Inginerul Nicolae Gr. Bogdan fiu al muntelui, prieten și ocrotitor al codrului vrâncean(1927-2021)
„Țara Vrancei” sau „Cetatea de piatră a Moldovei” este un colț de rai românesc, așezat de Dumnezeu în Curbura Carpaților. Rămâne un străvechi templu natural pe care călătorul va trebui să-l străbată cu pasul, descoperindu-și fruntea cu pioșenie.Vrancea străbună, dar și de astăzi, este un ținut de basm și de legendă, iar prin faptele locuitorilor ei rămâne în istorie un altar al coștiinței naționale, care a cultivat cele mai alese virtuți: dragostea de libertate, cinste și demnitate.
Numeroase condee atrase de pământurile mioritice ale Vrancei au bătut-o cu pasul, lăsând curente de duh despre această lume fascinantă de odinioară.
Savantul, istoricul Nicolae Iorga, un prieten statornic al vrâncenilor, sublinia că „cine va studia istoria Vrancei, va afla istoria în mic a acestui popor.
În anul 1921, într-o atmosferă de sărbătoare, rostea în sala teatrului ,,Gh. Pastia” în fața Societății studenților Putneni o conferință memorabilă despre Vrancea „comunitate arhaică care s-a plămădit înainte de domnie și fără domnie, încă din secolul al XII-lea, care s-a condus după legiuri proprii, timp îndelungat”.
Sovejanul învățat Simion Mehedinți, în 1935, rostea cu pioșenie concluzii demne de reținut: „De Vrancea nu poate vorbi oricine, oricând și oriunde. Întocmai ca și preotul care se îmbracă cu veșminte deosebite când se apropie de altar, așa se cuvine să se pregătească cel care ar veni să spună măcar două vorbe despre bătrâna Vrance”. Despre valoarea istorică a Vrancei în istorie arată că „Vrancea rămâne pământul sacru, care reunește cele trei țări romînești: Muntenia, Moldova și Țara Ardealului” - punând în lumină ideea unității naționale. Cercetătorul H.H. Sthal arată: „Fenomenul vrâncean este unic în România și fără corespondență în Europa”.
În momentele grele trăite de țară, vrâncenii au făcut risipă de sânge în marele încleștar pentru apărarea idealurilor lor - unitate și independență - precum Războiul de Independență (1877-1878), în Războiul cel Mare (1916-1919). „Aici a fost războiul” arată Duiliu Zamfirescu, aici apele Putnei și Șușiței au curs Învolburate de sângele eroilor noștri”.
Rămân de neuitat sacrificiile și patimile românilor în cel de-al Doilea Război Mondial (1941-1945).
Vrancea rămâne un tezaur național regăsit în portul „oamenilor frumoși și harnici de la munte”, în cântecul și jocul lor, în creația artistică (pictură și sculptură), în arhitectură, care se primenesc, se îmbogățesc de la generație la generație.
Dar Vrancea rămâne veșnică și de neuitat prin oamenii ce s-au născut pe acest pământ generos, adeverindu-se vorbele de duh: „nasc și la Vrancea oameni”.
Este o datorie sfântă, ca ori de câte ori avem ocazia să-i pomenim, faptele lor fiindu-ne crezuri, sfaturile lor rămânându-ne modele, de care avem nevoie în permanență.
Vrancea a avut fericirea de a se afla sub zodia fericită a marelui Ștefan, domn al Moldovei (1457-1504).
Prin acțiunile militare care au culminat în 1942, rivalii săi Radu cel Frumos, apoi Basarab IV (Țepeluș) au fost învinși, hotarul Moldovei a fost strămutat pe apa Milcovului, iar cetatea Crăciuna va deveni cetate de pavăză și apărare. Din ordinul vajnicului din apa Milcovului va fi trasă o gârlă care va împărți Focșanii de mai târziu în două așezări surori, ce vor dăinui până în 1860.
Vrancea împreună cu Ținutul Putnei din șes va intra definitiv în sfera de influență istorică, politică și militară, iar în Cnejia Moldovei încep a se elibera documente ce vorbesc despre aceste meleaguri.
În semn de prețuire, vrâncenii cu obștile lor vor ridica în 1904 monumentul istoric de pe dealul Dumbrăvii în semn de prețuire și dragoste pentru marele Domnitor. În 1992, Biserica Ortodoxă Română, îl va canoniza și declara pe Marele Voievod sfânt, fiind sărbătorit și amintit în calendarul ortodox la data de 2 iulie (2 iulie 1504, data morții sale).
Până în 1946, în toate bisericile ortodoxe din țară, numele lui Ștefan cel Mare și al marilor boieri (Sfatul țării) era pomenit cu ocazia slujbelor religioase.
Ne rămâne aproape de suflet lucrarea domnului învățat Dimitrie Cantemir (1711) care, prin lucrarea „Descrierea Moldovei” (1717) povestește despre „Vrancea și vrânceni” ce trăiesc în „ulucul munților lor”, cu „legile lor, cu judecătorii lor” , „ca o republică; „sunt veseli și se căsătoresc după legile bisericii creștine”.
Pelerinajele la Mănăstirea Mera de pe apa milcovului trebuie să devină fapte de pioșenie și respect pentru dinastia Cantemireștilor, unde se află unicul tablou pictat al familiei Cantemir, care trebuie văzut și cunoscut de lumea școlii.
În zilele noastre, ne umple sufletul de bucurie și prețuire numărul celor 37 de fii ai Vrancei, declarați academicieni, rămași „nemuritorii” Academiei Romîne, for național al Științei și Înțelepciunii românești. Lucrarea elaborată cu multă trudă de către harnicul editor și profesor Costică Neagu, rămâne un adevărat instrument de lucru, pentru lumea științei și culturii vrâncene.
Istoria Vrancei nu-i va putea uita niciodată pe reprezentanții lor de frunte, care au contribuit cu faptele și mintea lor la evoluția social –culturală și științifică a acestui meleag mirific. De aceea amintesc astăzi câteva nume memorabile: „Vechilii Vrancei”, preotul Șerban Bălan din Năruja, preotul Taftă Constantin din Negrilești, Țârdea Toader din Păulești care au condus vrâncenii în procesul „dezrobirii de boieresc” cu vistiernicul cel mare al Moldovei, Iordache Ruset-Roznovanu, proces câștigat după o luptă dârză și costisitoare petrecută între anii 1803-1814. A fost cel mai mare proces al vrâncenilor în numele dreptății și al libertății câștigat în plină epocă fanariotă.
Crucea de la Căliman Vodă, ridicată în cinstea eroilor căzuți în Primul Război Mondial și a eroilor rezistenței vrâncene (Vasile Chelian, Toma Ion Cotea din Vidra, Dumitrache Pantazică din Tichiriș și Ștefan Săcăluș din Păulești) executați de nemți în ziua de 17 august 1917 în poligonul militar din Focșani.
Jecheanu Nicolae (1892-1967, deputat și senator, întemeitorul Școlii Superioare Țărănești de la Vrâncioaia. Președinte de frunte al Obștii Vrâncioaia, fondatorul Societății Culturale „Tudora Vrâncioaia”
Simion Hîrnea (1848-0985), Năruja, grefier al Tribunalului de Ocol de la Năruja care a conlucrat cu Aurel Sava, autorul lucrării „Documente putnene”- 2 volume, și echipa condusă de academician Dimitrie Gusti și H.H. Sthal. A fondat Biblioteca „Comoara Vrancei”-15 volume și lucrarea „Locuri și legende vrîncene ”. A salvat arhiva obștilor vrâncene aflate la Tribunalul de Ocol Năruja în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. A fost directorul Cercului Cultural „Șerban Bălan” din Năruja. Autodidact, cu o minte strălucită și o dragoste nețărmurită pentru lumea satului, datinilor și legendelor legate de Vrancea.
Ionașcu Ion (1902-1979) din Tulnici, profesor universitar (l-am avut profesor), istoric, cercetător și autor al unor importante studii despre Vrancea veche și cunoscut cercetător al Muzeului de Istorie al Municipiului București.
Cotea Valeriu (1926-2016) academician, fiu al Vidrei Vrancei pentru care a semnat monografia închinată satului său drag. O personalitate complexă, un om de aleasă omenie care a încurajat și apreciat truda celor care au scris și au ridicat lumea școlii și a satului vrâncean.
Bălănuță Leopoldina născută la Hăulișca, Păulești, actriță de mare valoare. Am cunoscut-o pe când era profesoară la Vărsătura și Jariștea, adusă la Odobești de fostul director Dumitru Popa care a apreciat-o și susținut-o în devenirea sa, fiind fiică de preot.
Coman Cornel (1936-1981), fiu al Vizantei-Livezi, actor de teatru și film, omul care a străfulgerat scena și ecranul, care iubea nespus lumea satului vrâncean (spunea Ion Besoiu).
Popescu Nicolae (1936-2006), Năruja, Învățător, primar, care împreună cu Chirilă Bărbulescu au înființat și condus vestita formație de dansuri de la Năruja, făcându-se cunoscuți în Europa.
Chiuchiur Ion, fiu al comunei Nereju, sanitar de elită în cel de-al Doilea Război Mondial, luptător anticomunist. În 1966 a publicat volumul „Lacrimile memoriei”.
Dacă Barbu Ștefănescu Delavrancea, avocat de elită, primar al Bucureștilor și ministru al Lucrărilor Publice, a contribuit la definitivarea tronsonului de șosea Vidra până la bifurcația Valea Sării, inginerul Ion Macovei, fiu al Nerejului care a fost director și ministru al Lucrărilor Publice, director general Poduri și Căi Ferate a construit drumul greu și sinuos ce lega Valea Sării de Tulnici. Atunci a fost construit și podul de fier peste apa Putna, la Bârsești.
Teodor Grosu, fiu al Bârseștiului, inginer constructor de elită, absolvent al Facultății de Construcții și Geodezie din București(1967). A condus cu onoare și rezultate de excepție lucrări în străinătate (Iran) și în țară.
Vor rămâne de neuitat dăruirea și dragostea pentru viața oamenilor, a doctorului Constantin Guzu de la dispensarul Bârsești, doctorul Neculai Țarălungă de la Spitalul Vidra, dar și doctorul Abageru Constantin, expulzat de la Mangalia și trimis cu domiciliu obligatoriu la spitalul din Vidra, doctor care a salvat viața și a alinat suferința a mii de vrînceni.
Un loc aparte din această galerie a celor devotați omeniei și sacrificiului se numără și generațiile de silvicultori care au salvat falnicele păduri ale Vrancei, prin combaterea eroziunii solului și realizarea de noi împăduriri, aducătoare de sănătate și mari venituri pentru economie. Printre aceștia așez la loc de cinste și aducere aminte pe inginerul silvic Nicolae Gr. Bogdan, fiu al Vrancei, un împătimit al muntelui și prieten al codrului vrâncean.
Satul Spinești, azi comuna Păulești, a dat Vrancei personalități de neuitat. La îndemnul preacuviosului părinte Vasile de la Poiana Mărului a ridicat pe „moșia sa” de la Herastru, pe apa Negrei, la 1755, schitul Valea Neagră, devenit leagăn al ortodoxismului , guvernat de membrii obștilor vrâncene. Acesta depindea de Episcopia de la Roma doar din punct de vedere canonic. A fost singurul asezământ monahal ce avea bolniță pentru alinarea suferințelor slujitorilor bisericii, apoi și a mirenilor. Între anii 1810 și 1819, Toader Țardea din Spinești, devine vechil al Vrancei, care alături de Șerban Balan și părintele Taftă vor reprezenta cu succes vrâncenii în marele proces de la Iași pentru eliberarea de sub „boieresc”, act de mare curaj și importanță pentru acele vremuri cumplite.
În Spinești s-a născut și viitorul profesor, etnograf și folclorist Ion Diaconu, fiu de notar și președinte o vreme al Obștii de moșneni de la Spinești. A lăsat o operă demnă de toată lauda și intersul pentru cei ce doresc a cunoaște Vrancea și lumea ei. În anii adolescenței mele, am avut bucuria de a-l cunoște pe respectatul profesor de la Liceul „Unirea”din Focșani, care s-a numărat și printre fondatorii Muzeului de Istorie alături de Simion Mehedinți și alți oameni.
Satul Spinești a contribuit la „roirea” satului Herăstrău, familia Vatră fiind foarte numeroasă. În casa gospodarului Grigore și Anica Bogdan s-au născut 3 băieți și surorile lor: Aneta, Lenuța și Ioana. Potrivit tradiției nefericite a timpului, fetele după ce urmau buchea școlii primare, își întemeiau o familie, devenind gospodine de frunte.
Fiul cel mare, Vasile, printr-o relație a bătrânului dascăl a luat drumul Brașovului, unde după multă trudă devine medic, deservind zona Săcele, satul „Șapte sate”, și mai târziu Cartierul „Nouă” din Brașov. Frații s-au ajutat între ei, astfel că Ion a absolvit facultatea de Filologie din București devenind profesor de limba și literatură română. Cum Brașovul era un oraș „închis” nu a fost niciodată titular, servind învățământul cu toată tragerea de inimă în calitate de profesor suplinitor. A avut preocupări în domeniul ziaristicii, lăsând o importantă lucrare folclorică. După 1990, profesorul Ion Gr. Bogdan revine pe plaiurile natale, ocupând, ca suplinitor, catedra de Limba Română la Liceul Nr. 4 de Construcții și Liceul „Al. I. Cuza”, o jumătate de normă, unde l-am și cunoscut. A scris în presa locală ca ziarist de după 1990 la ziarul „Milcovul”.
Pentru atitudinea lor neconformistă cu regimul trecut nu s-au bucurat de binefaceri, fiind apolitici, neavând parte de niciun locaș de veci pe meleagurile brașovene unde au trudit. Neculai, fratele cel mic, îi va aduce pe rând în Focșani, fiind înmormântați în Cimitirul Bisericii „Sf. Dumitru”-Bahne.
Neculai, mezinul, s-a născut la Spinești, la 6 septembrie 1927, într-o casă înglodată în greutăți materiale. A trudit de mic la pădure, la stână, la muncile de peste an din gospodărie. A bătut cu pasul muntele, a cunoscut oamenii bătrâni, datinile și obiceiurile din străbuni. A fost un ajutor de nădejde al familiei. Îndurerat mi-a povestit cum pe timpul „foametei”, fiind crud, a plecat în lume aducând tocmai de la Pecica, Arad, sacul cu două banițe de de grăunțe și 10 kg de linte, pentru că în Vrancea era sărăcie mare și lipsuri. Școala primară, Neculai a făcut-o la Spinești, fiind unul dintre cei mai buni elevi ai învățătorului Ionică Danțiș - absolvent de Școală Normală de la Galați, „Învățătorul cel chipeș care știa a cânta și dansa frumos”. Acesta i-a fost îndrumătorul de viață „ ce l-a împins spre învățătură mai departe, ținându-se scai de tata să mă țină la școală , tata care dorea să rămân băiat de nădejde al casei, gospodar în sat”.
Astfel devine elev al Liceului „Unirea” din Focșani, unde a funcționat profesorul Ion Diaconu, având ca profesor-diriginte pe renumitul profesor de istorie Ghișă Chiriac și pe Alexandra, soția acestuia, profesoară de Limba Franceză. Matematica îi era predată de profesorul Costache Diaconescu iar profesorul de Ed. Fizică Ion Costiniuc, aciuat în Focșani de pe meleagurile Ucrainei. Și-a început viața de elev pe la diferite gazde, unele mai ciudate decât altele, în final va trăi viața sărăcăcioasă de elev-intern unde, spune Neculai Bogdan, „am mâncat marmeladă de Vidra, cât pentru tot neamul meu”. La sfârșit de săptămână bătea drumul de 70 de km până acasă la Spinești, ”de unde mă întorceam duminica cu un boț de brânză și o traistă cu nuci”.
Atras de mirajul codrului vrâncean, de tainele sale, alături de familie și în mod deosebit de inginerul doctor în silvicultură, Mihai C. Georgescu și inginer Toma Cotea (fratele cel mic al viitorului academician Valeriu D. Cotea de la Vidra, fost șef Ocol Silvic Tulnici), va lua drumul Brașovului, unde se aflau și frații săi, urmând Facultatea de Silvicultură timp de 4 ani, urmați de de doi ani de studii postuniversitare. Vrânceanul nostru a făcut o impresie frumoasă printre colegii săi, dovedind sârguință, seriozitate și o bună pregătire pactică și teoretică. Practica de vară în cei 4 ani, o va face la Ocolul Silvic din Tulnici având sprijin și îndrumare din partea inginerului silvic șef de Ocol, Toma Cotea.
La început, prin repartiție guvernamentală, a fost numit ca inginer silvic stagiar la Ocolul Silvic Bolotești care era la acea vreme un important centru de cercetare, amenajare și combatere a eroziunii munților Vrancei, aflate în administrarea a cinci ocoale silvice.
Inspectoratul Silvic Județean la acea vreme era condus de inginerul silvic Al. Stelovian care i-a devenit tânărului inginer îndrumător, sfătuitor și prieten.
La Ocolul Silvic din Bolotești a îndeplinit funcția de inginer coordonator al Cabinetului de cercetare științifică în vederea combaterii eroziunii solului și împădurirea munților. Avea ca responsabilitate asigurarea continuității și extinderii perimetrelor silvice, pe baza studiilor și recomandărilor științifice.
Centrul de cercetări silvice Bolotești se afla sub controlul și îndrumarea profesorului cercetător Gheorghe Munteanu din partea Stațiunii de cercetare silvică Brașovși al inginerului silvic , doctor Traci Constantin de la Institutul de protecție și împăduriri Brașov.
La Bolotești, tânărul inginer silvic Neculai Bogdan a conlucrat cu inginerul silvic Emil Untaru, fratele profesorului de istorie , Ghiță Untaru de la Liceul „Unirea” din Focșani, cel care a lansat studiul „Începuturile de școală în fostul județ Putna”. Tot la Bolotești l-a avut ca subaltern și colaborator pe tehnicianul silvic Ionel dinu, om cu o bogată experiență în organizarea pepenierelor silvice.
În 1967, inginerul Bogdan Nicolae s-a căsătorit cu Maria Tudor învățătoare, din satul Sârbi- Țifești, aceasta fiind absolventă a Institutului Pedagogic de 2 ani de pe lângă Școala Pedagogică „Costache Negri” din Galați.
Familia tânărului inginer a înflorit prin nașterea celor doi copii, Liviu născut în 1969 și în 1975 a fiicei, Bianca, foști absolvenți ai Colegiului Național „Al.I. Cuza” din Focșani. Liviu a devenit inginer constructor de utilaj rutier iar Bianca fiind absolventă de ASE, a fost repartizată ca economistă la Spitalul Militar –Focșani. De 16 ani se află în Canada, economistă la o mare firmă din Edmonton.
De grija și educarea acestor tineri s-a ocupat prin excelenșă mama, tata fiind plecat mai tot timpul pe munte, ocupat cu lucrările de mare răspundere de împădurire.
După cinci ani de activitate intensă în domeniul cercetării și combaterii eroziunilor din munte, în 1956 este trimis în calitate de șef de ocol Silvic la Năruja, cel mai mare din fostul raion Focșani, care ridica mari probleme silvice avînd 41.000 ha. În ultimii ani fusese văduvit de un inginer cu responsabilitate , având doar stagiari, munca de organizare fiind reluată cu multă migală și trudă în căutarea de oameni calificați, cărora să le placă meseria de silvicultori.Titularul, inginer Ion Țăranu părăsise postul fiind bolnav dar reușise să realizeze material săditor și începuse campania de împădurire în locurile cele mai apropiate și accesibile. În amintirile sale consemna:„pentru a parcurge distanța călare de la Năruja până la Nereju de 28 km îți trebuia cel puțin o jumătate de zi, iar apa Zăbalei trebuia trecută de cel puțin 20 de ori”.
La Ocolul Silvic Năruja s-a bucurat de sprijinul unor colegi de muncă precum Tuvene Ștefan, unul din cei mai pricepuți economiști din silvicultură, Tiugan Marin tehnician silvic și de experiența și priceperea tehnicianului silvic Murgu, de loc din Vrâncioaia și foarte mulți silvici care i-au fost de mare ajutor , „o adevărată a treia mână pe care o aveam în lupta cu combaterea eroziunii și realizarea împăduririlor.
Între 1950-1975 s-a făcut în Vrancea un pas important în înfăptuirea unei rețele de 750 km drumuri publice și forestiere ușurând cercetarea în teren și favorizarea acțiunilor de transport a oamenilor, a materialelor și a puieților aduși din pepenierele deja active. Asfel, pătrunderea în satele vechi ale Vrancei , Paltin, Spulber, Nereju (de peste 70 km) s-a făcut mai lesne, ușurând și activitățile silvice de aprovizionare și cazare a oamenilor, fiind folosite peste 1600 plantatori aproape zilnic.
După 1959, inginerul Bogdan N. capătă responsabilități mari în acțiunea de împădurire fiind antrenați noi colegi precum inginerul Alexandru Sebastian, fostul șef al Ocolului Silvic Tulnici, Aurel Diaconu de la Ocolul Silvic Vidra, inginerul Ghiță Pantă și inginerul Mircea Diaconu care i-a fost de mare sprijin în acțiunea de cuprindere și organizare a împăduririi în zonele cele mai grele, îndeplinind funția de director al Inspectoratului Silvic Vrancea, iar după 1995, vicepreședinte al Consiliului Județean Vrancea.
****
Pădurea i-a fost vrânceanului comunitatea naturală, cea mai apropiată sufletului său, fiindu-i loc de refugiu și adăpost în caz de bejenie, i-a fost casă, „ a fost frate cu românul ” i-a fost loc de visare și poezie.
Pentru mulți dintre noi, pădurea ne-a fost leagăn al copilăriei, asigurând hrană, condiții de creștere a animalelor, de dezvoltare a satului prin asigurarea lemnului pentru construcții și încălzit, sare, iarbă, vânat, peștele apelor repezi ale muntelui.
Pădurea, din toate timpurile a adus bunăstare omului, cu rol determinant în apărarea sănătății, prin apă, aer, floră și faună.
Mari personalități , indiferent de profesie, au apărat cauza pădurii prin apărarea de distrugerile prădalnice prin defrișări necontrolate, în goană de câștig, fiind preocupați de salvarea acesteia prin împădurire.
Asfel, savantul Gh. Ionescu-Sinești arată că ruinarea pădurii înseamnă ”ruinarea agriculturii și implicit a civilizației”.
Academicianul Ion Simionescu arată în 1936 că nu există”colț de țară” în care să nu se vadă nepermisa urmă de lăcomie cu care s-au defrișat pădurile.
Marele istoric Nicolae Iorga a susținut în Parlamentul României, pledoaria deputatului de Putna, Paraschiv Chiriță (de loc din satul Vânători-Putna) prin care prezenta situația dezastruoasă a exploatării lemnului în Vrancea, nevoia de combatere a jafului făcut de societăți străine, dar și nevoia împăduririi ”munților rămași golași în Vrancea”.
Între 1927-1929 au activat în Vrancea cercetarea”Vrancei arhaice”, echipele de cercetători având în frunte pe academicianul Dimitrie Gusti, pe profesorul C. Constantinescu Mircești, pe profesorul H.H. Sthal, profesorul Ioan diaconu și alți specialiști. Rodul muncii lor a fost editarea impresionantei lucrări ”Nereju-un sat arhaic”. Între 1934-1938 în Vrancea au acțiuni de cercetare monografică, echipele regale, formate din profesori și studenți a unor importante asezări, printre care și Bârsești din care a făcut parte și distinsul învățător Constantin Istratate din localitate.
Toate aceste activități au semnalat autorităților locale și ale statului situația gravă în care se află pădurea vrânceană.
În ciuda hotărârilor luate, păturile înstărite al satului încep acțiunile personale (notari, unii primari și alți slujbași și negustori) de desțelenire a pământurilor, de îngrădire a proprietăților nou dobândite iar după 1900 începe calvarul vinderii prin samsari plătiți a dreptului de devălmășie. Se declanșează o adevărată luptă pentru exploatarea pădurilor după putere și nevoi pentru satisfacerea câștigurilor asigurate de piețele locale Odobești și Focșani.
Pe pământurile Vrancei, treptat își fac apariția societățile forestiere, care între 1895 și 1910 vor căpăta ”pe prețuri de nimica” drepturile de exploatare a pădurilor obștilor, care au acționat sub protecția unor politicieni, dar și a unor localnici ce acționau ca misiți, deveniți adevărate ”cozi de topor” în trădarea obștenilor.
S-au declanșat zeci de procese (vezi ”Istoria obștilor Vrancei”) în care obștenii încercau să-și apere drepturile strămoșești . La bara Tribunalului Putna, dar chiar și în București își fac apariția nume de rezonanță ale unor avocați deveniți apărători ai unor împricinați necinstiți. Asfel., în procesele vrâncenilor își face prezența vestitul avocat Tache Ionescu(zis și ”Guriță de Aur”), Alexandru Marghiloman, proprietar a 11.000 ha de pădure și arabil, în Chiojdenii de Râmnicu Sărat sau un Mihai Perekide, avocat influent, om politic al zilei.
Este foarte adevărat, primii doi avocați pomeniți au adus importante servicii neamului românesc. Tache Ionescu, conservator democrat, a fost un mare luptător pentru cauza Unirii realizate la 1 Decembrie 1918. Alexandru Marghiloman, a fost prim-ministru al României 8 luni în 1918, a fost nevoit a semna ”pacea punică” de la Buftea-București(7 Mai 1918) în anumite ratificări păgubitoare țării, pace care nu a fost ratificată de către Ferdinand I, regele României. Însă prin principesa sa, a reușit un lucru foarte important „să tergiverseze dezarmarea armatei române așa cum își doreau Puterile Centrale”. Totuși -Istoria judecă- i-a dominat mirajul banilor, câștigul în detrimentul obștenilor tot mai sărăciți. În 1937, 40% din cîștigul obștilor vrâncene se ducea pe acoperirea unor procese costisitoare, spoliatoare.
Între 1890 -1937 au venit zile negre pentru codrii seculari ai Vrancei în care au pătruns societăți străine pradnice (Societatea Anonima - a baronului Groedel , Societatea Foresta Română a contelui Armin Mikeș, Societatea Tișița-Carpați a contelui Armin Mikeș, Societatea Lamoș-Moroieni) care au achiziționat păduri prin înțelegeri cu unii conducători de obști sau cozi de topor!-misiții angajați. Asfel s-au vândut suprafețe întinse de pădure ce reprezentau o avere pe sume derizorii, pe prețuri simbolice(de la 10 la 100lei /ha).
Între 1905-1928 Societatea ”Tișița” a exploatat între Valea Putnei și Tișița aproape 7000 ha pădure, iar Societatea „ARIF ” pe valea Zăbalei aproape 10.000 ha.
După 1928, pe valea Nărujei societățile ”Năruja” și „Frăția” exploatau 4000 ha iar lemnul lua drumul vestitelor gatere de la Comandău-Covasna.
Aceste tăieri masive au făcut ca în scurt timp Vrancea să devină zona cea mai afectată de eroziuni din țara noastră (șiroiuri, rigole, ogașe, ravene) unde pâraiele văilor aveau primăvara și toamna caracter torențial, distrugător.
Geograful Emmanuel de Martone, care a vizitat zona Vrancei (1937) arăta:„tabloul ce se prezintă înaintea ochilor, se poate rezuma în cuvintele: jos pustiu și jale, sus ruine și devastări. Vrancea se năruie, dispare!”
Problema împăduririi Vrancei este prin urmare o problemă delicată a ținutului, căci forțele naturii sunt răzbunătoare, ele nu așteaptă și nici nu iartă. Aceasta este icoana reală a celui mai curat ținut românesc, cu nume și trecut legendar. Situația terenurilor degradate a impresionat lumea lucrătorilor din silvicultură, inițiindu-se încă din 1937 acțiuni de împădurire de către o brigadă de silvicultori condusă de Traian Ionescu Heroiu, inginerul E. Vintilă, A. Constantinescu-Fălciu, N. Smărăndescu, însoțiți de elevii brigadieri de la școlile silvice Brănești și Giurgiu.
Poetul Vasile Militaru a scris textul unui marș al echipelor silvice de muncă voluntară și muzica de Ovidiu Rădulescu. Asfel, între 1937-1938 s-au executat primele împăduriri în localitățile Irești, Tichiriș, Colacu, Valea Sării, Bârsești și Tulnici. Cum un necaz nu vine niciodată singur, între 1946-1947 incendiile devastatoare nu au ocolit nici Vrancea, pe valea Zăbalei de la Lăcauți la Căldări , versanții văii Nărujei și alte locuri izolate. După propria statistică publicată în lucrarea „Vrancea arhaică, istorică”, zonele cele mai afectate de eroziuni au fost: Valea Cozei pe ambii versanți , până la confluența cu Valea Putnei. Valea Putnei cu suprafețele cele mai afectate între Negrileștiși Bârsești. Valea Putnei de la Grumaz până la Prisaca. Valea Sării , Scaune, Pârâul Sărat, Valea Nărujei, ambii versanți de la Herăstrău până la confluența Văii Nărujei cu Valea Zăbalei.
Valea Zăbalei de la Nereju până la Năruja în special Dealul Tojanului, Valea Milcovului punctele Andreiașu de Jos, Mera, Reghiu și Valea Arvei. În general cursurile de apă au ridicat mari probleme din cauza torenților puternici.
Lucrarea editată de autor în 2015, pe cheltuiala sa, rămâne posterității ca un document de suflet al autorului îndrăgostit de meseria sa pusă în slujba apărării naturii și a muntelui vrâncean. Lucrarea redă crâmpeie din viața sa de mare sensibilitate dar și din munca neobosită a silvicultorilor în protejarea și apărarea codrului vrâncean.
Lucrarea sa rămâne un document de istorie contemporană prezentată într-un mod deschis, tranșant, prin care autorul se dovedește un bun cunoscător al istoriei locale și a realității dureroase a unei fațete a societății - silvicultura cu lumea sa și eroii ei demni de toată lauda.
Prin prezentarea acestei lucrări marelui public, cititorilor, contribuie la realizarea unui act de cultură și de educație pentru protejarea naturii, pentru stimularea cercetării și în acest domeniu.
După actul naționalizării pădurilor din 1949 a încetat activitatea obștilor de moșneni, au trecut în administrarea statului toate proprietățile particulare și cele ce au aparținut bisericilor, mănăstirilor și școlilor. Pe raza zonei Vrancei și Focșani administratori de stat au devenit cele nouă Ocoale Silvice: Ocolul Silvic Năruja, cel mai întins, totaliza 22.526 ha, Ocolul Silvic Tulnici avea 22.216 ha, Ocolul Silvic Răcoasa cuprindea 2.555 ha, Ocolul Silvic Soveja-8.663 ha, Ocolul Silvic Adjud-1.579 ha, Ocolul Silvic Păunești-14.057 ha, Ocolul Silvic Focșani-7.800 ha, Ocolul Silvic Odobești-4.678 ha, Ocolul Silvic Zăbala-16.799 ha (arhivele Naționale Vrancea, Dosar 4/1978- pag.21-41).
Acest areal montan, arătat mai sus, a intrat din 1950, în acțiunea de împădurire care a ridicat probleme dintre cele mai complexe (nevoia de cazare a peste 1600 de voluntari ce lucrau zilnic în mai multe puncte de lucru, nevoia de aprovizionare cu hrană conducând la implementarea de SAMURI –centre de aprovizionare cu alimente și unelte , transportul cu samarul și camionul a puieților și a materialelor folosite la lucrările de combatere a eroziunii , nevoile de asistență sanitară, cît și asigurarea plății la timp a lucrătorilor.
Ritmul de împădurire a reînceput cu 2500-3000 ha(1950), aprovizionarea de puieți fiind făcută de la pepenierele de pe Valea Zăbalei la pe valea Nărujei, de la Valea Mărului și Lepșa.
Au intrat în funcțiune și pepenierele cu instalație de irigare de la Dumbrăvița-Răstoaca, Ocolul Silvic Focșani. Astfel în perioada 1950-1961 s-au împădurit peste 23.000 ha, între anii 1981-1990 circa 15.100 ha. Până în 1995 s-au mai plantat 18.000 ha. În concluzie, arată Nicolae Bogdan, în perioada 1950-1990 pădurile din zona montană și depresionară a Vrancei au intrat în drepturi depline.
După această perioadă grea, de mare responsabilitate, inginerul protector al pădurii și-a continuat activitatea ca șef birou împădurire și combatere a eroziunii din cadrul Direcției Silvice Vrancea, unde a muncit pînă la ieșirea la pensie. Pentru uriașa activitate depusă nu a primit nicio recompensă de stat, bucurându-se doar de titlul de „veteran de război” din anii grei ai tinereții.
Pentru orașul său drag, unde a trăit, și-a crescut copiii, a lăsat un parc dentrologic care cuprindea la început 72 de specii aduse din țară și străinătate, astăzi 62 de specii nominalizate, ce înfrumusețează zona arterei principale a orașului, strada Cuza Vodă.
Inginerul Nicolae Bogdan a fost un colaborator al „Ziarului de Vrancea” și un bun prieten a celor ce au iubit și scris despre Vrancea și lumea sa.
Articolul documentar prezentat astăzi publicului larg este un semn de prețuire pentru omul, inginerul silvic Nicolae Bogdan, împătimit prieten al muntelui și codrului vrâncean pe care l-a slujit cu dăruire cu toată ființa sa.
Prin amploarea faptelor și a trudei sale de o viață, numele său, bustul său, merită să stea în rotonda de onoare a vrîncenilor, spre cinstire și neuitare.
Rândurile articolului meu reprezintă prețuirea și omagiul meu, pentru omul care mi-a fost aproape!
Profesor,
Cezar Cherciu
