Se zice - şi acest lucru este fără dubiu - că aici, în zona graniţei ce despărţea Moldova de Muntenia, vechii locuitori, timp de sute de ani şi mai ales în secolele XVIII și XIX au săpat o adevarată şi complicată reţea subterană de tuneluri şi beciuri care a permis, pe lângă păstrarea îndelungată a proviziilor şi a bunurilor mai preţioase din gospodărie, chiar și adăpostirea oamenilor la moment de primejdie în faţa numeroaselor cotropiri şi conflicte care au avut loc în regiune încă de la atestarea Focşaniului, de pe vremea lui Ioan Vodă cel Cumplit şi până la revărsarea armatelor sovietice dupa 23 august 1944.

Într-o încercare de identificare a zonelor pe unde au existat aceste caverne, putem să ne bizuim şi pe cele consemnate de unii cetăţeni ai oraşului care au văzut cu ochii lor cum prin diferite cartiere demolate, mai ales după 1977, au apărut numeroase guri ale unor astfel de încăperi subterane. Dar putem să cercetăm şi documentele vechi din Arhivele Naţionale care permit mai clar identificarea celor mai multe astfel de adăposturi subterane de pe cuprinsul oraşului Focşani. Numărul lor, acela declarat în 1933, era de câteva sute (280), iar aici erau cuprinse şi subsolurile instituţiilor din localitate. Adică Prefectura veche, Gara, Tribunalul, Primăria comunală etc. Dar cele mai interesante par a fi spaţiile subterane săpate de particulari în perimetrul gospodăriilor, care uneori depăşeau marginile proprietăţii şi chiar ajungeau sub străzile adiacente sau se intersectau cu alte săpături similare pornite de vecini.

În primul rând. acestea nu se efectuau cu aprobarea autorităţilor, cel putin nu oficial, aşa că nu aveau întocmit un plan anume. Astfel se proceda la o activitate delicată, dar fără un amplasament bine determinat şi delimitat. Lucrările subterane se efectuau timp de mai multe generații, cu cheltuieli enorme, în special cu muncitori din zona rurală, iar pământul rezultat era împrăştiat, în strat uniform, pe toată întinderea proprietăţii respective, servind şi la înălţarea terenului faţă de eventuale inundaţii şi aducând poate un plus de fertilitate grădinii de deasupra beciului. Caracteristic unei astfel de lucrări era realizarea, în prima fază, a unei găuri înclinate, într- un unghi destul de ascuţit de aproximativ 60 de grade, care putea ajunge în adâncime până la 10 metri. De aici începea lucrul cel mai minuţios şi anume săpărea unei adevărate săli subterane, care în cazul celui mai mare beci din Focşani, cel al cârciumarului Nicu Tătaru, situat în zona bisericii Proorocul Samuil, a putut ajunge şi la 40 de m lungime, vreo 7 m lăţime şi aproximativ 4 m înălţime, totul sub un munte de pământ de 3 metri grosime Un adevărat hău la adâncime în care se putea scufunda, la o adică, toată casa şi curtea posesorului unei astfel de investiţii, chiar şi vreo doi vecini mai apropiaţi. Dar lucrurile nu stăteau deloc aşa. Beciul respectiv, atât gura de intrare cât şi salonul din fundul pământului erau căptuşite, în formă de boltă, cu cărămidă, îmbinată de meşteri pricepuţi, alţii decât cei folosiţi la munca manuală de sfredelire şi era sprijinită în pământ şi lateral, pe podea, după un sistem doar de ei cunoscut care să permită o rezistenţă cât mai îndelungată şi cât mai sigură. La asta se adăuga şi adâncimea la care era confecţionată încăperea subterană, aşa că infiltraţiile de la suprafaţă nu puteau ajunge, iar pe podea se presăra un strat de pietriş gros sau de lespezi peste care să nu se ridice umezeala provenită din pânza freatică. Aşa că nu este exclus ca în continuare, pe raza oraşului nostru, poate şi în zona blocurilor de locuit, dar mai ales sub casele scăpate de iadul demolărilor din vremea regimului comunist să se poată găsi astfel de hrube subterane despre care să nu ştie nici măcar proprietarii care stăpânesc locuinţele de deasupra.

O altă încăpere subterană atestată cu documente şi nu prin legende locale, uimitoare ca dimensiuni şi următoarea în ierarhie după cea a cârciumarului Tătaru, era cea deţinută de Dima Enache, situată pe str. Vasile Chilian, azi Frunzei la nr. 17. Celelalte beciuri din oraş, cu peste 10 m în lăţime erau situate pe strada Pescăria Veche, azi Piaţa Moldovei, unul pe strada Mare a Unirii la nr. 24, unde în prezent se găseşte hotelul Unirea şi altul pe strada Brăilei la nr. 56, cam pe la jumătatea actualului bulevard.

În ceea ce priveşte cea mai înaltă astfel de construcţie subterană, aceasta era deţinuţă de Maria Marinescu şi era situată pe strada Coteşti. Dimensiunea acesteia, în înălțime, era impresionantă, de peste 6 m, cam până la etajul trei al unui bloc din timpurile noastre. Mai urmau alte 10 construcţii subterane, împrăştiate prin tot oraşul, care aveau înălţimi de până la 6 metri. Ei bine, aceste beciuri sunt cele despre care istoricii presupun că erau folosite cu dublă funcţie, adică prin compartimentare rezultau două încăperi suprapuse mai mici, dintre care în prima se aşezau diverse obiecte din gospodărie şi în cea de a doua, cea de la adâncime, se ascundea în vremuri de restrişte întreaga familie de deasupra, cu tot cu economii, dacă avea (aur, argint, cocoşei, monezi). Cotropitorii sau tâlharii care scotoceau după bani, mâncare, băutură etc. se mulţumeau cu cele găsite în prima încăpere şi nu mai continuau cu căutările, fiind încredinţaţi că nu se mai afla nimic în acel loc. La ceva timp, după ce duşmanii părăseau locul, supravieţuitorii ieşeau cu fereală şi cu atenţie la orice zgomot şi verificau dacă zona este în siguranţă. Aşa probabil au scăpat mulţi târgoveţi de-a lungul vremurilor întunecate din vechime, iar în cazul lor beciurile respective s-au dovedit cel puţin providenţiale.

Și un ultim aspect care trebuie şi acesta propus spre analiză. Oraşul nostru, fiind aşezat pe graniţa de odinioară, avea, cum era şi firesc, multe schimburi comerciale, care evident erau supuse taxelor vamale. Fie că acestea erau cam ridicate, fie că se dorea un câştig mai mare la tranzacţie, negustorii isteţi din urbea noastră s-au gândit şi cu siguranţă au acţionat, unind acolo unde se putea, pe sub gârla hotarului, acele beciuri construite în subsolul din cele două părţi de oraş. Au rezultat în acest mod şi vestitele tuneluri care permiteau unele transferuri de produse fără a se respecta regulamentul vamal, dar cu siguranță mare lucru nu se putea trece prin subteran, poate doar obiectele mai mici şi marfă de dimensiuni reduse, iar acţiunea în sine era destul de riscantă, fiind posibil să fie descoperită oricând, aşa că se impunea fie mituirea grănicerilor, fie unele măsuri de precauţie care până la urmă nu făceau contrabanda aceasta foarte rentabilă.