Foto | Recea - Cea mai accesibilă mănăstire a județului Vrancea
La aproximativ 15 minute durată și tot atâția kilometri distanță de viitoarea Autostradă a Moldovei, anume de la nodul Bogza KM 116+560, nu se află prea multe așezăminte mănăstirești din județul nostru. Adică într- un perimetru ușor de atins de eventualii doritori veniți de departe care vor vrea să cunoască puritatea, frumusețea și linistea din mănăstirile vrâncenești. Cu o excepție, mănăstirea Recea, cea pe care ctitorii au așezat-o, fără să fie conștienți de acest lucru, la 5-6 km de actualul DN 2-E 85 și la nici 15 km de viitoarea arteră de mare viteză a celei mai evlavioase regiuni a României- Moldova.
Este știut de toată lumea, cel puțin cea aplecată spre cele sfinte, că aceste asezăminte monahale au fost întemeiate din vremuri imemoriale în locuri greu accesibile, ferite de cotropirile și prigonirile din vechime. Schituri și mănăstiri ca Poiana Mărului, Dealul Sării, Muntioru, Vărzărești, Vizantea, Soveja, Valea Neagră, Buluc, Tarnița, Mușunoaiele,Trotușanu și câte or mai fi pe meleagurile județului nostru sunt amplasate, cele mai multe, la mare distanță de căile rutiere principale, iar unele se află în zone atât de ferite încât mulți nu s-ar încumeta să ajungă până acolo, nici cu cele mai moderne mijloace tehnice ale prezentului. La schitul Muntioru din Vintileasca, la Vărzăreștii de Urechești, la Tarnița, tocmai sus pe Măgura Odobești, este aproape sigur că puțini trecători prin județul Vrancea vor îndrăzni să meargă și într-un fel e rău că zestrea aceasta a județului nostru va rămâne, în mare parte, nedescoperită de cei din restul țării.Nu la fel se întâmplă cu mănăstirile din Moldova (Văratec, Moldovița, Putna, Humor etc) sau cu cele din Vâlcea (Bistrița, Govora, Dintr-un Lemn, Cozia etc) care sunt foarte cunoscute, fiind consemnate până și în manualele școlare, iar faima lor a depășit demult granițele naționale, devenind astfel o marcă de prezentare si fundal la nemuritoarea creație a lui George Enescu, Rapsodia Română. Asta e, n-avem încotro, suntem din Vrancea și ne mândrim cu ceea ce aparține judetului nostru, atât cât este, chiar dacă mănăstirile de la noi rămân mai mult în seama credincioșilor de aici care le vizitează și le onorează ori de câte ori este momentul.
Revenind la mănăstirea Recea, pe lângă faptul că este poziționată foarte aproape de actuala rută principală a județului Vrancea DN2-E 85 și într-un viitor, să speram că nu foarte îndepărtat, de axa rutieră principală a Moldovei, cea mai așteptată Autostradă din țară, trebuie să avem în vedere că este vorba despre un edificiu mănăstiresc vechi de peste 300 de ani, aflat pe hotarul dintre două localități, Bordești și Cândești, sat ce aparține de Dumbrăveni, dar și la o aruncătură de băț de comuna Gura-Calițe. Pe lângă aceste localități mănăstirea Recea se află, așa cum s-a mentionat și mai sus, foarte aproape de încă, cel mai important drum, care străbate județul nostru, celebrul și uneori sinistrul drum DN 2-E 85. Din el, pe la Dumbrăveni, pe cel puțin 3 rute secundare spre vest, se poate ajunge în acest loc minunat și asta doar în câteva minute.
După puținul timp scurs de la E 85, aproape de intrarea în comuna Gura Calitei, se face la stânga, pe un drum asfaltat, printre livezile oamenilor și peste încă 1 (unu) km, după ce se trece pe lângă un izvor apreciat de toată lumea, se poate parca în preajma frumosului lăcaș, în fața curții exterioare. Din acest spațiu se intră în curtea interioară a mănăstirii unde sunt mormintele viețuitorilor, biserica și stăreția precum și alte dependințe necesare acestui așezământ.
Despre alcătuirea armonioasă a acestui complex ne sugerează și fotografiile alăturate, dar cel mai potrivit mod de a ne alcătui o părere este să-l vizităm măcar o dată sau poate de mai multe ori, după cum e obișnuința fiecăruia.
În ceea ce privește istoricul acestui edificiu mănăstiresc, documentele din Arhivele Naționale întăresc cele deja menționate prin diferite surse on-line de informare, dar și completează cele deja consemnate. Înființat în urmă cu peste 3 secole de un dregător al domnilor Tării Românești, anume căpitanul Mănăilă, lăcasul a fost înzestrat de către ctitor, apoi de alți credincioși cu numeroase pământuri dintre care pot fi amintite: moșia Plopii vechi de vreo 200 de ha localizată azi unde este comuna Măcrina în județul Buzău, o alta la Șchiopeni, locuri de danie la Cândești, vii în dealul Bordeștilor și la Dragosloveni, alte terenuri prin Puești și Scutași, dar și păduri întinse. Ei bine, toate acestea au sfârșit prin a fi confiscate sau după cum se obișnuiește în limbaj istoric, au fost secularizate, pe actul normativ punându-și semnătura Alexandru Ioan Cuza, Ioan Ghica, Pâcleanu, I Codrescu, M Kogălniceanu și A. P. Ilarianu, toți cu funcții importante menționate în respectivul text de lege. Lăcașul descris aici de față a pierdut dintr-un foc întreaga agoniseală de două secole și cu toată despăgubirea achitata, nu a mai fost altă cale decât închiderea lui, mai puțin biserica, zidită în jurul anului 1800, care a rămas să folosească locuitorilor din satele vecine drept biserică parohială, Așa s-a întâmplat și la 1932 când locuitorii din Bordești, nemaiputând folosi biserica din sat (cea ridicată încă de pe vremea lui Constantin Brâncoveau) s-au mutat cu slujbele la aceasta de la Recea. Mai departe povestea este mult mai bine depănată, în materialul următor, iar poza alăturată înfățisează pe viețuitoarele care, la un moment dat, dupa 1948, au crezut că se poate relua vechea linie curgătoare a mănăstirii de altădată, cea ruinată material de politicienii de la jumătatea veacului al XIX lea. Nu le-a lăsat, până la capăt, prigoana comunistă, dar după ce a căzut și acest obstacol, așezământul mănăstiresc a căpătat, dintr-o dată, vigoare, chiar dacă resursele materiale nu mai sunt, nici pe departe, cele de odinioară.
Dar se pare că acolo unde energia sufletească a celor din interiorul lăcașului se completează cu aceea a celor ce vin din exterior se produc și astfel de minuni, în cazul de față renașterea și strălucirea Mănăstirii Recea.
Florin Marian Dîrdală, cercetător la Serviciul Județean Vrancea al Arhivelor Naționale
Florin Marian Dîrdală este colaborator al Ziarului de Vrancea
Citiți și: Visul maicii Iuliana de la Mănăstirea Recea
Pe locul unui fost schit de călugări, despre a cărui existenţă nu se ştia aproape nimic în timpul secolului al XVIII-lea, o călugăriţă inimoasă a cumpărat teren, a ridicat o casă, iar împreună cu alte maici care au urmat-o au îndurat regimul comunist muncind ziua şi rugându-se noaptea. Nu s-au lepădat niciodată de hainele cernite şi de Dumnezeu, iar după 1990 au întemeiat Mănăstirea Recea.
La aproape 20 de kilometri de Focşani, pe drumul spre Râmnicu Sărat, o plăcuţă îţi indică direcţia către Mănăstirea Recea. Cum intri în comuna Dumbrăveni, satul Cândeşti, pe dealurile care poartă acelaşi nume, se vede, după ce urci o pantă, turla bisericii din curtea mănăstirii. Drumul pietruit, dar accesibil, te conduce către poarta aşezământului monahal. Câţiva pomi dintr-o livadă răsfirată împrejmuiesc intrarea în mănăstire, iar dincolo de poarta de fier se zăresc flori de toamnă de toate culorile. Abia după ce treci de cele câteva morminte ale călugăriţelor care s-au stins la Recea şi ajungi în faţa bisericii vezi însemnul de monument istoric. Totul e nou în interiorul lăcaşului de cult, până şi pictura e realizată în anii 1990. Există însă o istorie care, deşi nepăstrată pe pereţii bisericii, este transmisă mai departe, pe cale orală, de maicile de la Recea.
Se cunoaşte din documente că la 2 august 1753 ctitorii Schitului Recea au trimis un zapis către preotul Scriem prin care-l orânduiesc a fi preot şi ctitor de schit. Nu se ştie ce s-a întâmplat pe aceste locuri de atunci până în 1864, când, după secularizarea averilor mănăstireşti, au rămas să slujească doar câţiva călugări. Cu timpul, şi aceştia au plecat pe alte drumuri. Biserica, rămasă pe vârf de deal, s-a şubrezit atât de puternic la cutremurul din 1940, încât nici măcar slujbele nu s-au mai ţinut în aceasta. Până într-o zi, când în acel loc a poposit maica Iuliana Caragiou.
De mică a dorit să devină călugăriţă
Iuliana Caragiou s-a născut la 4 octombrie 1904 în casa familiei Tinca şi Nicolae Caragiou din comuna Racoviţă, judeţul Brăila. Era a doua fată din cele şase pe care le-a avut familia Caragiou. Deşi a avut părinţi înstăriţi, Ioana, aşa cum îi era numele dinainte de călugărie, nu a dorit niciodată să înveţe carte. Tot ce a vrut de la părinţi a fost să o lase să se călugărească. Când Ioana avea 25 de ani au poposit la uşa casei părinteşti două călugăriţe care strângeau ajutoare pentru Mănăstirea Rogoz. Visul Ioanei de a trece la viaţa monahală părea din ce în ce mai aproape şi totuşi atât de îndepărtat, din cauză că nu reuşea să îşi convingă tatăl că aceasta este calea cea mai bună pentru ea. Totuşi, i-a smuls promisiunea că pe 9 mai 1931 vor vizita împreună Mănăstirea Rogoz. A fost primul drum la acest aşezământ, căruia i-au urmat multe altele.
În momentul în care a decis să rămână definitiv la mănăstire, tatăl Ioanei nu a fost de acord ca fata lui să fie ucenică a unei alte maici. Dar lucrurile au mers pe făgaşul lor normal, iar Ioana a fost până la urmă ucenica maicii Asinefta. Cinci ani a vieţuit Ioana în mănăstire, timp în care a fost pregătită pentru taina călugăriei. În 1938 s-a săvârşit tunderea sa în monahism şi a primit numele de Iuliana.
În 1947 şi 1948, maica Iuliana a vizitat biserica de la Recea, îndrumată de Maica Domnului. Iar pe 15 august 1948, împreună cu ucenica sa, maica Varvara, monahia Iuliana a adus la Recea Sfântul Epitaf al Adormirii Maicii Domnului. Cele două călugăriţe de la Mănăstirea Rogoz au rămas pe acel deal, în apropierea bisericii de la Recea, sub cerul liber, având numai câteva rogojini la ele. Pe 13 septembrie, când episcopul Antim Angelescu a venit la sfinţirea unei biserici din zonă, a aprobat ca maicile să treacă sub ascultarea preotului paroh de la Recea.
"La Mănăstirea Rogoz aveau case cu duşumele, cu sobe de teracotă şi au decis să vină la Recea. Când au venit ele, la Recea nu era nimic. Doar zidurile sfintei biserici, fără geamuri, fără uşi, fără acoperiş, fără curte, nimic, nimic. I s-a spus în vis maicii Iuliana să vină la ruinele de la Recea, că aici a fost schit pe vremuri şi schit trebuie să fie", povesteşte maica Olimpiada, una dintre cele mai în vârstă călugăriţe de la Mănăstirea Recea din judeţul Vrancea. Ca să poată renova biserica distrusă la cutremur, maica Iuliana a făcut 40 de icoane cu Naşterea Maicii Domnului, hramul bisericii de aici, şi cu ce s-a strâns din vânzarea lor s-a reparat lăcaşul de cult.
În timpul acesta, cele două măicuţe, Varvara şi Iuliana, şi-au făcut bordei în pământ, s-au acoperit cu rogojini şi s-au hrănit cu fructe din livadă. Maica Iuliana o asculta pe Maica Domnului în momentele de răpire din timpul Axionului. Toate cele auzite le nota, cu ajutorul călugăriţei Varvara, în caiete ce se păstrează şi astăzi la Mănăstirea Rogoz. În 1949 a fost arestată, pe motiv că ar aduce prejudicii statului comunist. Apoi, la începutul anului 1950, timp de aproape o lună, a fost internată la Spitalul nr. 9 din Bucureşti (spitalul de nebuni, cum este cunoscut de populaţie). S-a întors însă la Recea, unde a cumpărat pământ şi a ridicat, încetul cu încetul, o casă.
"Ilegalitatea" vieţii călugăreşti
"Casa a fost făcută de maici, a fost proprietate personală. Au cumpărat pământul şi după ce am venit şi noi, câteva fete, ne-au făcut act pe casă la toate. Acesta a fost ajutorul nostru de la Dumnezeu că am putut rămâne aici în perioada comunistă. Eu am venit la Recea în 1952", explică maica Olimpiada.
Cele zece călugăriţe care se strânseseră la Recea trăiau neoficial în obşte, cu mari restricţii, din cauza regimului. Nu aveau voie să se roage în biserică, de aceea săvârşeau cele Şapte Laude în casă. Greutăţile nu au trecut uşor, ci, dimpotrivă, au fost şi mai dificil de îndurat din 1959, anul în care, potrivit Decretului 410, trebuiau desfiinţate mănăstirile. Atunci măicuţele au fost nevoite să intre să lucreze la CAP. Dar şi în acele momente au beneficiat de ajutor divin. "Am muncit la colectiv, nu era chiar uşor, urcam dealul şi cu sapă, şi cu apă, că nu erau ţevi trase pe atunci. Venea miliţia noaptea şi ne găsea la rugăciune. Eram zece persoane şi în camera aceasta, unde nu aveam paturi, ne făceam rugăciunile", îşi aminteşte maica Olimpiada, arătând o cameră lungă, dar destul de îngustă, cu pereţii vopsiţi curat în alb şi tapetaţi cu icoane. Chiar dacă şi-ar fi dorit să le poată alunga de pe acel deal, comuniştii nu au avut cum, din cauză că toate măicuţele aveau acte de proprietate pe casă, aşa cum le făcuse monaha Iuliana.
Amintirea celei care le-a călăuzit pe tinerele călugăriţe este peste tot: în curtea mănăstirii, în drumul de la chilii către biserică, în lucrurile pe care le-a lăsat în urma ei. Dar cel mai mult maicile regretă că nu i-au preţuit îndeajuns bunătatea. "E păcat mare să rupi o floare, fără să-i dai cinste şi să-i ceri iertare. Darămite să strici zidirea lui Dumnezeu, să o întinezi cu vorbe şi gânduri otrăvite", spunea maica Iuliana, care era foarte tristă în ultimii săi ani de viaţă, din cauza rătăcirii lumii. Maica Iuliana era înştiinţată prin duh că libertăţile lumii de după moartea sa îi vor rătăci pe mulţi, că răul în oameni va spori şi că libertatea în credinţă se va ofili. Dar toate acestea se păstrează în caietele călugăriţei Iuliana, opt dintre ele fiind publicate. Deşi era neştiutoare de carte, neputând practic citi singură Biblia şi nici alte cărţi bisericeşti, în povestirile ei sunt relatate fapte din Biblie. Maicile povestesc despre ea că era atât de atentă în timpul slujbelor bisericeşti şi că avea o memorie atât de bună, încât sigur a reţinut tot ceea ce avea să noteze mai târziu.
A prevestit Revoluţia din 1989
Până în 2000, anul în care a trecut la cele veşnice, maica Iuliana a mai făcut un ultim lucru pentru cei care vor călca pragul Mănăstirii Recea. Într-una din camerele aşezământului a realizat un muzeu al mănăstirii. Aici sunt păstrate icoane de la 1820, o cărămidă găsită la temelia mănăstirii în timpul săpăturilor pe care este inscripţionat numele monahului Antipa de la 1877, dar şi multe alte obiecte de cult. Tot în micul muzeu se găseşte şi o Sfântă Evanghelie scrisă cu litere chirilice din anul 1749 şi tipărită în vremea voievodului Grigore Ghica. De asemenea, la Mănăstirea Recea mai este un clopot de 70 kg, donat de părinţii Ignatie şi Ion Balan în anul 1847.
"O vărsare de sânge va fi şi bucuria noastră, spunea maica Iuliana în 1962", îşi aminteşte sora Olimpiada. Până la Revoluţie însă, maicile de la Mănăstirea Recea au avut de înfruntat mai multe. Abia în 1990 s-a înfiinţat Mănăstirea Recea. Acum trăiesc acolo 18 călugăriţe.
În faţa bisericii, o cişmea cu apă rece, sfinţită cu aghiazmă adusă de la Ierusalim de Maica Tecla Botezatu de la Izvorul Maicii Domnului, Izvorului Sfântului Ioan Botezătorul şi din Iorda, te îmbie să bei apă. Când te apropii suficient de cişmea, vezi scris cu litere nu foarte mari: "Cine un ban va dona, lipsă în casă nu va avea". Pe crucea cişmelei este pictat Mântuitorul stând de vorbă cu Samariteanca la Fântâna lui Iacob din Ierusalim, cerându-i apă.
Prima casă a măicuţelor a rămas la vale, mai aproape de sat, aşa cum au trăit zeci de ani, ca nişte sătence îmbrăcate mereu în haine cernite, pe care Securitatea le-a cerut să le scoată, dar de care nu s-au lepădat. Acum, în mănăstirea din vârf de deal, toată lumea e bine-venită, fie că sunt oameni din sat care vin să se roage în mica biserică, fie că sunt călători în căutarea amintirii maicii Iuliana.
"Casa a fost făcută de maici. Au cumpărat pământul şi după ce am venit şi noi, câteva fete, ne-au făcut act pe casă la toate. Acesta a fost ajutorul nostru de la Dumnezeu că am putut rămâne aici în perioada comunistă."
maica Olimpiada
"Am muncit la colectiv, nu era chiar uşor, urcam dealul şi cu sapă, şi cu apă, că nu erau ţevi trase pe atunci. Venea miliţia noaptea şi ne găsea la rugăciune. Eram zece şi în camera aceasta, unde nu aveam paturi, ne făceam rugăciunile."
maica Olimpiada
Articol preluat de pe site-ul:ziarullumina.ro
