Foto | Pelerin prin Slam Râmnic, adică prin sudul Vrancei
După câteva zile cu vreme mohorâtă și timpuri schimbătoare, putem relua plimbarea imaginară din urmă cu aproximativ o sută de ani, prin teritoriul de azi al județului nostru.
Dar putem începe nițel mai de departe, încă de pe teritoriul județului Buzău, cam de pe unde călătorul ar vedea Subcarpații de Curbură cum se înalță brusc din câmpia imensă peste care trece cu trenul de altădată sau cu trăsura, îndreptându-se spre nordul Vechiului Regat al României. Ce ar fi de admirat în județul învecinat rămâne de analizat cu altă ocazie, așa că ne limităm la teritoriul de sud al județului Vrancea, care până în anul 1950 s-a chemat Slam Râmnic sau Râmnicu Sărat.
Așadar, cu ochii ațintiți mai mereu în stânga către dealurile cele maiestuoase, drumețul, o dată intrat pe teritoriul vrâncenesc, ar fi fost poate interesat de prima comună găsită în cale și anume Slobozia Bradului, care și atunci ca și acum, se poate lăuda cu o natalitate specifică mai degrabă continentului asiatic decât celui european. Aici ar fi putut auzi de marea proprietăreasă a locului și anume madam Șuțu, ruda îndepărtată a ultimului domn fanariot și stăpâna unei moșii nemăsurate, de la care urmașii au recuperat vreo 750 ha de pădure, iar vreo sută de pogoane de arabil le-au obținut, în echivalent, la marginea de nord a Focșaniului, așa ca să aibă și orașul nostru un boier de spiță orientală.
Pe pământurile familiei Șuțu au lucrat mii de clăcași până la reforma lui Cuza și tot aici au rămas mulțumiți și după împroprietărire, dar acest aspect probabil că nu ar fi trezit curiozitatea drumețului nostru care, lăsând Slobozia Bradului în spate, ar încerca o altă plimbare, tot la deal, pe valea Slimnicului cel secat acum, către Tâmboieștii de odinioară.
Aici ar fi putut admira primăria , școlile și bisericile, cele din fotografiile alăturate. Dar atât dinspre Tâmboiești , pentru că abia acum urma să întâlnească ceva cu adevărat interesant , pe calea ferată .după stația Sihlea și anume prima variantă a statuii generalului Suvorov , mare comandant al oștilor țarilor, care n -a cunoscut niciodată înfrângerea.
Statuia pe care o vedem acum la întretăierea lui E 85 cu ruta Dumitrești-Bogza este varianta a 2-a, realizată în timpuri mai recente și dacă nu este mai reușită decât prima, cu siguranță este mai bine amplasată, dominând întregul loc al bătăliei câștigate de Suvorov în urmă cu peste două secole.
Din Dumbrăveni vechiul turist putea alege un traseu superb ce pornește din spatele statuii lui Suvorov și de la un moment dat curge pe lângă firul râului Râmnic. Ar fi vizitat în drum frumosul sat Cândești, unde încă mai rezistă interesantul conac al unui alt urmaș de fanariot pe nume Plagino (a se vedea vranceaaltfel.ro),dar și alt palat cochet, situat pe drumul principal, la ieșire din Cândești, cum apare și in captura foto actuală.
Mai departe în Dumitrești ar fi putut observa spitalul de acolo (ca excursionist de preferat, nu și ca pacient), dar despre acest așezământ sanitar mai multe se pot citi pe www dumitresti. ro, unde putem afla și despre casa moșierului locului, poetul Al Zamfirescu, cel ce a fost prietenul tuturor clasicilor literaturii române.
Lăsând la o parte Dumitreștiul, pe traseu, în sus, ar fi ajuns la Chiojdeni unde câteva obiective interesante i-ar fi atras privirile și lui, dar și nouă, după cum putem vizualiza alăturat, dar aici ar fi putut vizita mai ales proprietatea unui personaj care are și va avea în manualul de istorie locul său aparte: Alexandru Marghiloman, cel care a guvernat, cât a putut de bine, România cucerită în timpul ocupației dușmane din vremea Primului Război Mondial.
Tot așa pe drum in sus ar fi întâlnit la Jitia, fie conacul, fie pe membrii altui personaj remarcabil din istoria României, anume omul politic Lascăr Catargiu, cel care a condus primul guvern în timpul căruia s-a adoptat cea dintâi Constituție a României și în care țara noastră nu s-a mai chemat Principatele Unite, ci clar și răspicat - România.
Excursia vechiului drumeț ar fi luat sfârșit în zona localităților Vintileasca-Neculele, unde poate vedea oricine și acum, după un drum lung si greu, un adevărat peisaj de basm.
Plimbarea se putea încheia cel mai convenabil la schitul Muntioru, asta dacă nu călătorul nu ar fi întârziat sau nu ar fi rămas pe la celelalte mănăstiri situate în urma sa și anume Poiana Mărului, Dealu Sării ori chiar Rogozu. Despre aceste așezăminte monahale se pot afla mult mai multe informații documentare din actele Mitropoliei Tării Romănesti, păstrate în depozitele Arhivelor Naționale Istorice Centrale, dar cine ar mai fi făcut un asemenea ocol pe la București, câtă vreme lăcașurile lui Dumnezeu și pământurile minunate pe care au fost edificate sunt la doi pași și au fost, de la întemeiere, foarte aproape și de buzoieni și de râmniceni, dar mai ales de vrânceni.
Florin Marian Dîrdală
Florin Marian Dîrdală este cercetător la Serviciul Județean Vrancea al Arhivelor Naționale
