a luat cunoştinţă ministrul.
Vasile Iftimescu a fost un luptător pentru prestigiul şi drepturile corpului didactic vrâncean şi al României. Iată de ce nu am putut rămâne în afara A.G.I.Ro!
A fost model în această luptă pentru fiii lui, dar şi pentru multe generaţii de învăţători vrânceni. Iată ce spunea dascălul învăţător Ion Roată, coleg cu Florea Iftimescu, fiul lui Vasile Iftimescu, la 1896, care era învăţător la Vidra. Era nepotul lui Moş Ion Roată din Divanul Adhoc; citez: „pe atunci învăţătorii erau la dispoziţia politicienilor. Noi, ăştia tineri, nu ne împăcăm cu servilismul şi atunci începe în judeţul nostru lupta pentru ridicarea prestigiului învăţătorului şi a situaţiei culturale şi materiale a săteanului. Ne întâlnim clandestin pentru întocmirea şi semnarea statutului cercurilor culturale. De aici a plecat iniţiativa în toată ţara. Iată ce ar trebui cunoscut de liderii asociaţiei şi de mulţi alţii!”
Mă întreb: n-ar trebui să se ia atitudine faţă de numirea directorilor de şcoli şi a inspectorilor şcolari care, în cele mai multe cazuri, sunt numiţi pe criterii politice şi nu de competenţă? Cât de mult atârnă în educaţie strălucita zicală românească „Omul sfinţeşte locul”? Sau, de ce nu s-a mai organizat concurs pentru inspectori şcolari generali? Să credem că puteau să se prezinte şi alţii decât cei numiţi politic?
Iată cu ce se soldau întâlnirile cercurilor culturale ale directorilor din şcolile din zona de munte a judeţului Vrancea:
Iarna anului şcolar 1900-1901 a fost năpraznică. Cei care s-au întâlnit la cercul cultural Bârseşti nu au mai putut pleca la şcolile lor din cauza troienilor şi a zăpezii. În prelungirea activităţălor culturale şi a discuţiilor datorate vremii, s-a născut o idee de excepţie pentru vatra strămoşească din Vrancea. Cei participanţi la această întrunire spuneau că...ce frumos ar fi dacă s-ar construi un monument pentru Ştefan cel Mare şi Sfânt, alături de celebra Casă a Babei Vrâncioaia, pe Dumbrava localităţii Bârseşti. Cu noua idee născută, s-a mers direct la prefectul judeţului de atunci, dar delegaţiei i s-a răspuns că nu sunt bani. Directorii de atunci şi alte cadre didactice prezente la acea întrunire, alături de colectivele lor didactice, au hotărât să strângă bani pentru asemenea iniţiativă şi aşa a apărut prima piatră la temelia monumentului lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, la câţiva paşi de locul Casei Babei Vrâncioaia.
Am prezentat aceste modele de tribuni ai învăţământului vrâncean din dorinţa de a rămâne reper pentru noi, pentru şcoala românească.
11. La 80 de ani, un profesor mai poate da randament la catedră?
La peste 80 de ani pe care îi am, fiind profesor pensionar, mă abţin să pomenesc cuvântul „catedră”.
În schimb, sănătos fizic, cu o acumulare benefică instrucţiei şi educaţiei, pot fi de folos dar, nu neapărat „cu catalogul sub braţ”.
12. Ştim că aţi răspuns ca inspector şcolar de taberele din Vrancea. Ce ne puteţi spune?
Este cunoscut aportul activităţilor educative, extraşcolare în educarea copiilor, care erau organizate în taberele şcolare, pe perioada vacanţelor elevilor. În Vrancea funcţionau trei tabere şcolare: Gălăciuc-Tulnici, Soveja şi Coteşti, care cazau în serie în jur de 500 de elevi din învăţământul primar şi gimnazial din toată ţara. Este o mare pierdere prin întreruperea nejustificată a funcţionării acestor tabere şcolare, mai ales în organizarea activităţilor extracurriculare. Să ne gândim ce a reprezentat tabăra Gălăciuc-Tulnici pentru minunatul proiect Info-Educaţie, care astăzi se numeşte „Olimpiada de Inovaţie şi Creativitate Digitală”. Mai mult, an de an se organiza Simpozionul „Copiii şi natura”, cu echipaje din toate judeţele ţării, care se soldau cu multe cunoştinţe despre mediu şi natură, despre flora şi fauna ţării noastre. Cât de mult a contat pentru copii prezenţa acad. prof.dr. Ovidiu Bojor, care a prezentat pe larg beneficiile florei româneşti şi nu numai, pentru sănătatea omului, dar mai ales, cum trebuie ocrotite şi îngrijite aceste plante. Tot tabăra Gălăciuc a găzduit în trei ani consecutiv (1999-2001), Concursul Naţional al patrulelor şcolare pentru educaţia rutieră, atât de important pentru viaţa copiilor. Menţionez că echipajul din Vrancea a câştigat locul I pe ţară. Amuzant, dar foarte important pentru mine, a fost momentul când am ascultat dialogul dintre doi componenţi ai patrulelor şcolare din Vrancea şi Alba, Vrancea ocupând locul I, iar Alba, locul al II-lea: „Aţi luat voi, Vrancea, locul I, dar la noi, în Alba, s-a făcut România Mare!”. (trageţi dvs. concluzia!).
Prin prezentarea celor două exemple, am dorit să subliniez cît de importantă este funcţionarea acestor tabere în educarea elevilor. Ştiut fiind că speranţa moare ultima, în aceste zile am zărit un firicel din „lumina de la capătul tunelului” într-un interviu prezentat în presa vrânceană de domnul director al D.J.S., Gongu Daniel, care răspundea la întrebarea: „Mai ţineţi minte că în Vrancea existau tabere şcolare?”. În interviu ne relata că tabăra de la Gălăciuc-Tulnici urmează să beneficieze de 11 milioane de euro pentru un proiect de reabilitare. Doresc să-l asigur pe dl.dir.Gongu că activităţile sportive pentru tineri beneficiază de un cadru natural superb şi cu o oxigenare pe măsură în tabăra Gălăciuc-Tulnici. Prezent în mijlocul copiilor veniţi în taberele noastre şcolare, am constatat un lucru şi mai important în educaţia lor, şi anume, bucuria copiilor că sunt independenţi, că sunt scutiţi de „cicăleala” părinţilor, a bunicilor sau a dădacelor iar, pe de altă parte, sunt nevoiţi să se autoîngrijească, să se autogospodărească, toate acestea având beneficii în dezvoltarea lor ca tineri independenţi.
Interviu cu profesorul vrâncean Ioan Potop, fost director de gimnaziu și inspector școlar. Realizat de profesorii Elizia și Vasile Lefter
