Foto | Ovidiu Kloscka - Omul, domnul, pictorul din Focşani: „Arta înseamnă călătorie fără sfârşit”
Ovidiu Kloscka este o persoană deosebită putem spune, având în vedere anumite date. Ca om a făcut câteva alegeri şi a luat câteva decizii care l-au adus acolo unde a visat. Nu ştiu câtă încredere a avut, nu ştiu dacă a plănuit, dar ştiu că a avut răbdare cu sine, au avut ceilalţi, apropiaţii lui, au avut încredere şi iubire pentru acest om care a ştiut să-şi croiască viaţa, să creadă în visele sale, să-şi vadă notorietatea crescând, luptând pentru ea şi nu visând cu ochii deschişi la cât de fericit ar fi, dacă... Şi-a „visat” lucrările, e cu totul altceva. În sensul cel mai bun al cuvântului l-aş numi „lupul singuratic” din marginea verde a oraşului, acolo unde a crescut an de an colţul lui de rai, „cetatea” în care opera sa se conturează firesc, unde îşi creşte copiii, îşi protejează familia. Nu ştiu cât de greu i-a fost, nu ştiu nici dacă i-a fost uşor, dar, de la distanţă, pare să fi venit totul doar pocnind din degete. Magie?... Da, doar dacă munca, perseverenţa, talentul pot fi cuprinse într-un singur cuvânt.
Magic este şi atelierul său, „tapetat” cu tablouri de sus până jos, mici, mari şi foarte mari, un amalgam de culori, născute din alte culori, care te ţin minute în şir într-o admiraţie mută. N-aş putea spune că le-aş lua pe toate acasă, dar încă de la prima vedere, când atelierul era undeva prin obor, într-o casă în care nu locuia nimeni, în care era frig, iar noi, eu, operatorul care filma şi pictorul Kloscka, eram în momentul acela la locul potrivit, vegheaţi de Îngerii la care lucra şi care i-au rămas alături. Nu era încă pictor cu patalama la mână, dar se descurca de minune. Între timp a studiat la Iaşi, oraşul inimii sale, a făcut şi un master, care i-a fost de mare folos, şi-a schiţat viaţa, a plănuit cum va fi, i-a reuşit, iar eu, mă întreb, ce şi-ar mai putea dori?
- Aveţi locul dumneavoastră acum printre artişti?
„Da, sunt membru al Uniunii Artiştilor Pastici din România, filiala Iaşi. Iaşul este oraşul sufletului meu. Eu am o latură strâns legată de creaţie, de univers, de materie, de energie, de schimbare, de călătorie...
- E o poveste veche, spun. Se deosebesc lucrările de acum 10-15 ani, de cele lucrate acum?
„Normal. Toate seriile au ceva în comun, dar felul cum am tratat acum, lumina un pic diferită, fac ca lucrările să fie mai delicate, mai monocromatice, tonurile mai gingaşe, estompate, contrastele mai plăcute. Sunt interesat de artişti care au aceeaşi structură interioară şi mă regăsesc oarecum în lucrările lor. Îmi place să le citesc textele, să mă bucur de ceea ce fac ei. E interesant să te înţelegi pe tine prin prisma altora, să te raportezi la tendinţele momentului.”
- Dumneavoastră, unde vă încadraţi?
„Eu sunt undeva în filonul ăsta abstract, dar cred că am un timbru special adică, ceea ce fac eu iese în evidenţă prin felul în care tratez lumina, în care tratez suprafaţa picturală, structurile, feeling-ul, senzaţia pe care o ai atunci când intri în universul lucrării. Este ceva special, care fascinează, un anumit tip de contrast pe care-l regăseşti în jurul tău. De exemplu, seria legată de „Luminiş”, de peisajul de pădure, de copac, de peisajul văzut ca o revelaţie, ca o călătorie oarecum fantastică, care ţine mai mult de sublim, de ascuns, de melancolie, de singurătate.”
- Iubitorul de artă are nevoie de o poveste?
„Da, mai ales pentru cei neiniţiaţi, pentru că eu cred că arta cere un anumit grad de iniţiere... O lucrare îţi intră în primul rând în suflet. Întâi percepi culoarea, forma, structura şi apoi, dacă primeşti puţin ajutor din partea creatorului, începi să desluşeşti conceptul, ideea din spatele lucrării.”
- Cât timp v-a luat să ajungeţi la acest nivel?
„Pictez de 20 şi ceva de ani... Eu consider că arta înseamnă călătorie fără sfârşit.
Apropo de tehnica pe care o folosesc, lucrez experimental, am anumite automatisme gestuale, am anumite depuneri. Tehnica mea - în proporţie foarte mare - este o tehnică de depunere a culorii pe orizontală şi presupune lucrul cu culori în stare lichidă. Eu deja mi-am format diferite deprinderi prin care modific culorile, modific formele, efectele picturale, până obţin ceea ce doresc...”
- De câte ori reveniţi asupra unei lucrări?
„În 6-7 etape succesive. Lucrez într-o anume etapă anumite structuri, las să se usuce, lucrez iarăşi, şterg, depun, modific... Este un proces destul de elaborat, până ajung într-o formă în care sunt mulţumit de compoziţie şi atunci consider că lucrarea este acceptabilă”.
Deşi are lucrări importante în colecţii particulare din străinătate, nu este adeptul înstrăinării lor. Şi când înstrăinează totuşi, are un mic regret.
„Prefer să nu vând nici o lucrare de artă pe care o creez căci nu este făcută cu gândul că mă voi despărţi de ea. Vânzarea unui obiect de artă este un compromis pe care-l face artistul de voie, ori de nevoie. Din păcate, trăiesc în această lume şi trebuie să mă raportez la legile ei şi să merg mai departe”.
- Ca manieră, au ceva deosebit lucrările dumneavoastră?
„Sunt spontane, pline de culoare. As putea spune că într-o lucrare mă interesează mai mult culoarea decât compoziţia. Şi da, am o predilecţie pentru natura statică cu flori... Mă duce într-o zonă a mirificului, a visului. La fel de mult mă duc după structuri, de pe perete, de pereţi deterioraţi, tablă ruginită... Mă interesează contrastul dintre efemeritate şi perenitate. Am în pictura mea tot felul de inserţii, de sfere... Transform inflorescenţa într-o sferă, mă duc în cosmic, lumina o manipulez, o modelez, mă joc cu ea.”
- Diferă foarte mult maniera in care lucraţi florile acum...
„Da, e normal să se schimbe ceva.”
- Şi folosiţi culori deschise.
Aparent deschise, pentru că ele sunt deschise datorită întunericului din jur, există un contrast de luminozitate, de cromatică. Folosesc într-adevăr mai multă culoare, dar culoarea este bine modelată de non culoare.
- Credeţi că într-o zi trandafirii dumneavoastră vor fi roşii şi lalele galbene, că vor avea forme şi culori aşa cum sunt în natură?
„Nu mă interesează să reproduc realitatea. Pentru mine, a reproduce realitatea e un efort steril. Încerc să transmit un anumit tip de raportare la realitate şi un anumit tip de meditaţie, la care privitorul este invitat. Aş putea spune că este ceva legat de timpul personal.”
Lucrările lui Kloscka te pun pe gânduri, te intrigă, îţi plac sau nu, dar până la urmă reuşeşte să te convingă să-i priveşti tablourile cu atenţie, iar la final să spui, „domnule, are ceva, chiar dacă nu pricepi cum anume o face, realizezi că eşti acolo, în povestea lui şi tocmai acest lucru te ajută să priveşti cu cel de-al treilea ochi, cel special, sofisticat, educat.
Cu siguranţă este un atu al tânărului pictor cu alură romantică deşi eu nu-l cred romantic...
Atunci, cum reuşeşte să creeze o legătură?
„Eu practic, am un dialog cu privitorul, la fiecare lucrare pe care o fac, am un dialog cu privitorului (imaginar, desigur) şi-i întind mici „capcane”...
- Aţi întâlnit cumpărătorul ideal, iubitor de artă? Vă gândiţi, când pleacă un tablou, că acel obiect de artă îi era destinat chiar din momentul în care îl pictaţi?
„Da, uneori... Eu cred că lucrarea găseşte omul. Am colecţionari care, în momentul în care au aleg, spun: „simt că lucrarea e făcută pentru mine”. Da, eu cred că lucrarea îşi alege cumpărătorul.”
- De unde vin solicitări?
„Cumpărătorii mei sunt, majoritatea, din afara României, dar am destui iubitori de artă români care apreciază ce fac şi au cel puţin un tablou care-mi poartă semnătura. Sunt şi câteva colecţii, din Ploieşti, Constanţa, care au între 30-40 lucrări achiziţionate de la mine.
Important uneori e că mă pot distanţa de ceea ce fac, să constat că am evoluat şi lucrul acesta mă face fericit. Tot ce mi se întâmplă este ca o călătorie fără sfârşit, din care nu m-aş opri niciodată.”
- Citiţi foarte mult...
„Eu consider că orice om trebuie să fie permanent conectat la cultură. Eu am nevoie ca de apă de acest lucru. Modelul meu de artist este acela care citeşte mult, descoperă lucruri pe care nu le-a ştiut. Nu poţi să te declari mulţumit dacă nu faci azi mult decât ieri şi mâine mai mult decât azi. Secretul este evoluţia, în tot ce faci.”
- Ce pictori preferaţi?
„Este un sculptor, Antony Gormley, la care am tot făcut referire, de calibru mare, un artist efervescent, un om extraordinar. Ca şi mine, vine din zona inginerească. Îmi place şi Lita Cabellut, o artistă multidisciplinară spaniolă, care trăieşte şi lucrează la Haga, Olanda. Cabellut lucrează pe pânze la scară largă folosind o variantă contemporană a tehnicii fresce. E o artistă de 5 stele. Pe lista mea mai este şi polonezul Zdzisław Beksiński...”
- Ne întoarcem la îngeri?
„Dacă stau să mă gândesc, prima idee am avut-o acum aproape 20 de ani. Întotdeauna am fost atras de spiritualitate, nu neapărat de religie, de partea spirituală a umanităţii. În copilărie, în satul unde trăiau bunicii mei, mă luau cu ei la biserică. Era acolo o pictură mai veche, lucrată oarecum în afara canonului, în stil aproape naiv. În apropiere erau şi cei 3 Arhamgheli, în straie războinice. Am fost fascinat... Acesta este, oarecum, primul meu contact cu imaginea Îngerului. Eu am realizat câteva lucrări în care îngerul este mai uman, pătruns de angoasa „carcasei”, de angoasa spiritului încapsulat în materie. După oarecare timp m-a descoperit un colecţionar canadian şi mi-a dat o idee, să fac o lucrare cu serafimi şi heruvimi. Am citit foarte mult, am meditat la fel de mult, până când am început să-l lucrez. Îngerul meu e mai puţin conturat, mai mult sugerat, este un înger aproape uman, o prezenţă atât spirituală, cât şi umană; undeva între. Încă dezvolt.”
- Ce vă mai doriţi? întreb.
„Să am sănătate, să pot să lucrez.”
Ovidiu Kloscka este pregătit să vină oricând în faţa iubitorului de artă cu lucrările sale care rezumă un parcurs extrem de interesant - experienţe inedite. Pictura sa este un poem care se cere descifrat, tabloul în sine, indiferent de dimensiune, este un spaţiu al fanteziei, o „construcţie” riguroasă, cu un enorm potenţial de sacru şi profan cu o logică funcţionând autonomă, apropiată zonei artefactului - instalaţie ( vezi Îngerii.), de o mare vitalitate şi forţă cromatică. Unele, într-o atmosferă sulfuroasă, altele în dulci culori descompuse până la dispariţie în aerul îmbibat de mistere, trecând dincolo de marginile stricte ale creaţiei sale plină de simboluri ale fragilităţii, delicateţii si feminităţii ( flori, păsări, arbori), de multe ori aparente. La anii săi, când încă experimentează, Ovidiu Kloscka este un artist care „păşeşte pe „cale”, care ştie încotro se îndreaptă, dar care nu se poate detaşa de atmosfera lucrărilor sale, în care se-ntâlnesc, faţă-n faţă, firesc, lumea de aici, care ne ţine lipiţi de pământ şi lumea din vis, borgesiană, în care păşesc doar artiştii.( Janine VADISLAV )
