Povestea ca un scenariu de film a vieții monahiei Gabriela Țurcanu, de la Mănăstirea Sihastru, trecută de curând la Domnul
Ziarul de Vrancea vă prezintă astăzi povestea impresionantă ca un scenariu de film a vieții monahiei Gabriela Țurcanu, de la Mănăstirea Sihastru, Jud. Vrancea, spusă în cotidianul nostru de Arhimadrit Prof. Univ. Dr. Vasile Miron, de la Facultatea de Teologie a Universității ”Ovidius din Constanța, originar din Homocea.
„Între chipurile luminoase de clerici și figurile strălucite de monahi pe care i-am prețuit și a căror pildă le-am urmat, monahia Țurcanu Gabriela, condusă pe drumul veșniciei în ziua de 1 martie a acestui an, ocupă un loc aparte în vistieria sufletului meu. Am cunoscut-o încă din zorii copilăriei mele, în primii ani de școală, tocmai când descifram buchiile cărții și mama mea, răposata Anghelușa, prin anii 1968-1972, îmi îndruma sfios pașii spre sfântul locaș al Mănăstirii Sihastru în serile de slujbă și de priveghe, unde maicile, grupate în cele două străni, cântau îngerește, încât simțeai că te afli înălțat la cer.(...) Puțini știu această ființă umană a fost ruptă de la sânul părinților ei, încă din vremea prunciei. Pe când locuia în casa părintească, într-un sătuc din ținutul Basarabiei, a fost răpită de un grup de țigani corturari, la vârsta copilăriei fragede, înstrăinându-o definitiv de meleagurile natale și de iubiții ei părinți pe care nu i-a mai văzut niciodată. Câtă mâhnire și durere sufletească au îndurat acești părinți, după pierderea odraslei lor dragi! Dar Dumnezeu și-a îndreptat mâna Sa ocrotitoare asupra ei și nu a lăsat-o pradă pierzării. Prin grija Sa dumnezeiască, ea a căzut pe mâini bune, fiind înfiată și crescută de niște creștini râvnitori și temători de Dumnezeu, din orașul Roman. Eu i-am cunoscut personal pe acești creștini, care mi-au povestit toată drama aceasta”, scrie în Ziarul de Vrancea despre distinsa monahie Gabriela Țurcanu, de la Mănăstirea Sihastru, Jud. Vrancea, a care a trecut recent la Domnul, Arhimadrit Prof. Univ. Dr. Vasile Miron, de la Facultatea de Teologie a Universității ”Ovidius” din Constanța, originar din Homocea. Citiți în continuare întreaga poveste precum și o istorie interesantă a Mănăstirii Sihastru, petrecută în perioada sumbră a regimului ateo-comunist, relatată de același autor în cotidianul nostru.
Distinsa monahie Gabriela Țurcanu, de la Mănăstirea Sihastru, a trecut la Domnul. O istorie interesantă a acestei mănăstiri petrecută în perioada sumbră a regimului ateo-comunist
În viața de toate zilele, fiecare om își scrie propria sa carte care se va dezvălui în ziua înfricoșatei judecăți, atât în fața Dreptului Judecător, cât și în fața intregului univers ceresc și pământesc. Atunci când „cărțile se vor deschide și faptele fiecăruia se vor vădi”, vor ieși la iveală cugetele, faptele și cuvintele întipărite în cartea fiecărui om muritor, adică în conștiința sa și în condica veșniciei pe care o deține Tatăl ceresc, atotfăcătorul și atotștiutorul întregului neam omenesc, pentru că toate faptele personale și trăsăturile de caracter nu rămân șterse sau risipite în negura uitării, atât timp cât ele au avut repercursiuni pozitive sau negative asupra celor din jur, în mijlocul cărora am conviețuit. „Fiecare, după faptele sale, sau se va proslăvi sau se va osândi”, se spune într-o cântare bisericească. Există fapte ziditoare și pilduitoare, dar și fapte smintitoare și dăunătoare care duc pe oameni la ruină și pierzare. „Pomul se cunoaște după roade, iar omul după fapte”.
În conștiința fiecăruia, faptele bune, săvârșite de oamenii mari la suflet, nu pot fi ascunse sub vălul tăcerii, iar profilul lor moral rămâne o emblemă și un punct de reper pentru cei ce i-au cunoscut, i-au apreciat și le-au urmat exemplul. Am scris în decursul vieții mele atât despre anumite personalități și oameni titrați, cu rosturi înalte în societate, cât și despre oameni simpli „după vorbă, după port” dar cu suflete nobile, cu vorbe înțelepte și fapte ziditoare și demne de urmat, care au lăsat amprente adânci în conștiința și sufletele multora. Pe unii i-am cunoscut în vremea copilăriei, pe alții i-am urmărit atent în timpul anilor de studii, iar pe alții i-am admirat și evidențiat în timpul slujirii preoțești și a activității mele didactice. Fiecare a contribuit cu câte o cărămidă la clădirea edificiului meu moral, spiritual și cultural. Pentru fiecare din ei păstrez o amintire vie și plăcută, le simt prezența, elanul, inițiativa, sârguința, conștiinciozitatea și devotamentul cu care s-au dedicat în slujba împlinirii binelui și a misiunii pe care le-a încredințat-o Bunul Dumnezeu, în diferite sectoare de activitate, fie la altar, fie în învățământ sau în diferite profesii și îndeletniciri sociale. Fiecare au lăsat un impact, un imbold și o puternică rezonanță în sufletul meu și a celor de lângă mine, în diferite etape succesive ale vieții. Sentimentul recunoștiinței ne îndeamnă să nu-i uităm pe asemenea oameni vrednici, ci să-i purtăm în suflet și să le evocăm faptele lor minunate și pilduitoare.
Între chipurile luminoase de clerici și figurile strălucite de monahi pe care i-am prețuit și a căror pildă le-am urmat, monahia Țurcanu Gabriela, condusă pe drumul veșniciei în ziua de 1 martie a acestui an, ocupă un loc aparte în vistieria sufletului meu. Am cunoscut-o încă din zorii copilăriei mele, în primii ani de școală, tocmai când descifram buchiile cărții și mama mea, răposata Anghelușa, prin anii 1968-1972, îmi îndruma sfios pașii spre sfântul locaș al Mănăstirii Sihastru în serile de slujbă și de priveghe, unde maicile, grupate în cele două străni, cântau îngerește, încât simțeai că te afli înălțat la cer.
Maica Gabriela cânta, pe vremea aceea, la strana dreaptă și o seconda pe maica Emiliana Ivan, care conducea această strană. Amândouă te fascinau, când le auzeai cântând cu vocea lor condită, plăcută și duioasă. Cunoșteau bine melodiile celor opt glasuri și executau corect cântările după notația psaltică. Dar pentru că strana dreaptă se umpluse de maici inițiate în arta cântării, cum ar fi: monahia Timoteia Boeru, fostă stareță la Mănăstirea Grăjdeni, monahia Mihaela Istrate, Emilia Bulilete, Serafima și altele, care mai reveneau sporadic și tacit în această obște monahală, după ce fusese expulzate din mănăstirea lor de mătanie, în urma aplicării decretului 410, din anul 1960, maica Gabriela s-a transferat la strana stângă, pentru a o seconda pe maica Anatolia Dodiță, fostă stareță la Mănăstirea Adam (Jud. Galați) și cea mai iscusită și mai impresionantă cântăreață a Mănăstirii Sihastru, cum rar se mai poate întâlni astăzi prin mănăstirile noastre. Pe lângă aceste două privighetori mai erau asociate și alte maici iubitoare de cântări, cum ar fi: maica Natalia Croitoru, fostă stareță la Mănăstirea Măgura Ocnei (Jud. Bacău), maica Peladia, fostă stareță la Mănăstirea Trotușanu (Jud. Vrancea) care cunoștea pe de rost aproape toate cântările și rugăciunile, maica Teofilia, fostă stareță la Mănăstirea Giurgeni (Jud. Neamț), maica Matidia Olaru și maica Teodula Drăgușanu, care este și astăzi activă în cadrul obștii.
Slujitorii și duhovinicii Mănăstirii erau cei doi protosingheli vârstnici, experimentați în trăirea și rânduiala vieții monahale: Clement Cucu și Casian Carabă, fost egumen și ctitor al schitului Buluc (Jud. Vrancea). Primul se evidenția cu predica, iar celălalt cu cântarea. Obștea mănăstirii număra atunci aproape 70 de maici, majoritatea venite după decret.
În vremea aceea, în perioada anilor 1970-1975, pe când eram elev în școala generală din satul natal (Comuna Homocea), frecventam des Mănăstirea Sihastru, în special în timpul vacanțelor, și ascultam cu plăcere sfintele slujbe. Întra-devăr, era o atmosferă înălțătoare. Te cucerea frumusețea cântărilor psaltice, ce răsunau melodios în biserică. Dar pentru că cei ce pășeau des pragul mănăstirii în duminici și sărbători, obișnuiau să se atașeze de anumite maici și să găzduiască, peste noapte, la chiliile acestora, m-am apropiat și eu sufletește de maicile Gabriela și Tecla Calfa care m-au primit cu drag în chiliile lor, ori de câte ori veneam la mănăstire. M-a bucurat atât ospitalitatea acestor maici, cât mai ales mângâierea sufletească pe care o simțeam atunci când mă povățuiau, dându-mi sfaturi folositoare pentru viață, pentru comportament și pentru viitor, fiindcă știau că intenționez să urmez seminarul teologic și doresc să devin preot.
Maica Gabriela era curată și îngrijită. În chiliile ei era o curățenie splendită. Avea un suflet de mamă și o voce de aur. Ea m-a învățat melodiile glasurilor și troparele învierii. Când intrasem în seminar (1977), știam pe de rost aceste tropare, inclusiv, troparele sfinților și ale praznicelor împărătești, practic, dăscălește, așa cum m-a învățat dânsa. Cât privește fondul ei sufletesc, mărturisesc sincer că avea o credință neîndoielnică, o evlavie înnăscută spre cele sfinte și o înclinație nativă spre viața monahală, ca să nu mai spun de tăria de caracter, de seriozitatea purtării, de hărnicia și spiritul ei gospodăresc exemplar de care dădea dovadă în organizarea și buna desfășurare a treburilor mănăsirești și a activităților zilnice. În toate ascultările s-a remarcat ca o albină lucrătoare. Când mai veneau în mănăstire anumite oficialități și persoane distinse, maica Gabriela era chemată să le prepare meniul și să-i servească la masă pe invitați. După ce musafirii terminau de servit agapa, mă chema și pe mine să cigulesc din „fărmiturile ce mai cădeau de la masa domnilor lor” (Matei 15, 27). Îi plăcea să citească și să asculte cuvântul lui Dumnezeu și să-și îndeplinească cu sârg pravila moahală. I-am trimis în dar cartea părintelui Ioanichie Bălan, intitulată Pelerini la lucurile sfinte, pe când eraam profesor la Seminarul Teologic din Roman, acum 30 de ani în urmă, și mi-a mulțumit în scris pentru acest gest.
La această statură morală s-a ridicat maica și datorită împrejurărilor grele pe care le-a traversat în vremea tinereții, în contextul cărora a cunoscut lucrarea lui Dumnezeu în viața ei. Puțini știu această ființă umană a fost ruptă de la sânul părinților ei, încă din vremea prunciei. Pe când locuia în casa părintească, într-un sătuc din ținutul Basarabiei, a fost răpită de un grup de țigani corturari, la vârsta copilăriei fragede, înstrăinându-o definitiv de meleagurile natale și de iubiții ei părinți pe care nu i-a mai văzut niciodată. Câtă mâhnire și durere sufletească au îndurat acești părinți,după pierderea odraslei lor dragi! Dar Dumnezeu și-a îndreptat mâna Sa ocrotitoare asupra ei și nu a lăsat-o pradă pierzării. Prin grija Sa dumnezeiască, ea a căzut pe mâini bune, fiind înfiată și crescută de niște creștini râvnitori și temători de Dumnezeu, din orașul Roman. Eu i-am cunoscut personal pe acești creștini, care mi-au povestit toată drama aceasta. La locuința acestor credincioși mai poposeau, pe vremuri, din când în când, câteva maici din Mănăstirea Buciumeni (Jud. Galați), probabil, stareța, secretara, economa, etc., care veneau sporadic la Centrul Eparhial de la Roman, cu rezolvarea anumitor probleme ale mănăstirii, în perioada anilor 1940-1955, pe când mănăstirea aceasta se afla sub jurisdicția acestei eparhii, ca și Mănăstirea Sihastru, care, pe atunci, avea statutul de mănăstire de călugări. În mod inevitabil, maicuțele au purtat convorbiri și cu fetița aceasta oropsită, iar ea, pentru că și-a exprimat dorința arzătoare de a îmbrățișa viața monahală, a fost luată de aceste măicuțe și închinoviată la Mănăstirea Buciumeni. Așa a ajuns ea din mâinile tâlharilor, în grădina Maicii Domnului, unde a stat până la decret, când s-a retras împreună cu sora ei de chinovie (Calfa) la casa părintească a acesteia, în localitatea mea natală, Homocea. Eu le-am cunoscut pe amândouă, încă din anii preșcolari, când eram copilaș și mergeam la sfânta biserică să ascult sfintele slujbe, în duminici și sărbători. Rasofora Tecla Calfa făcea paracliserie în sfântul altar iar rasofora Gabriela Țurcanu cânta la strană, împreună cu dascălul bisericii.
Când vremurile de prigoană s-au mai îndulcit și ameliorat, au intrat amândouă în obștea Mănăstirii Sihastru, mai precis, în anii 1969-1970. În anul 1972 au fost călugărite și, din acest moment, au rămas statornice și nedespărțite în obștea acestei mănăstiri, locuind împreună.
Despre Monahia Gabriela Țurcanu ( Natalia de la Mănăstirea Sihastru
Monahia Gabriela Țurcanu ( Natalia) de la Mănăstirea Sihastru s-a născut pe 15 august 1928 la Bălţi (Republica Moldova) și a decedat pe 26 februarie 2023.Părinții: Vasile și Catinca.Studii: 8 clase şi Şcoala Monahală la Mănăstirea Buciumeni.În 1945 a intrat în Mănăstirea Buciumeni, de unde a plecat (alungată) în urma decretului 410 din anul 1959.A locuit în com. Homocea împreună cu monahia Tecla Calfa până în 1969, când au venit la Mînăstirea Sihastru.A fost rasoforită în 1970 şi călugărită în 1974.A îndeplinit toate ascultările specifice obştii Mănăstirii Sihastru, ocupându-se în mod aparte cu confecţionarea covoarelor ţărăneşti.Duminică,26 februarie 2023, în timpul Sfintei Liturghii, maica Gabriela a plecat la cele veșnice. Dumnezeu s-o ierte și s-o odihnească în pace!-Informații obținute de la Isidor Iacob - Preot slujitor și duhovnic la Mănăstirea Sihastru
Asupra mănăstirii s-au abătut și vremuri tulburi. Securitatea nu privea cu ochi buni prosperarea duhovnicească a vieții monahale din această chinovie și urmărea cu orice preț să o înăbușe și să stingă această oază de liniște, meditație și rugăciune. În cele din urmă, au infiltrat întrânsa un „înger păzitor” sau, mai bine zis o viespe urâtă care a tulburat adânc climatul de reculegere și rugăciune al obștii și a provocat multă discordie în viața și rânduiala ei monahală. Acea penurie și pacoste a mănăstrii a fost călugărită discret (în grajd) și pusă în vârful piramidei, din ordinul autorităților regimului ateu, ca o unealtă a răului, ca să semene vrajbă și dezbinare. Multe maici au avut de pătimit din cauza ei, iar o parte din ele au părăsit mănăstirea, stabilindu-se în alte chinovii (Viforâta, Pasărea sau la locurile sfinte).
Eu însumi am căzut victima acestei jivini otrăvitoare, în primii ani ai studenției mele, căci m-a reclamat în fel și chip, în notele ei informative trimise la autoritate, invocând tot felul de înscenări, aberante și năstrușnice, cum că aș fi eretic, schizmatic (ostaș), mistic bolnăvicios și că fac parte din gruparea sectară a Părintelui Emilian, intitulată „urmașii lui Hristos”, etc. Toate aceste înscenări diabolice erau niște minciuni grosolane, născocite de mintea ei bolnavă și de alte minți întunecate și răvășite de păcat, puse în slujba regimului satanic, cum ar fi, de pildă, preotul V.C., de la parohia Coasta lupii (Nicorești, Jud. Galați), care l-a lucrat mișelește pe părintele Emilian Panait, ca drept „răsplată”, după ce părintele i-a căutat nevastă și l-a însurat cu o dominșoară demnă de preoteasă. Am fost discutat și criticat în conferințele protopopești de la Tecuci și de la Panciu, însă am fost atenționat din vreme de către foștii mei profesori de la Seminarul din Buzău și de la Facultatea de Teologie din București să iau atitudine și să mă justific în fața organelor bisericești, pentru acuzațiile nedrepte. Am fost în audiență la episcopie, la părintele vicar Teofil Dumitrescu de la Buzău, care mi-a fost director și profesor la seminar și, pentru că mă cunoștea foarte bine, deoarece fusesem premiantul promoției, la învățătură, nu a avut timp să creadă învinuirile false aduse la adresa mea de toți neisprăviții. Nici pe părintele securist V nu l-a crezut, pentru că îl cunoștea din seminar cel fel de element este. Colegii lui de școală se amuzau de el, pentru că în clipa când vreun profesor scotea o perlă din gură, scotea și el condeiul și carnețelul și scria într-nsul nota informativă, ca să o divulge la cuibul satanei. Părintele vicar a înțeles, la vremea aceea, toată situația și m-a avertizat să fiu prudent. Am înțeles mesajul și din clipa aceea nu am mai călcat în Mănăstirea Sihastru.
După evenimentele acestea, iată o surpiză și mai uluitoare. Maica stareță Agata Suciu mă cheamă la dânsa și îmi propune să vin diacon la Mănăstirea Sihastru, amenințându-mă că va trebui numaidecât să accept oferta aceasta, căci, în caz contrar, P.S. Epsicop Epifanie îmi va ordona acest lucru și va trebui să fac ascultare. Iată încă o manevră a securității, căci dacă aș fi acceptat această propunere, poate aș fi fost lucrat de slugile întunericului mult mai metodic și mai sistematic decât părintele Emilian.
A sosit și ceasul deșteptării: Revoluția din 22 decembrie 1989, când s-a tras cortina de fier și stareța securistă a trebuit să-și facă bagajul și să plece. I s-a făcut percheziție în camerele ei și i s-a găsit un pistol oferit de autoritățile regimului ateu, ca să-l folosească ca armă de protecție, în caz de nevoie și de primejdie. Prima viețuitoare care a luat poziție fermă și a semnat pentru înlăturarea din mănăstire a acestei unelte distrugătoare a regimului diabolic a fost maica Gabriela. După dânsa, au semnat, pe rând, toate maicile din obștea mănăstirii și, în cele din urmă a fost expulzată. Iată, încă o calitate a maicii Gabriela: demnitatea și intransigența.
Cu Părintele Emilian Panait, fost preot și duhovnic al Mănăstirii Sihastru, între anii 1977-1982, s-a petrecut o istorie mult mai tragică. Pentru că predica frumos și atrăgea multă lume pe calea dreptei credințe, devenea tot mai incomod regimului de tristă amintire. Trebuia spulberat numaidecât din acest cuib, iar instrmentul de rebeliune a fost persoana amintită mai sus, care, în perioada respectivă, era secretara mănăstirii. Ea dirija toate treburile, eclipsându-o total pe fosta stareță de atunci, maica Agata Ciuciu, așa cum „academiciana” Elena Ceaușescu l-a pervertit pe fostul ei soț și dictator. Nu-i pomenesc numele maicii care a uneltit toate aceste vicleșuguri și greutăți părintelui Emilian, pentru că nici Mântuitorul nu pomenește în Evanghelie numelui bogatului nemilostiv, ci numai numele dreptului Lazăr (Luca 16, 19-20). Această maică secretară, pusă în slujba îngerilor satanei, nu a contenit să facă jocul celui rău. Bătea mereu drumurile la Centrul Eparhial de la Buzău, denunțându-l pe părintele Emilian în rapoartele ei mizerabile și incredibile la adresa părintelui. Nimic din acuzațiile aduse nu era adevărat. Trona minciuna, al cărui tată este diavolul (Ioan 8, 44), cel ce urăște binele. În imperiul satanei, minciuna este adevăr întruchipat. Așa era pe vremea comuniștilor atei. Lumea era saturată de minciunile lor și când s-a umplut paharul, a izbucnit revoluția, pentru că omul nu poate fi prostit la infinit, cu tot felul de sloganuri și imbecilități.
Revenind la persoana părintelui Emilian, îmi amintesc că, în perioada aceea tulbure, pe când eram elev la seminar, m-a chemat părintele profesor Casian Crăciun, actualul arhiepiscop al Dunării de Jos și mi-a spus că este mare zarvă și gâlceavă în Mănăstirea Sihastru, fiindcă maica secretară nu se mai astâmpără, vine de repetate ori la episcopie și îl reclamă pe părintele Emilian, însă „să știi că Preasfințitul Antonie este o minte lucidă, știe să discearnă lucruile și nu pleacă urechea la toate calomniile scrise de ea în rapoartele sale”, mi-a spus sfinția sa, la vremea aceea. M-am dus inopinant la mănăstire, în vara anului 1981, să văd ce se mai întâmplă acolo. Fără să iscodesc lucrurile, mi-au ieșit maicile în cale să-mi spună cu tânguire că maica „spectaculoasă” își face de cap și îi creează mari greutăți părintelui Emilian și, din acest motiv, toate maicile sunt revoltate.
În acest răstimp s-a deplasat și un grup de credincioși din Parohia Homocea, la Buzău, și au intrat în audiență la Episcopul Antonie Plămădeală, ca să-l dezvinovățească pe părintele Emilian, să-i marturisească adevărul și, în felul acesta, să salveze situația. Din relatările lor, pe care mi le-au destăinuit personal acești oameni, am reținut că vlădica Antonie s-a exprimat în felul următor: „Ce să-i fac, că prea mult predică! Dacă v-a continua așa, îl va racola securitatea și-l va condamna la zdup, așa cum l-a întemnițat și pe părintele Ioan Iovan, de la Mănăstirea Vladimirești, care a suferit mulți ani de detenție, din cauza aceasta. Lăsați-l pe părintele Emilian să se ducă unde îl va îndrepta Dumnezeu”. În sprijinul părintelui Emilian a venit și părintele protosinghel Clement Cucu, duhovnicul Mănăstirii Sihastru, care i-a spus episcopului Antonie toată povestea, infirmând categoric acuzațiile maicii năzdrăvane, căci sub acest apelativ era recunoascută ea în opinia publică a întregii episcopii.
Și părintele prof. Constantin Galeriu a suferit ani grei de temniță la Valea Neagră (astăzi localitatea Lumina, Jud. Constanța), pentru că predica cu multă vervă și înflăcărare cuvântul lui Dumnezeu, dar s-a bucurat că a pătimit pentru Hristos, ca și primii mucenici creștini.
Părintele Emilian Panait și-a găsit adăpost la vlădica Eftimie Luca, episcopul Romanului, care ocrotea pe cei prigoniți de comuniști, așa cum îi proteja odinioară și patriarhul Iustinian. Și eu am fost protejat acolo, ca și părintele Catană Constantin și alții. Părintelui Emilian îi port o vie recunoștință pentru că m-a scos la iveală în fața lumii, invitându-mă să predic în fața credincioșilor. Am susținut 12 predici libere în biserica Mănăstirii Sihastru, în diferite duminici și sărbători, în cadrul Sfintei Liturghii, după chinonic, pe când eram elev seminarist. Bineînțeles, că am intrat în vizorul și evidența puternicilor zilei, care m-au încondeiat și m-au urmărit pas cu pas. Numai la acest aspect s-a limitat relația mea cu părintele Emilian, căci, în rest, nu am avut alte afinități, cum au încercat să interpreteze și să inoculeze diferiți indivizi, vrednici de compătimit pentru stupiditatea, ipocrizia și infirmitatea lor sufletească.
În vara anului 1982, am trecut pentru ultima oară pe la Mănăstirea Sihastru și am citit pe fețele maicilor vălul tristeții. M-am întâlnit cu maica Mihaela Istrate, o foarte bună tipicăreață și croitoreasă, care mi-a transmis verbal această înștiințare: „Suntem foarte întristate, pentru că ne-a plecat părintele cel bun.”
După satisfacerea stagiului militar, am fost în vara anului 1983 la Huși, la Mănăstirea ”Sfinții Apostoli Petru și Pavel” (actuala reședință episcopală) să-l vizitez pe părintele Emilian, ca să nu trăiască cu impresia că l-am dat uitării, după cât bine mi-a făcut și m-a prețuit. Parcă îl văd în fața ochilor cum s-a tânguit către mine, zicând:Dumnezeu știe cât am muncit la Sihastru și cât venit am adus mănăstirii, atrăgând atâta lume! Veneam acolo cu portbagajul plin de alimente și tot îmi făcea greutăți conducerea mănăstirii. Reproduc numai un pasaj din discuția întreținută de părintele Emilian cu starețul mănăstirii de atunci – Arhimandrit Mina Dobzeu – la o masă rotundă, unde eram și eu prezent. „Părinte stareț” – îi spunea părintele Emilian acestuia. ”Știți cum era acolo, la Sihastru? O parte din maici erau sfinte. Eu cred că în rai se duc acelea.” Da, acesta era adevărul incontestabil, pentru că eu le-am cunoscut pe acele maici. Maica Minodora Levitski, basarabeancă de origine, știa psaltirea pe de rost, iar maicile Evdochia și Zenaida au fost înștiințate, prin minune dumnezeiască, că vor pleca din lumea aceasta, printr-o viziune arătată în vis.Li s-a arătat o cale de lumină ce unea cerul cu pământul, semn de încredințare că vor pleca împreună pe drumul paradisului ceresc și la un ceas, au răposat una după alta, spre uimirea tuturor (vezi Arhim. Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovnicești, ed. a II-a, 1988, p. 583) și spre slava lui Dumnezeu care „toate le lucrează spre binele celor ce Îl iubesc pe El” (Romani 8, 28). Recunosc ateo-comuniștii această lucrare divină? Niciodată nu o vor recunoaște, pentru că chiar dacă „ar învia cineva din morți, tot nu vor crede” (Luca 16, 31), a spus Mântuitorul. „Ușor convingi pe un om cu minte, pe un netot și mai ușor, dar pe un semidcot, nici tu părinte, nici zeii cerului nu pot”, spune o sintagmă proverbială.
Când a fost mazilit și expulzat părintele Emilian din Mănăstirea Sihastru? După ce a strâns bănuț cu bănuț și a investit acest fond monetar pentru restaurarea și pictarea bisericii. Părintele se deplasa noaptea la Soveja, în creierii munților Vrancei, ca să aducă de acolo meșteri iscusiți pentru consolidarea și extinderea bisericii. Acești meșteri erau foarte pretențioși. Au pus condiție să li se ofere zilnic la masa de prânz, caș proaspăt de oaie, carne de vită friptă la grătar și vin nobil. Părintele procura în timp record toate aceste provizii, umplea protbagajul și venea încărcat cu ele la mănăstire, oferindu-le pe tavă lucrătorilor. Eu am fost martorul ocular ale acestor fapte și dacă eu voi tăcea, pietrele vor striga. Cum a fost rasplătit părintle pentru aceste sacrificii? A fost alungat mișelește din ordinul securității, iar unealta care a lucrat a fost maica informatoare, secretara mănăstirii. Ea s-a purtat inuman și cu alți preoți. Părintelui Mihail Buruiană căruia i-a transformat casa, construită de el, în muzeu, îi spunea categoric: „Pleci părinte, pleci de la noi!”„Eu plec, dar am unde să mă duc, pentru că sunt preot, dar să vedem tu ce ai să faci, când o să se prăbușească regimul ateu și ai să fii scoasă din mănăstire” îi spunea părintele. Exact așa s-a întâmplat, de parcă ar fi profețit.
Părintele Emilian a fost un om călugăros, harnic, bun predicator și exigent cu sine și cu ceilalți din jurul său. Nu a fost nici eretic, nici impostor și nici imoral, așa cum l-au etichetat liderii partidului satanic, în catastifurile lor pline de idioțenii infamice și ridicole. Fetele care veneau atunci la Sihastru, pentru a fi spovedite și povățuite de părintele Emilian, alcătuiesc astăzi obștea Mănăstirii Ciolpani (Jud. Bacău), ctitorită de el, după abolirea regimului ateu, iar 25 dintre ele sunt absolvente ale unor facultăți de medicină, informatică, politehnică, farmacie, Drept, etc. Iată roada muncii părintelui Emilian, ca să nu mai vorbim de Mănăstirea Runc din aceași zonă, pe care a condus-o cu destoinicie, a restaurat-o integral și a format o obște monahală de călugări modeli, o adevărată pepinieră.
Ca să demonstrez că aceasta este realitatea lucrurilor, aduc spre argumentare un episod la care am fost martor pe vremea când activam la Roman, ca preot slujitor, profesor titular la Seminarul Teologic „Sf. Gheorghe” din localitate și exarh al mănăstirilor din întreaga eparhie. Patriarhul Teoctist, de vrednică și pioasă amintire, ctitorise Mănăstirea ”Sfânta Treime”, aflată în vecinătatea Bucureștiului și îi trebuiau călugări ca să o populeze. Nu s-a orientat spre Sihăstria sau Frăsinei, ca să recruteze călugări din aceste mănăstiri, așa zise reprezentative și de reputație, ci și-a îndreptat privirea spre Mănăstirea ”Runc”.Fiindcă îl cunoștea pe Emilian și știa că a clădit bine sufletele monahilor de acolo. Într-o bună zi ne trezim cu o scrisoare oficială, trimisă de fostul patriarh, episcopului Eftimie al Romanului, în care îl ruga stăruitor să-i dea doi călugări din Mănăstirea ”Runc”, pe ierodiaconul Simeon și pe monahul Agaton ca să-i instaleze la Mănăstirea ”Sfânta Treime”, înființată de el, unde avea mare nevoie de ei. Cererea nu era dactilografiată, ci era scrisă cu condeiul, caligrafic, cu litere clare, de mâna tremurândă a bătrânului și venerabilului patriarh Teoctist. Această cerere a rămas ca document în arhiva Arhiepiscopiei Romanului, la sectorul exarhat. Concluzia! Dacă patriarhul țării își recruta călugări din obștea părintelui Emilian, mai există o urmă de îndoială că părintele nu a fost un preot distins și un bun duhovnic? Dar iată ce spune Sfântul Aposol Pavel: „Toți care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus, vor fi prigoniți” (II Timotei 3, 12).
Astăzi, când mă întâlnesc prin țară cu diferiți călugări din Mănăstirea ”Runc” sau cu anumite maici din Mănăstirea Ciolpani, îmi spun deschis și fără rezerve: „Părinte Vasile! Noi de la părintele Emilian am învățat călugărie, nu glumă!” Ar trebui să mai trimită și astăzi Duhul Sfânt asemenea luminători în lumea aceasta secularizată și confuză în care trăim. Ca să reînvie viața monahală, ar trebui să existe în fiecare mănăstire câte un atlet a lui Hristos, de talia părintelui Cleopa, care spovedea săptămânal obștea monahală și povățuia pe viețuitori, adunându-i împrejurul său, așa cum cloșca își strânge puii sub aripi. „Verba volant, exempla trahunt”, spuneau vechii latini.
Am făcut această expunere cu gândul curat de a scoate la iveală adevărul istoriei, așa cum s-a desfășurat ea și am conștiința împăcată că am mărtirisit adevărul, așa cum l-am cunoscut și l-am trăit eu, personal. Nu minciuna, ci adevărul trebuie să triumfe și să strălucească, după cum a spus Mânuitorul Hristos: „Eu pentru aceasta m-am născut și pentru aceasta am venit în lume, ca să mărturisesc adevărul; oricine este în adevăr ascultă glasul meu” (Ioan 18, 37).
Arhimadrit Prof. Univ. Dr. Vasile Miron
Citiți și : articolul publicat în Ziarul de Vrancea în iulie 2008 :Drama călugarilor de la Manăstirea Sihastru din județul Vrancea
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Local
De același autor
