”Domnul Schillaci” din Cartierul Sud al Focșaniului vinde bunătate, inclusă în preț
Interiorul compartimentat ca încăperile cordului, cu două atrii și două ventricule, este plin de clienți. Atmosfera este caldă, intimă, simți că ai intrat în buzunarele inimii cuiva: saluturi, zâmbete, ritualul schimbului de replici, apoi actul propriu-zis de cumpărare. Buna-dispoziție circulă când dinspre, când înspre proprietarul magazinului, care e tot numai o bucurie (cea de-a trăi, de-a interacționa cu oamenii care-i trec pragul, de-a-i mulțumi pe aceștia). Toată lumea din Cartierul Sud al Focșaniului îl știe drept ”domnul Schillaci”. Îmi spune vesel, când aude că vreau să scriu despre dumnealui, că a avut întotdeauna pornirea de-a face lucrurile diferit de ceilalți, că nu a așteptat niciodată nimic de la cineva. ,,Când am realizat acest spațiu, am afișat un slogan pe care l-am ticluit cum am știut mai bine: Ceaușescu v-a făcut fabrici și uzine,/ Locul ăsta e clădit numai și numai de mine!’’.La plecare, când ambele tale mâini sunt ocupate, ți se deschide ușa, ești petrecut de către dumnealui. Unde o fi copilărit, te întrebi, de are imprimată șederea în prag și salutul acesta de ”Mergi cu bine, om drag!”Dacă Sfânta Vineri are întruchipări ambivalente, îți vine să crezi că tocmai ai întâlnit-o. Plecând de la magazin, iei cu tine cumpărăturile, o inimă în plus față de cea din piept și - inclusă în preț- bunătatea care este aliment neperisabil.
Domnul Aurel Boacnă, căci acesta este numele real al omului pe care vi-l prezint, vinde, alături de soția sa, Tincuța Boacnă și altă marfă, un ados pe care nu-l găsești altundeva. Acest lucru este făcut din dragoste de oameni. Am să scriu cum am aflat asta. Pe data de 30 ianuarie am trecut pe la pati-barul dumnealor. Ambii soți erau prezenți, iar când i-am anunțat că voi scrie mai pe îndelete despre activitatea dânșilor, s-au emoționat. Nu știu cum procedează un jurnalist adevărat, eu nu m-am erijat niciodată în postura unuia. Am însă o bucurie când văd oameni care îți oferă ceva, fără a dori să le întorci gestul. Poate n-o să mă credeți, dar ”domnul Schillaci” are niște devize în viață, iar printre ele se află și următoarea:”Dragostea este ceea ce poți să dăruiești, fără a aștepta ceva pe măsură!”. Mie mi-a plăcut mult și o altă formulare a dânsului: ”Ca să clădești ceva, nu realizezi pași de uriaș și nici nu faci sărituri, ca să arzi niște etape. Mergi cu pași mărunți, stabilindu-ți un anumit ritm și apoi îl menții”. Nimic mai înțelept. Îl văd că-i zâmbesc a încântare ochii, doamna Tincuța servește clienții, iar noi ne vedem de discuția noastră. Mi-am luat notițe în telefon, am regretat că nu am o agendă, însă mă bazez pe impactul pe care-l au poveștile acestui om extraordinar asupra mea și sper să rețin cât mai multe amănunte. Am fost curioasă a afla de când este în breasla comercianților și am aflat că de treizeci și trei de ani. În 1989 a vrut să plece din țară, a cerut azil politic, a fost apoi anchetat, că de ce e nemulțumit. Mi-a spus atât de curat motivul:”Fiindcă am văzut că nu se promovează deșteptăciunea”. Așa de mult mi-a plăcut această litotă!
Să trecem mai departe: n-a reușit ,,evadarea" din spațiul carpato-danubiano-pontic, însă a venit revoluția! Și, cu verva dumisale, cu energia care pot muta pietre din loc ( o energie neîncrâncenată, depusă întru lucruri care pot contura o societate mai luminoasă) și-a deschis, în 1990, cele două magazine. Pe strada Constructorului din cartierul Sud, acestea sunt și azi repere, deși unul din ele a fost desființat: apăruseră supermarketurile, iar afacerile de familie nu au putut intra în această competiție. Dânsul mi-a spus că a vrut să facă, din locul de muncă, partea cea mai bună a unei zile:
”Dacă tot mergem la lucru, să venim zâmbind, să oferim tot ce e mai de calitate clienților, căci mulțumirea lor este fericirea noastră, pentru ei ne aflăm aici!” Noi vorbim, doamna Tincuța a interacționat cu vreo zece cumpărători, care se uită puțin întrebători la noi, dar prea suntem pe valul mărturisirilor, așa că trebuie să ne scuze. Unii înțeleg deja și ne urează ”Succes!”în constituirea materialului pentru ziar. Din tot ceea ce-mi transmite, dar mai ales din ceea ce se deduce, desprind ideea că un astfel de om este de dorit în orice comunitate. Mi-a spus: ”Când nimeni nu pune un bec în holul blocului, pune-l tu!”Ei, dar de ce numai unu' să pună?ar întreba cârcotașul. Fiindcă lumina aceea a ta, îl scoate din întuneric și pe altul! Nu înceta niciodată să fii luminos, că așa te înalți pe tine și devii călăuză celorlalți!.”
Am adus în discuție și porecla pe care o are și care a devenit un brand. Mi-a relatat că un prieten l-a numit în glumă așa( ”Ce faci, măi Schillaci?!”), după un campionat Mondial (chiar în anul deschiderii afacerii sale) la care fotbalistul italian a făcut istorie. I-a plăcut gluma, dar și asocierea cu vedeta internațională, fapt pentru care a dorit să devină numele magazinului.Salvatore Schillaci, câștigătorul Ghetei de Aur la acel Campionat Mondial de Fotbal, ar fi bucuros să știe că un om cu o inimă de aur îi face cinste, onorând apelativul dat de prieteni. Astăzi acesta este chiar numele după care îl cunoaște toată lumea.
Unii oameni sunt cărți din care citești, dar domnul Schillaci este o antologie. Să vă explic de unde vine părearea mea. Văzând că are atâtea dictoane pe care le urmează, am vrut să știu cum de a adunat atâta înțelepciune, iar răspunsul a fost că oricând aude ceva interesant, își notează și reflectează asupra adevărurilor receptate. De sub tejghea, a scos un teanc de zeci de pătrățele de hârtie pe care și-a trecut vorbele deștepte ascultate la radio, la clienți, la talk-show-uri. Iată, ”să nu treci cu indiferență peste agerimea care te poate inspira și pe tine”, acesta e secretul oamenilor care ies din rând, care pun bec de fiecare dată, fără a aștepta să mai facă și altcineva gestul. Astfel de ființe sunt rare, dar sunt cu atât mai mult de prețuit, recunoscându-li-se stirpea!
În loc de epilog
Cea mai veche amintire pe care o am cu magazinele Schillaci este legată de copiii mei care erau, atunci, doar două ghemotoace ce te înghițeau cu ochii și te știau după miros dacă ești om bun sau rău. Nu puteau să-l spună pe,,r", EA avea replica ,,Nu, Țipi, nu-i boie!"( ,,Nu, Cipri, nu-i voie!’’) , cu un glăscior ciripit, pe cea mai subțire voce. Una care aduna, ca o sârmă de telegraf, alte triluri: ale LUI:,,I-ana, iasă-mă!’’(,,Ioana, lasă-mă!’’). Astea erau replicile lor spontane, dar totuși exersate iarăși și iarăși, ca ale actorilor, căci urmau a se elibera din piepturi și din cioculețe de vrăbii în orice magazin intram! I-ana era vigilentă, cu ochișorii ei mijiți ațintiți asupra LUI, care nu știa cum să scape de sub stricta supraveghere a surorii mai mari. Bine, era mai mare numai cu câteva sunete rostite corect și cu mai multe reguli de conduită însușite benevol! Pășeam în spatiul magazinului SCHILLACI II, în locul căruia astăzi este un cabinet de stomatologie, iar multitudinea de dulciuri cu ambalaje metalizate, colorate neon sau în potpuriu de culori îl dezorientau puțin pe vrăbioiul de doi ani de care-am vorbit. Ochișorii i se roteau ca-n faza de vis, doar că pleoapele erau deschise la maxim, la fel și gura: cât ești mic, până să-ncepi să țipi că vrei ceva dulce, așa procedezi, fiindcă vezi mai repede ceea ce poftești!
Eu, pe fază, ca și I-ana, la spinarea fracului de păsăroi, să nu zboare spre vreun raft să-l dărâme, iar el, cu motoarele ambalate, să scape de uliul urmăritor! Eram ca-n desenele animate! Odrasla găsea o fracțiune de secundă, când eu comunicam cu proprietarul sau cu una din doamnele vânzătoare și haț! sau zbang!: făcea ce noi eram atente să nu facă, dar karma îl îndemna să comită.
”- Nu e niciun fel de problemă! Lăsați-l pe Cipri să se ducă la orice raft, să ia ce vrea el!” intervenea ”domnul Schillaci”. Auzindu-i viersul atât de mieros (chiar nu știu un alt comerciant cu atâta căldură în voce sau în inimă), băiatul meu își regla ritmul de ghiulea, devenind săgeată: suplu și mlădios precum glasul care i se adresase. Și, normal, funcționa psihologia inversă:,,Lăsați-l să meargă încotro vrea" avea efectul scontat asupra lui. Se oprea, se dumirea în ce parte a magazinului a staționat, își arunca ochii ca pe un năvod sau ca pe un lasou și... se priponea acolo unde zărea o grupare de produse mult râvnite. La raft, trupul devenea mai precaut, nu mai era cazul să se agite și în sfârșit, degețelele se plimbau pe produse ca pe niște clape: unii copii cântă de mici la orgă sau la pian, iar ”PIAN-PAN” (căci așa putea I-ana să-i zică- de la Ciprian-Ștefan!) cânta la cutiuța de plastic roșie sau albastră a gumei de mestecat la metru, la cutia de ciocolățele-barete sau la tamburina kinder-surprise.Iar singurul profesor de muzică de care asculta era ”domnul Schillaci”: se înțelegeau perfect, avea dumnealui ceva hipnotic, pasămite, căci efectul era mereu cel scontat. ”Pian-Pan” asculta, devenea virtuoz, își exersa degețelele-atlete mai cu grație, din allegro în andante. Iar partitura era un succes! Eu și soră-sa rosteam, după ce achitam produsele și ieșeam cu brațele pline: ”BRAVO, CIPRI, N-AI SPART NIMIC, ÎN AFARĂ DE PIEPTURILE NOASTRE (ÎNSĂ ASTA ERA DIN PRICINA PÂRDALNICEI CARE BĂTEA NEBUNEȘTE: RITMURI CARDIACE, NA!)!” Plecam fericiți, îl țineam bine de glugă pe păsăroiul care acum galopa, vrând să ajungă mai repede-acasă, să desfacă (pe toate odată, desigur!) dulciurile.
După vreo doi-trei ani de la etapa gânguritului mai sus prezentat, alt flash-back, dintr-o iarnă: de data asta ”Pian-Pan” e ”Cipri” și este deja la școală. L-am vizitat pe patron la magazinul celălalt, ”Schillaci I”, non-stop într-o perioadă. Să fi fost orele 17:00, poate 18:00: o înserare cum numai în filmele alb-negru vezi, totul fiind ascuns sub voalul siniliu al amurgului. Și se pusese pe nins, cădeau peste lume, atât de cuminți, fulgi de înnoptare. Eram într-un glob de sticlă cu zăpadă,ce nu trebuia scuturat. Am cumpărat câteva produse alimentare și apoi ne-am luat rămas-bun: trebuia să ne grăbim, fiindcă aveam impresia că locuința noastră e la ani-lumină distanță, într-o altă galaxie. Am făcut aproape tot drumul, zăream deja blocul în care ne aștepta căldura de incubator a casei, însă nu știu cum, m-am aplecat și am văzut că-mi lipsea o curelușă de la o cizmă. Ah, mă gândeam, ce-am să fac, n-am să le mai pot purta așa: una de-un fel și una de-alt fel! ”- Cipri, ajută-mă să caut cureaua!” Și-am plecat, bezmetici mânați de vântul ce se stârnise, aplecându-ne la tot pasul, pe strada pe care venisem, acu' făcând drumu-ndărăt, de parcă ar fi glumit cineva cu noi și derula înapoi, ca pe film, plimbarea noastră dinspre magazin, spre casă. Zăpada se așternuse, însă, pe ici, pe colo, iar degetele noastre o măturaseră pe lângă bordură: doar-doar om afla breteluța de la încălțările pe care le-am purtat, jur! , până s-au tocit!
Am ajuns înapoi la ”domnul Schillaci”, am povestit mâhnirea noastră, iar dumnealui a ieșit din magazin, a încercat să refacă traseul meu, a căutat cu noi (eu mă consolasem deja că nu mai găsesc nimic), dar n-am avut succes. Am plecat înciudați acasă și eu și fiu-meu, de parcă pierduserăm la zaruri toată omenirea!
Noi mai eram cum mai eram, dar pe omul ce-ncercase să ne-ajute l-am lăsat chiar dezolat: să nu poată dânsul ajuta un client să obțină ceea ce dorește?! Era de neconceput! Așa s-a dovedit: cu neputință! Căci a doua sau poate a treia zi, când am mers să cumpăr ceva de la dânsul, curelușa mea mă aștepta pe tejghea. Era posibil, mă intrebam, cum de-o recuperase? Nu mi-a spus decât că a mai căutat o dată și că nu se aflase la mare distanță, dar că ,,periase bine de tot zona". Nu spun cât de bucuroasă am fost și cum am prezentat-o lui Cipri, ca pe-o minune petrecută: taraaaam! ”- Ce-i asta, unde-ai găsit-o? Cum de-aigăsit-o?!”;”- Nu eu, domnul Schillaci!”
Așadar, atunci când alegi munca asta care presupune interacțiune cu oamenii, trebuie să faci,,vrăjitoríi " și să transferi ceva din bunătatea ta, din firea ta inimoasă și deschisă, către cumpărătorul care-ți trece pragul. Trebuie să te faci luntre și punte, dar nu cu puterile supranaturale ale personajului de basm, ci cu ale tale, omenești. Iar domnul Aurel Boacnă, omul al cărui prenume e un alint al substantivului cu greutate și valoros (AUR!), reușește a face tot posibilul, vânzând în magazinul său, odată cu alte produse,și BUNĂTATE, al cărei preț e inclus în cel al produsului achiziționat.
P.S.: Dedic acest articol domnului Alexandru Balas, al cărui email a condus la realizarea continuării activității mele de împărtășire a faptelor bune despre focșăneni. Pentru dumnealui și pentru toți cititorii pe care-i sensibilizează ceea ce scriu:Mulțumiri că existați!
Ionelia Burghelea
Ionelia Burghelea este profesoară de limba română la Școala Gimnazială „O. D. Renea” – Focșani și este colaborator al Ziarului de Vrancea
