Putem descoperi că în trecutul teritoriului nostru geografic, pădurea stăpânea mai bine de 80 % din spațiul României de azi, o dovadă în acest sens fiind chiar la noi Ia Focșani, pe strada Măgura, unde stejarul cu o vârstă estimată la peste 300 de ani, parte din codrul falnic care odinioară ocupa Focșaniul de azi și toată câmpia din jur, își așteaptă liniștit sfârșitul tot mai aproape.

În trecut, pădurile întinse erau ceva firesc, deoarece în acele vremuri populația nu era numeroasă și nici nevoile oamenilor nu erau foarte pretențioase în legătura cu folosirea materialului lemnos. In afară de construirea caselor, încălzirea lor și defrișarea unor suprafețe nu foarte mari pentru întemeierea unor noi așezări sau obținerea unui surplus de pământ arabil, nimeni nu avea nevoie mai mult de la pădurea românească. Despre comerț în interiorul Țărilor Române nu era cazul, fiecare  zonă deținând arbori suficienți pentru necesități, iar în afara teritoriului nostru de origine nici nu putea fi vorba despre vreun export de bușteni sau ceva de acest gen, pentru că, în primul rând, dominația otomană interzicea cu desăvârșire acest lucru, fiind permise doar livrările în cadrul Imperiului Otoman. Acesta nu era mare amator de lemn românesc si cel mult îl folosea, pe scară mai largă, poate doar pentru corăbiile sultanului. Așa că proprietatea particulară asupra pădurilor era o chestiune relativă, de regulă acestea fiind stăpânite de domnitori prin puterea rangului lor suprem, de mănăstiri, datorită numeroaselor donații efectuate pentru ca donatorii să primească iertarea de Sus și de marii boieri. 

Totul însă s-a schimbat când după un mare război ruso-turc a venit la pachet și un tratat de pace încheiat la Adrianopole în 1829 și unde s-a stipulat pentru prima dată, după sute de ani de interziceri, că se asigura libertatea comerțului din Valahia și Moldova pentru toate produsele. Așa că și lemnul a intrat într-o nouă eră care nu s-a dovedit a fi foarte plăcută pentru pădurea românească, dar măcar a permis acumularea unui capital semnificativ în buzunarele românilor.

A urmat secularizarea averilor mănăstirești din 1863, când pe lângă arabilul acestor lăcașuri s-au confiscat și toate pădurile care ajunseseră în proprietatea lor, precum, de exemplu, pădurea Petrești de la marginea Focșaniului, care era dania mănăstirii Mera. 

Pădurile țării și în special cele ale Vrancei au intrat în jurul anul 1900 pe mâinile societăților străine care le-au arendat pe nimic și le-au exploatat crunt, așa încât au trebuit luate câteva măsuri drastice precum legea 418/1943 care stabilea că este imperios necesar să fie conservat în întregime domeniul forestier fiind de o importanță socială, economică și națională deosebit de mare. 

Așa de mare că regimul comunist nici nu a mai dat vreo lege specială, pe care tot o anunța și a dispus dintr-o dată și pe nesimțite trecerea în proprietatea statului a întregului domeniu forestier. 

Au urmat 45 de ani grei pentru români, dar liniștiți pentru refacerea patrimoniului verde național, care a ajuns în cazul județului Vrancea la aproximativ 200 000 de ha, adică mai mult de 1/3 din suprafața unjtății noastre administrativ teritoriale. 

După 1990,  furtunile tranziției nu aveau cum să ocolească o zonă, atât de profitabilă. A apărut inițial legea 18/1991, a urmat  legea Lupu, apoi alte acte normative și totul a culminat cu legea Restitutio in Integrum nr 247/2005 când s-a atribuit la masa hazardului cea mai mare parte din această avuție. Aurul verde a schimbat stăpânii și cel putin în județul nostru situația arată precum a comunicat Garda Forestieră Focșani în anexă, dar rămâne de văzut dacă aceasta împărțire se va păstra și în viitor.

Foto:Colecția P Mincu