Foto | Ce viitor așteaptă Vrancea, lăsată nouă de străbuni
Vrancea noastră încă frumoasă, care-şi duce traiul departe de zgomotul şi furia vremurilor, nepoluată, colorată, cu ape limpezi, reci ca gheaţa la umbra codrilor deşi, cu ursul ducându-și traiul la o azvârlitură de băţ de marginea satului, cu pâraiele în care se zbenguie puietul de păstrăv, localnicii în portul lor strămoşesc, de care sunt mândri încă, cocoșul de munte care sparge liniştea de jur împrejur cu „ghiersul” lui ciudat. Toate par „ciudăţenii” pentru „pantofarul” rătăcit departe de oraş, încântat la început puţin, mai mult şi mai mult la ieşire dintre graniţele oraşului, sau nu, dacă bocancii devin prea grei... În ţinutul strict al Vrancei arhaice, nu poţi intra decât la pas, oprindu-te când auzi mişcâd ceva prin tufişul continuu, negru la umbră, de un verde smarald când o rază de soare ajunge la el. La pas, privind în dreapta, în stânga, cu mirare, chiar dacă nu ştii ce vei întâlni în drum.
Am colindat acest ţinut mirific mulţi ani. Mulţumesc celor care au avut încredere să lase o echipă de televiziune să meargă unde a vrut ea... Iar cei care ne-au primit în satele lor, în casele lor, ne-au ajutat să descoperim magia... Norocul a făcut să existe în acel loc omul potrivit, cu aceleaşi dorinţe ca ale noastre, iubitor al muntetului care ni s-a alăturat, care iubea oamenii acestor locuri, cu traiul lor altfel decât al nostru, mai aspru, cu încercări mai mari în fiecare zi, care ştiau să preţuiască şi să trăiască fiecare sărbătoare lăsată de bunul Dumnezeu, tradiţiile şi obiceiurile venite de la străbuni.
Pentru cel care a cunoscut Vrancea acum 60-70 de ani, zona era destul de izolată, având o limită geografică precisă, naturală, văile apelor fiind „drumuri” accesibile, care au înlesnit relaţiile între Moldova, Transilvania şi Ţara Românească: drumul oierilor spre Dunăre, drumurile ciubărarilor şi şindrilarilor vrânceni, care-şi duceau vasele la şes şi le dădeau pe bucate. Din vremurile cele mai vechi, Plaiurile Vrancei au fost totdeauna căi păstoreşti dinspre Transilvania, dovedind, continuată cu văile Bîsceelor, împreună cu munţii Furul şi Monteoru şi prin plaiurile Vrancei, cel mai bun drum pentru pelerinajul oierilor (în special din Covasna), spre câmpia şi bălţile Dunării, drum scurt, cu popasuri şi locuri numai bune de păşunat. Drumurile spre Transilvania duceau pe la Soveja, Lepşa, pe sub muntele Muşatu, spre Ojdula, Târgu Secuiesc, sau pe Valea Sboinei, pe la Nereju, spre Comandău şi Covasna. Un alt punct deosebit de important spre Transilvania şi Moldova, era Târgul de la Vidra. Astfel că, în acest sens, sunt cunoscute imigrări ale vrâncenilor, datorită suprapopulării unor sate, cum a fost la Nereju.
Vintileasca, căci despre ea vreau să vorbesc, un loc retras de la drum şi de la Valea Râmnicului Sărat, ferit de străinii curioşi, deşi se bucură să le treacă pragul, satul a trăit în ritmul lui, păstrând tradiţii şi obiceiuri de când lumea. Lumea satului a avut ritmul ei, a lucrat fiecare folosind ce a găsit, lemnul, piatra, lâna şi-a făcut minunatele case din lemn din care au mai rămas câteva, adevărate podoabe ale uliţelor. Femeile au cusut şi ţesut cămăşile şi catrinţele pe care le purtau în zilele de sărbătoare, împodobite cu modele precum coarnele berbecului, boboci, roate, bunghi s.a., cromatica fiind pe negru cu mici accente de culoare. Mai nou, sub aspect ornamental, cămaşa a început să-şi schimbe structura, mari tăblii decorative dispuse pe piept şi mâneci, cu motive florale în tonuri de culoare, înlocuiau „rândurile” tradiţionale.
În Vintileasca arta cusutului şi ţesutului n-a fost pusă pe pauză niciodată şi foarte, foarte puţin schimbată. Doar că fetelor, care sunt învăţate de mici arta cusutului, odată ce pleacă la oraş, la şcoli înalte, timpul nu le mai permite să trăiască cum trăiau acasă...
Cele care rămân, din ce în ce mai puţine, fac din acestă tradiţie o plăcere a lor. Doar mamele lor şi bunicile, care ştiu tainele lucrului bine făcut şi nealterat de trecerea timpului, mai ştiu Secretul. Din Vintileasca mulţi au plecat la şcoli înalte, unde au studiat şi se întorc din ce în ce mai rar. Le mai leagă un fir subţire cât vor mai avea o rudă aici. În rest, lumea e mare.
Am întâlnit câteva meşteriţe care duc tradiţa mai departe. Sunt optimiste, cred că bunele obiceiuri ştiute de la bunici, de la părinţi nu se vor pierde ca şi cum niciodată n-ar fi fost..
Locul lor de întâlnire este o minunată căsuţă din lemn, care a avut odată, acum peste 160 de ani, două odăi, o bucătărie, poate un chiler în care ţineau de toate, hornul la care se făcea focul şi o minunată prispă în faţa casei...
.... Dar, acolo le-am întâlnit pe meşteriţele Voica Marinescu, Ileana Colniceanu, prof. Stana Apostu - Georgescu, Lenuţa Noapteş, Ileana Colniceanu.
- „ Aici ne-am născut, aicea am crescut” ..., spune meşteriţa Ileana Colniceanu.
- Cum era pe vremea când eraţi domnişoară?
- „ Ne duceam la horă, la bal, la petrecere, îmbrăcate în costum national..” .
-Avea curaj vreo fată să vină altfel îmbrăcată? întreb.
- „Cu costum popular la început, de-acoalea s-a mai schimbat timpul.”
Tanti Voica lucrează de la 16 ani, când a început să-şi faca zestrea.
-„ Se făcea macazuri, ţoale de pus pe jos, cămăşi, de astea...”
Avea 19 ani când a mers pentru prima oară la oraş.
- Cum vi s-a părut? întreb
- „ Ne duceam, dar nu mereu. Foarte frumos era și acuma îi mai frumos, spune meşteriţa.”
În zilele de sărbătoare, când nu se lucra, petrecea...
- „Cu fete, cu băieţi, ne duceam la hori, la bal, la distracţii, la biserică.”
Acolo unde se întâlneau fetele şi băieţii, se aranjau nunţile. Tanti Voica avea 20 de ani când a îmbrăcat rochia de mireasă. Şi-a lucrat singură zestrea, aşa cum lucrau toate fetele la vremea aceea.
- Ce-aţi lucrat? întreb.
- „Am lucrat macaturi, preşuri de astea, plăpumi, ce se făceau. Lucram mai mult la animale decât în casă. Dacă nu ţineai, n-aveai...”
Tanti Voica a împlinit 82 de ani, dar e încă „verde” şi lucrează ca una tânără.
Fiecare meşteriţă lucrează tot altceva. Tanti Ileana Colniceanu lucrează colţi de tulpan. A rămas singura în zonă, care face colţi de tulpan.
-„În zona noastră, pe cap, fetiţele mai tinere poartă tulpan..., cred că sunt singura care face aşa..., înşirăm mărgele, după ce înşirăm mărgelele facem colţişori cu canga. Şi pe urmă, le am aici, trebuie să le facem modelul cu mărgeaua...”
- Da ce-i acela tulpan? întreb
- „ Tulpanul este ca un fel de basma albă cu colţişori.”
Tanti Ileana poartă o frumoasă cămaşă din zona Vintileasca, o cămaşă de naşă, care se dă pe colaci, la nuntă.
- „ Este cămaşa bătută cu negru. Se poartă şi s-a purtat foarte mult în zona noastră. Esta cămaşa de naşă, aşa făceau miresele, dacă voiau să dea pe colaci o cămaşă naşei, coseau una din asta” , spune d-na prof. Stana Apostu-Georgescu, din Vintileasca.
În schimb, cămăşile pentru copii, până la ieşitul la horă şi cel mult până la căsătorie erau foarte înflorate, predomina roşul în creţuri, iar la Vintileasca predomina galbenul.
- „ Când am fost la Olimpiada de la Sibiu, toate doamnele de la Muzeu au venit s-o admire. Aceasta este una dintre cele mai interesante cămăşi, pe care le am eu. Este de la mama mea, toată-toată, absolut tot este cusut cu lână, cu fibre vopsite în culori naturale.”
Tanti Ileana Colniceanu lucrază colţişori pentru tulpan.
- „ Aici avem <<CANGA>>, se numeste, lucrez cu bumbac, cu croşeta şi fac colţişori. La ei se ataşează <<MĂRGEAUA>> înşirată pe un alt fir de bumbac, şi asta se ataşează la pânza, care este lucrată pe din margine cu croşeta și pe urmă se fac colţişorii. Este basmaua pe care o poartă fetele.”
În zona Vintilesca, baieţeii poartă un costum tradiţional deosebit, cu fustă. D-na prof. Stana Apostu Georgescu a văzut fusta de la costumlul bărbătesc prima oară, când avea 4-5 ani şi părinţii se pregăteau să meargă la horă.
- „ Fusta se purta plisată, nu călcată. Îmi amintesc că o plisau aşa, o strângea toată, ca un acordeon şi după aceea o înconjurau cu aţă, ca să stea, până când plecau la horă” , mai spune doamna profesor.
O mămică tânără, cu doi baieţi mari, iubitori de folclor şi cusături tradiţionale, a învăţat să lucreze ciorapi, la început doar pentru bărbaţii din casa ei. Modele elaborate, vechi de când lumea, sunt executate acum fără greşeală.
-„ Lucrez, mai ales acum, iarna, că este urât afară. Stând în casă, lucrez ciorapi pentru bărbatul meu, care lucreză la pădure, ciorapi pentru costume populare...”, spune meşteriţa Ioana Noapteş
Acum învaţă de la băiatul ei să facă şi opinci.
În zona de munte se lucrează mult, obicei păstrat de la părinţi. Încep pe la 7 ani, căci fetele trebuiau să-şi facă zestre.
Tanti Ioana lucrează un preş de pat sau de pus pe duşumea.
-„ Lucrez un preş făcut la ingliţă. Se face şi-n război, se face şi la ingliţă, din zdrenţe..” , spune tanti Ioana Colniceanu, din Vintileasca.
La 7-8 ani, mamele le puneau fetelor lucrul în braţe. La Vintileasca era o vorbă (care spune totul ), „ lucrul de mână este distracţia femeilor”. La început lucrau de nevoie, devenea de voie, apoi se transforma într-o artă, pe care o practicau cu drag.... Dar casele lor erau împodobite minunat, ca în poveste. Oamenii descoperă cu uimire acest ținut de basm, care este Vintileasca, unde a ajuns şi domnul director al Centrului Cultural Vrancea.
„Am avut plăcerea de a ajunge în comuna Vintileasca unde, mărturisesc cu emoţie, am descoperit <<pe viu>> arta cusăturilor tradiționale. Pe lângă faptul că ne-am “încărcat sufletul de frumuseţea acestor locuri, am fost întâmpinați de meșteri populari din zonă, care fac lucruri minunate împreună cu d-na prof. Stana Apostu - Georgescu, un promotor al tradiţiilor. Meştesugul pe care îl practică din copilărie şi pe care îl transmite mai departe copiilor, dar şi adolescenților este fabulos, autentic sută la sută. Cu uimire am aflat că are o frumoasă colecţie de costume tradiţionale şi o frumoasă casă veche, de peste 150 de ani, din chiripici, construită în stil ţărănesc, pe care intenţionează s-o transforme într-un muzeu. Pasiunea domniei sale pentru portul popular este transmisă tinerei generaţii, pe care o învaţă să nu-şi uite niciodată rădăcinile. De-a lungul timpului, a participat la numeroase festivaluri de meşteşuguri, organizate la nivel județean, național şi chiar internațional, pe diverse secțiuni cum ar fi: cusături, costum popular, încondeiat ouă, confecţionat opinci. Felicitări doamnă Stana Georgescu pentru lucrurile minunate pe care le faceţi, mă înclin în fața dumneavoastră! Vă mulțumesc că existați!”, a declarat dl. Aurelian- Claudiu Ioniţă - manager Centrul Cultural Vrancea. (Janine VADISLAV )
