Foto | Prin Vrancea veche II
Rămăsese pentru drumețul nostru să mai vadă o parte din Vrancea cea veche și acest lucru ar fi început din intersecția de la Valea Sării care l-a condus, prima dată, către Năruja și Nereju. De data asta, putea să se îndrepte - dacă nu prefera drumul de întoarcere către Vidra, Bolotești și în cele din urmă Focșani - tot spre inima munților Vrancei și varianta cea pe care încă nu o cunoștea ajungea mai întâi la Bârsești, care în perioada 1968-2000 a conținut și nou reînființata comună Negrilești.
La prima vedere și în conformitate cu legenda Babei Vrâncioaia, pe care călătorul o auzise de câteva ori, spusă cu mare plăcere de către mocanii Vrancei, aceste două localități și-au obținut denumirile de la doi feciori ai acestui personaj legendar, adică Bârsan și Negrilă.
Documentar, lucrurile pot sau nu pot sta așa. Casa venerabilei mame care l-a ajutat pe Ștefan cel Mare să păstreze independența statului moldovenesc este situată undeva pe dealul Dumbrava din Bârsești, aproape de granița cu Negrilești, dar este o construcție relativ recentă și sigur nu conține vreun fragment de la cea originală. Are probabil rolul de a da sens legendei și locurilor, iar până în 1990, generații întregi de pioneri au pășit pragul acestui domiciliu istoric.
Unele documente pomenesc în schimb că Bârseștiul s-a format din refugiați de pe valea Trotușului care s-au așezat pe aceste meleaguri cu turme de oi, iar cel care deținea cele mai multe capete, pe nume Bîrsă a devenit și păstorul-șef al satului și nașul lui.
Alte documente consemnează diverse variante și probabil că nu vom afla niciodată adevărul despre înființarea acestei localități. Dar nu ar fi contat pentru călătorul nostru, care în schimb ar fi admirat monumentul ridicat în cinstea lui Ștefan cel Mare în anul 1904 la împlinirea a 400 de ani de la moartea marelui domnitor sau ar fi trecut puțin pe la primăria din comună pentru câteva aspecte banale.
La mică distanță de Bârsești se afla și comuna Negrilești, iar aici drumețul ar fi aflat despre un obicei unic în țară și anume Boteitul oilor, în legătură cu care mai multe detalii se pot citi pe:
Urma în fața tovarășului nostru frumoasa și bogata comună Tulnici, cu cea mai înzestrată obște actuală din câte există pe teritoriul României - Obștea de Moșneni Tulnici.
Trecând pe lângă sediul acestui composesorat (așa cum sunt denumite aceste societăți în Ardeal), nu avea cum să nu fie curios și intra preț de o clipă în clădirea administrativă de unde se punea în regulă multă masă lemnoasă către schela de la Brăila sau chiar Constanța și de unde vapoarele timpului o preluau pentru a o transporta acolo unde era foarte mare nevoie.
Bucuros de un oaspete din altă regiune a țării, secretarul moșnenilor i-ar fi descris câte puțin despre ce însemna o proprietate devălmașă, adică comună sau colectivă peste o suprafață imensă și cum reușesc să o administreze, mulțumind pe toți obștenii și pe deasupra să mai facă și profit, care rămâne integral în mica lor lume de munte tot pentru a face traiul mai bun sătenilor de acolo.
Călătorul ar mai fi aflat și cum apare acest drept de proprietate în obște, anume la împlinirea vârstei majoratului (pe atunci majoratul se calcula de la 22 ani, când se făceau și recrutările în armată), fiecare locuitor al comunei devenea pe loc membru al obștii cu drepturi depline atât la cheltuieli, dar mai ales la beneficii și stăpânea acest drept până la deces când logic acest privilegiu înceta. Nu aveau această favoare cei născuți în altă parte, dar mutați în comună de curând. Doar în anumite condiții, aceștia, dacă se căsătoreau cu cei de-ai locului, puteau spera să fie primiți în obște în urma unor discuții ținute la adunarea extraordinară a obștenilor, concluzie ce o consemnau într-un proces verbal, pe care-l autentificau la judecătoria de circumscripție.
Regulile unei obști erau mai multe, dar călătorul nostru și obosit pe deasupra, nu era așa de curios în ceea ce privește nuanțele dreptului colectiv asupra pământului de către mocanii din Vrancea.
Așa că întreba de un loc de popas și era rezolvat pe loc. O casă primitoare, în vechime nu era greu de găsit și era condus acolo unde se ospăta cu bucatele alese ale locului, după care mai putea sta la o vorbă cu gazda. Discuțiile, nu foarte lungi, probabil că s-ar fi referit tot la aceste locuri unde se aflau și i s-ar fi putut confirma bănuiala, anume de la ce ar proveni numele Tulnici, adică de la un cântăreț cu tulnic venit pe aceste meleaguri în vremuri imemoriale, poate pe vremea geto-dacilor sau în timpul migrațiilor.
Si despre localitățile vecine Coza, Păulești și Hăulișca ar fi întrebat câte ceva și ar fi primit pe loc varianta știută în regiune despre aceste trei sate, dintre care Păuleștiul s-a reorganizat de curând ca și comună.
A doua zi se punea la drum către cascada Putnei, poate intra puțin pe traseul Cheilor Tișitei și în cele din urmă, pe la Lepșa urca pe drumul greu al versantului Coașei, coborând în frumoasa comună Soveja și în stațiunea vestită odinioară. Mausoleul de acolo i-ar fi atras cu siguranță atenția, așa cum îl putem admira și noi din fotografile alăturate.
Se oprea pentru puțin în fața Primăriei cu turn și apoi era bine, dacă tot se afla acolo, să arunce o privire la mănăstirea celebră care a stins o mare dușmănie din istoria neamului nostru, cea dintre Vasile Lupu si Matei Basarab.
Urma în mintea călătorului nostru o dilemă: să rămână la hotelul din localitate vreo câteva zile pentru o cură de aer la plămâni sau să coboare spre băile Vizantea care, pe atunci, funcționau binisor.
A ales a doua variantă, pentru că în felul acesta se apropia de Focșani unde apăruseră câteva chestiuni ce reclamau prezența lui. Prin localitatea Câmpuri trecea repede și cotea la dreapta către Vizantea. Aceasta comună s-a format din unirea a două localități istorice, Găuri și Livezile, iar un sat de aici, denumit Purcei, a primit un nume mai potrivit, acela de Mesteacănu.
Parcul de la Vizantea și băile îngrijite au captat interesul drumețului nostru care a decis că, dacă atunci timpul nu-i permite, trebuie să se întoarcă cu altă ocazie.
De data asta, ajungea o zi de pauză la Băi și apoi prin Vidra, în care nu se mai oprea, știind-o cât de cât de la o vizită recentă, ajungea întâi la Bolotești, unde împreună, să zicem, cu vestitul personaj de altădată, Vasile Țiroiu, prefect de seamă al ținuturilor putnene în perioada interbelică, se punea la drum în automobilul acestuia, ajungând în jumătate de oră la Focșani și la locul unde se impunea să fie de față călătorul nostru.
Florin Marian Dîrdală
Florin Marian Dîrdală este cercetător la Serviciul Județean Vrancea al Arhivelor Naționale
Citiți și:Foto | Pe urmele arhivei I.F.E.T Vrancea;
Foto | Prin câmpia veche a județului Vrancea ;
FOTO | Prin podgoriile Vrancei de altădată (II): Cârligele și Jariștea ;
Foto | Prin podgoriile Vrancei de altădată: Popești, Urechești și Cotești;
Foto | O drumeţie în Vrancea, pe Râmna în sus;
Foto | Pelerin prin Slam Râmnic, adică prin sudul Vrancei;
Foto | La pas, într-o călătorie imaginară prin trecutul județului Vrancea
