Foto | Poiana Stoichii, satul vrâncean care se stinge în tăcere
La marginea Vrancei profunde, între dealuri învăluite în ceață, Poiana Stoichii își duce ultimele ierni în singurătate, cu doar câțiva oameni rămași martori ai unei lumi pe cale de dispariție.
Poiana Stoichii – povestea unui sat la capătul lumii
Există locuri în România unde timpul nu mai are curaj să înainteze. Unde ziua se strecoară încet, ca un animal obosit, iar noaptea se așază grea peste casele puține, aproape ruinate, ca o pătură rece. Un astfel de loc este Poiana Stoichii, un sat pierdut la capătul lumii, între dealuri tăcute și păduri ce se strâng în jurul vetrei, ca niște ziduri naturale.
Drumul spre sat nu te pregătește pentru nimic. Înaintând pe poteca noroioasă, ai impresia că intri într-o poveste uitată, rămasă pe marginea lumii din greșeală. Roțile se afundă în noroiul produs de exploatările de lemn pe timp nefavorabil, iar gardurile din stânga și dreapta – cândva drepte și mândre – stau acum aplecate, cârpite cu ce s-a găsit: scânduri vechi, sârmă ruginită, crengi. Par să fie ultimele mărturii ale unei lumi care se împotrivește, încă, dispariției.
În Poiana Stoichii tăcerea are o voce a ei. Din când în când, un singur lătrat sfâșie liniștea văii, răsunând între dealuri ca un ecou al singurătății. Câinii – cei câțiva care au mai rămas – par să latre nu la străini, ci la timp. La trecerea lui, la uitarea lui.
Casele sunt multe, dar puțini cei care le mai locuiesc. Ferestre fără geamuri privesc în gol, ca niște ochi ce au obosit să mai aștepte pe cineva. Uși sprijinite în balamale ruginite scârțâie la fiecare adiere de vânt, ca și cum ar vrea să spună povestea ultimilor oameni care au trăit aici. Unele case au acoperișurile prăbușite, altele sunt acoperite de mușchi și iederă, înghițite încet de natură. E ca și cum satul se pregătește, fără grabă, să se întoarcă în pământ.
La sfârșit de noiembrie, ceața se așază peste Poiana Stoichii ca o povară grea. Se lasă jos, până aproape de sol, ascunzând colinele din jur și transformând satul într-o insulă rătăcită într-un ocean alb. Prin ceața asta groasă se mai vede, din loc în loc, câte un fuior subțire de fum – semnul că într-o casă există încă viață. O sobă încălzește o cameră. Un om încă mai pune lemne pe foc, încăpățânat să rămână aici, în acest colț rupt de lume.
Oamenii rămași pot fi numărați pe degete. Sunt bătrâni, în mare parte. Obișnuiți cu liniștea, cu iernile lungi, cu drumurile grele. Pentru ei, Poiana Stoichii nu e un sat uitat – e acasă. Dar în glasul lor, oricât de liniștit ar fi, se simte un fel de resemnare. O acceptare tăcută a faptului că speranța nu mai locuiește aici de mult.
Copiii au plecat. Tinerii au plecat. Cei rămași îmbătrânesc odată cu satul. Și odată cu ei, dispare și povestea acestui loc. Pentru că un sat fără oameni devine doar un punct pe hartă, apoi o legendă, apoi nimic…
Poiana Stoichii se stinge încet – ca o lumânare la finalul nopții. Fără zgomot, fără revoltă, fără să strige după ajutor. Doar se stinge.
Poiana Stoichii este povestea unui sat pe cale să dispară. Dar, în felul lui, e și o lecție: despre cum locurile se sting nu pentru că sunt prea departe, ci pentru că oamenii nu mai pot rămâne aproape de ele.
Pe ulița principală, noroiul scârțâie sub bocanci ca și cum ar protesta împotriva pașilor străini. Ceața se prelinge printre casele pustii, se agață de acoperișurile ruinate și emană în jur un aer de poveste veche, uitată într-o carte prăfuită. Din loc în loc, un fuior plăpând de fum se ridică dintr-o sobă, semn că o casă încă trăiește. Încă.
Coborând spre capătul satului, un bătrân se arată la poartă, mirat parcă să vadă oameni. Ne privește lung, își trage căciula peste urechi și ne întreabă ce căutăm pe acolo. Nu prea aude, iar vântul care trece printre scânduri îi fură vorbele.
Îi dăm binețe și îi spunem că am ieșit în natură, să vedem locurile acestea uitate de lume. Zâmbește slab, dar în acel zâmbet se vede oboseala de ani. Apoi începe să povestească:
„Greu e… tare greu. Am rămas singuri pe-aici. Copilul? E în centru, la comună. Pe aici nu mai stă nimeni. Pentru o pâine merg kilometri întregi… da’ cine mai are putere?”.
Ne arată vaca lui, singura vietate care pare să dea viață ogrăzii. Paște peste drum, printre frunze.
Ne spune că în tot satul mai sunt doar trei copii, duși cu mașina la școala din centru. „Curând va ninge. Se închide drumu’. Cine știe dacă mai putem ieși până la primăvară…”.
Îl lăsăm pe moș Ionașc Stăruială la poarta lui, înconjurat de ceață și de tăcere. Ne spune că mai jos mai sunt două case: o băbuță singură și încă o familie.
Mai departe, drumul se îngustează și devine o dâră de noroi între garduri dărăpănate. Dintr-o curte se aude o drujbă – un sunet străin în liniștea locului. O casă aranjată, încă ținută în picioare. Viață puțină, dar viață.
După câțiva pași, apare o casă abandonată, la capătul satului. Geamurile sunt sparte, ușa lăsată pe o balama, acoperișul rupt. Pare un corp inert, lăsat să se întoarcă la pământ.
Un bărbat apare dinspre casa încă întreținută, însoțit de un cățel care latră neîncrezător. Omul ne spune că locuința a aparținut unei rude. „S-a prăpădit demult… La zăpezile din 2012 s-a prăbușit fânăria. A vrut cineva s-o cumpere, dar frații nu s-au înțeles. Și uite-așa s-a dus totul de râpă.”
Nici el nu stă permanent acolo. Lucrează în străinătate, cu familia. „După sărbători plec iar. Cățelul… rămâne. Cine știe dacă îl mai găsiți când veniți altădată.”
În vocea lui se simte o tristețe profundă. Nu doar pentru casă. Ci pentru întregul sat.
Pornim înapoi. Ceața a coborât complet, învelind satul într-un abur greu, ca o promisiune de iarnă. Pe culmea dintre ape, doar câte un lătrat rătăcit se mai aude – un semn că cineva, undeva, mai ține aprins un colț de viață.
În rest, tăcere. Tăcere și un sentiment apăsător că locul acesta, odată viu, e pe cale să dispară.
Poiana Stoichii este o lume din alte timpuri. O lume care se împuținează cu fiecare iarnă. O lume care, într-o zi nu foarte îndepărtată, poate nu va mai fi decât o amintire în mintea câtorva bătrâni și câteva nume pe cruci.
Și plecăm. Lăsăm în urmă satul, ceața, casele fără glas.
Lăsăm în urmă un ultim fior de viață. Și senzația că tocmai am trecut printr-o poveste, una reală, dar mai tristă decât orice ficțiune.
Marian Găloiu
Profesorul Marian Găloiu este colaborator al Ziarului de Vrancea
Despre Marian Găloiu
Originar din Dumitrești, Marian Găloiu este profesor. Predă Informatică și Educație Socială la Școala Gimnazială nr 8, Alexandru Vlahuță din Focșani. Marian Găloiu este membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR) și este autorul cărții „Dumitreștii de ieri”, publicată în mai multe ediții. În anul 2016 a fost publicată cea de-a treia ediție. Recitiți articolul publicat atunci în Ziarul de Vrancea accesând titlul alăturat Galerie foto!!! "Dumitreștii de ieri" pentru dumintreştenii de azi şi de mâine
Citiți și ce spune profesorul și scriitorul Răzvan Theo Chirac despre Marian Găloiu:”Neobosit călător pe Valea Râmnicului, Marian Găloiu stabilește un dialog afectiv cu natura sălbatică a acestui ținut, colecționând nu atât imagini, cât emoții. Având o structură imaginativă, artistică, dumitreșteanul drumețește în special pentru vis, provocat de geografia subcarpatică, mult îndrăgită. Peisajul e pentru Marian Găloiu o cutie de rezonanță a propriilor sentimente. Regăsind natura, se regăsește pe sine însuși. Pentru el, ieșirile în natură, în special în bazinul superior al Râmnicului, sunt prilejuri de reverie, de meditație și de contemplație. Năzuiește spre acea primenire a omului în natură, spre dobândirea (iluzorie?) unității originare cu aceasta.”
