Foto | Casa frumoasă a moașei Mina lui Țăranu din Soveja - Odată model de arhitectură mocănească, astfel de locuințe sunt astăzi pe cale de dispariție
Despre ce reprezintă ea acum și de ce a devenit o raritate în zonă aflați dun interesanta postare activată pe contul lui de facebook Cristi Merchea
Ori de câte ori merg la Soveja mă întorc cu tolba plină. Cel puțin de fotografii, de emoții și imagini care mi se întipăresc în suflet.
Satul copilăriei mele nu mai există decât în frânturi și bucăți, în petece de cele mai multe ori și ele bandajate anapoda. E un amalgam de „genuri” și „stiluri”, de vechi, - pe care cei de azi nu știu cum să-l dărâme mai repede, să-l taie și să-l pună pe foc -, și de nou de prost gust, de zorzoane colorate obscene care au năvălit peste sat ca ciuma, urâțindu-l și mutilându-l în ce avea el mai frumos: arhitectura montană.
Casele cu prispă, - odată model de arhitectură mocănească -, cu stâlpi în lemn și florărie meșteșugit lucrată, văruite simplu, cu sineală sau în alb, cu temelii în piatră cioplită, cu acoperișuri în șindrilă și țiglă, cu festre și uși de brad, îmbinate în cuie de lemn cum numai tâmplarii de la Soveja știau să facă, astăzi sunt pe cale de dispariție. Rare și foarte rare, ele au fost dărâmate și înlocuite de cavoruile hidoase ale „vilelor” betonate, țipător colorate, acoperite cu lindaburi și alte inginerii ieftine, de prost gust dar care fac „mândria” noii ere chinezo-occidentale a ediliției locale.
Sus, pe Rucăreni, odată trecut un podeț, o casă cochetă nu are cum să nu-ți atragă atenția. E una dintre foarte puținele rămase. Semeață pe temelia ei de piatră de râu cioplită, casa dăinuie de mulți ani aici.
Proprietarea, o bătrână de 86 de ani, ne primește cu puțină reticență la insistențele prietenului Radu Bitca, (care-i e și vecin), de a ne permite să o fotografiem. „Da ce-mi trebe mie poze, mamă? Ce să fac cu ele?” ne întreabă bătrâna.
Câteva cuvinte și apele se dezgheață. Încet-încet, atentă la scările înalte, moașa Mina Țăranu coboară cu o bucată de pâine în mână. Merge în cotruna de vară să o pună la muiat pentru păsări. Apoi se așază cu noi la vorbă. Și ne lasă să și intrăm în casă.
Și ce casă! Simplitatea și curățenia (dealtfel și afară e la fel), grija pe care o poartă casei te fac să te simți în altă epocă cu alți oameni. Un dulap vechi dar îngrijit stă de strajă pe hol. Apoi intrăm în cotrună și primul sentiment e de mirare. Îmi vine să-mi casc ochii și să cuprind toată camera cu o privire, să stau așa, liniștit, pe laviță și să-mi retrăiesc amintirile copilăriei din casele bunicilor mei.
Totul e rânduit cuminte aici, la locul lui, într-o cumințenie a pământului pe care toate elementele camerei o respectă și o trăiesc: masa, taburetele, lampa cu gaz, fotografia veche, difuzorul care tace, patul primenit cu perna moale, icoanele de veghe și soba, ca ruina unei cetăți vechi dar buită cu sineală de bătrâna care are mare griă de ea. În vârful picioarelor îmi vine să merg să nu stric liniștea acestor obiecte care parcă mă privesc și aștraptă să fac cea mai mică greșeală să-mi reproșeze: „-Hei, tu, străine? Pe cine cauți aici?” Și mănușile de lână împletite de bătrână, agățate deasupra plitei, parcă mă privesc cu suspiciune.
Sunt într-o poveste și nu-mi vine să mai ies. Este povestea satului care nu mai e și pe care ni-l vom aminti doar din case ca aceasta, de la oameni care au fost și care sunt tot mai puțini, ca moașa Mina lui Țăranu.
Text informații + foto:Cristi Merchea
