Ce ar fi viaţa fără prieteni?
Niciodată nu-i spui unui prieten bun cât de mult îl preţuieşti, ce înseamnă pentru tine, cât de mult primeşti de la el, care te ascultă când simţi că trebuie să mărturiseşti, care îţi poate spune dacă eşti pe drumul bun, sau nu, cu toată sinceritatea. Ne-am împărtăşit de-a lungul anilor lista de cărţi citite, planurile de scris, am fost la evenimente, ne-am bucurat, am râs, ne-am supărat uneori... Mai ales eu, recunosc.
Au fost aproape 20 ani, ani minunaţi, în care am ştiut că am prieteni, unii au plecat, din motive de familie, de loc de muncă, ne auzim din când în când, altora le-am pierdut urma, altora le ţin minte numele, nu şi chipul...
Dar am un prieten de cursă lungă pe care l-am cunoscut acum mulţi ani la Odobeşti. Acolo mi-am prezentat ultimele 4 cărţi, acolo am avut parte întotdeauna de susţinere, de un sfat bun..., de apreciere.
Se spune că Omul sfinţeşte locul. Va sfinţi locul şi la Muzeul Vrancei, aşa cum a făcut-o la Casa de Cultură, din Odobeşti. Mă aştept ca viaţa culturală vrânceană să devină de-a dreptul efervescentă, să atragă oameni talentaţi, fie că e vorba de scriitori, pictori, de colocvii legate de istorie, arheologie, etnografie sau ştiinţele naturii.
De aceea îi doresc domnului director, de la Muzeului Vrancei, Valentin Muscă, ceea ce îmi doresc mie, sănătate şi tot ce plănuieşte să ducă la bun sfârşit. Să nu uit, mergeţi să vedeţi Muzeul de Istorie, Muzeul de Ştiinţele Naturii, care sunt o minune, iar mai târziu la Muzeul Viei şi Vinului, incredibil ce splendoare este acolo şi un mare, mare OMAGIU pentru cei care trudesc în viile vrâncene, cu cea mai mare suprafaţă din ţară.
Dacă Vrancea ar avea o zi a Tradiţiilor Populare
„Vrancea e mereu cu mine...,” spunea doamna dr. Aurelia Cosma, cercetător etnolog, fost director de Programe Culturale şi Comunicare la Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”, de loc din Focşani. Aşa cred vrâncenii de când vin pe lume, şi n-a fost vrâncean mai mândru decât cel din Nereju, Negrilesti, Vrâncioaia, ori Spulber şi toate celelalte dimprejurul lor, căci ţinutul Vrancei este unic în lume... Încă plin de mistere, plin de poveşti, doldora de datini, ţinut parcă în căuşul palmei de munţii înalţi, adăpostit de codrii, păzit de apele vijelioase care merg tot la vale... Există o putere deasupra ei, pe care noi o percepem ca pe o forţă a naturii, care face cum crede de cuviinţă pentru a mai păstra ce mai e de păstrat şi nu trebuie pierdut. Mă gândesc la Cheile Tişiţei acolo unde, de-a lungul celor 30 de ani, de când le ştiu eu, aproape fără să ne dăm seama, face ce face şi ne mai scurtează drumul prin cheile modificate de viituri... Îmi amintesc prima mişcare a apelor la sfârşit de secol 20, când drumul prin chei, pe care se putea ajunge cu maşina, până la Tunel, a rămas doar o potecă aninată deasupra apei, pe partea stângă, când pe dreapta, când pe stânga, cum mergi spre tunel, un drum pe care am mers prima oara cu Adrian, colegul meu de echipă şi cu Toma Avram, cel din poveste, un drum pe care nu mulţi se mai încumetă să pornească...
Natura îşi ia darul înapoi...
Tot ce se întâmplă ne pune pe gânduri, nu doar apele trag un semnal de alarmă, nu doar tăcuţii munţi, dar şi satele aşezate din vechi, acum sute de ani. Au dispărut casele în care au trăit moşii noştri, rudele noastre de suflet care ne-au împins spre acest viitor pe care moşii noştri nu l-ar mai recunoaşte. Au dispărut minunatele costume tradiţionale, duse într-o altă lume, într-a noastră părea ca nu-şi mai simt locul. Îmi amintesc de un minunat mocan din Nistoreşti, cu o căsuţă pe malul Nărujei, cu o prispă pe care se adunau vecinii, cu muzeul care era găzduit de casa lui..., atâta iubire avea în suflet, pentru sat, pentru căsuţa lui. Cui voia să-l asculte, spunea cum a găsit o ie aninată într-un pom, despre care nu mai puteai spune ce anume e, aşa cum zăcea bătută de vânt, năclăită de uleiul pe care cineva îl ştersese de pe un motor de tractor, ... Încet, încet a scos-o la lumină, ia era de o frumuseţe rară, o ie fermecată. Mă întreb, ce s-a petrecut cu ea şi cu obiectele din muzeul lui, după dispariţia din această lume a bătrânului îndrăgostit de lume, la fel de discretă, la fel de tăcută... ca şi locul de unde a urcat la cer. Copii lui au împrăştiat averea de suflet în cele patru vânturi, sau nu? Dar moş Mihai Hanu, din Nistoreşti e tot acolo, stând tăcut pe băncuţa din ograda cât căuşul palmei, ascultând cum cântă din cimpoi prietenii lui de-o viaţă.
Odată invitat în căsuţă, priveai ca vrăjit comoara ce-o adăpostea, totul lucrat la războiul de ţesut, cusut de acul care nu obosesc niciodată. Zeci de lucruri adunate într-o viaţă, fiecare cu povestea lui. Moş Hanu şi-a dorit şi puţini au reuşit, să aibă un muzeu la Nistoreşti, fără să fi fost ajutat de careva. Obiectele adunate au fost colecţionate în timp de Moş Hanu, unele dintre ale având peste 120 de ani, dovedind de-a lungul timpului devotament pentru valorile tradiţionale ale comunităţii sale. Din păcate, acesta s-a stins pe la 90 si ceva de ani şi de 8 ani, sau poate mai mult, stă la sfat cu bunul Dumnezeu şi îngerii care l-au vegheat toată viaţa. Uneori, în liniştea satului, peste apa Nărujei se mai aud cimpoaiele prietenilor, plecaţi şi ei din lume, Puţini îşi mai aduc aminte de blândul bunic, domnul Eugen Dănuţ Stoianof, (fost)şef de Secţie Cercetare, Conservare, Promovare şi Valorificare a Culturii Tradiţionale din cadrul Centrului Cultural Vrancea, fiind unul dintre ei...
Pe mulţi i-a primit cu drag în căsuţa lui, cu mulţi a împărtăşit dragostea pentru locul natal, pentru trecutul, pentru muzica străveche şi obiectele adunate cu grijă, împrăştiate în cele 4 vânturi, reîntoarse poate, dar asta e dorinţa noastră, cei care ne mai amintim.
Mai la deal, pe malul stâng cum urci, un alt vrâncean, avea o vâltoare, singura care scăpase de la pierzanie, care amintea unde şi cum îşi spălau femeile lucrurile din casă. Am mai văzut aşa ceva sus, în Săpânţa, în Maramureşul istoric, acum mai bine de 15 ani. Stăpânul ei pusese la spălat cergi şi lucruri groase şi era o minune, aş spune, aproape dumnezeiască - cântecul apei care se ridica la cer dintre grădinile copleşite de căldura dulce care aurea tot satul. Acolo i se spune vâltoare si nu te mai săturai de zumzetul ca de albine din stup, care te însoţea până departe. Probabil că A. îşi aminteşte..., Munţii Maramureşului şi Munţii Vrancei, ce combinaţie năucitoare care te face fericit şi nefericit, în egală măsură, e ca şi cum ai urca la Vf. Omu în ianuarie...
... Şi iar mă întorc la Păpuşarele lui Toma, la tristeţea şi destinul lui de artist, zdrobit tocmai de ceea ce ar fi trebuit să-l facă fericit...
Meritele doamnei dr. Aurelia Cosma, vrânceanca stabilită la Bucureşti, sunt numeroase, dar aş pune - de astă dată - pe primul loc dragostea sa pentru Patrimoniul Cultural Vrâncean, atât de bogat, atât de spectaculos, păstrat cu sfinţenie şi aproape nealterat, departe de zarva lumii, la adăpostul munţilor, înconjuraţi de păduri negre de dese ce sunt (nu degeaba i s-a spus Vrancei şi Ţara Neagră sau Ţara Corbilor). Iubită de către locuitorii ei, folclorul, tradiţiile şi obiceiurile vechi de sute şi sute de ani, au fost documentate, consemnate şi duse mai departe în lume de către cea care, în anii petrecuţi la Liceul (acum Colegiul...) Alexandru Ioan Cuza, nu lăsa să se bănuiască această pasiune pentru etnografie şi folclor în general şi interesul pentru valorificarea patrimoniului cultural vrâncean, unul cu totul deosebit. Activităţile desfăşurate de-a lungul anilor au dovedit însă că doamna dr. Aurelia Cosma este îndrăgostită pe viaţă de Vrancea străveche.
Nici doamna dr. Aurelia Cosma, n-a „plecat” definitiv din Vrancea, meşterii beneficiind de sfaturile şi recomandările primite de la domnia sa, promovaţi pentru obţinerea titlului de „Tezaur Uman Viu”, Şerban Terţiu, din Nereju, cu spectaculoasele măşti purtate de cei din Ansamblul „Chipăruşul”, dar şi în sat, la sărbătorile de iarnă, nenea Doldor Harabagiu, dansatorul şi coregraful fără pereche, de loc din Sahastru, comuna Nereju, meşterul Pavel Caba care, mai bine de 60 de ani a dus faima cioplitorilor în lemn peste tot în lume. A urmărit an de an, la expoziţiile naţionale organizate la Focşani, lucrul meşteriţelor ţesătoare, care aduc pe simeze ştergare şi covoare cu modele şi culori care rivalizează cu cele din natură - ele însele profesoare pentru fetele din zonele rurale. Interesul şi pasiunea lor, sunt apreciate de doamna dr. Aurelia Cosma, căci, tot ce iese din aceste mâini harnice, sunt adevărate comori ale neamului nostru vrâncenesc.
... dar lumea curge după voia ei, unii pleacă, alţii vin, motiv de bucurie şi de uimire cum de mai sunt copii care doresc şi învaţă să ţeasă, să coase, să cioplească lemnul din care meşteresc buciumul cu care dau semnal peste munte, icoane croite în lemnul ascuns în pădurile Munţilor Vrancei.
„În Tabăra de creaţie de la Muzeul Satului Român au fost invitaţi, an de an, alături de meşteri populari din Vrancea, copii şi tineri iniţiaţi în tainele meşteşugurilor tradiţionale, iubitorii tradiţiei din Bucureşti şi din ţară”, amintea dl. prof. Liviu Nedelcu, de la Centrul Cultural Vranceai.
„Pentru mine, Focşaniul îşi are locul de lângă inimă. Este locul unde am venit pe lume şi locul de unde am plecat în lume. Chiar dacă viaţa m-a dus pe alte meleaguri, mărturisesc că am venit şi revenit de multe ori la părinţii mei, oameni destoinici ai Focşaniului. (…) Vreau să vă mulţumesc pentru acest moment de mare vibraţie care dovedeşte că focşănenii nu îşi uită semenii oriunde ar fi şi că focşănenii îi iubesc şi preţuiesc. De asemenea, mulţumesc tuturor celor cu care am colaborat în calitate de muzeograf, cercetător şi director al Muzeului Satului din Bucureşti,” declara doamna dr. Aurelia Cosma...
N-aş vrea să..., închei, fără să scriu despre Toma Avram - născut în ianuarie - şi fantasticele lui Păpuşare, care sunt, chiar şi după plecarea lui din lume, „borne” de-a lungul drumului pe care el l-a deschis, un suflet fragil, uşor de rănit, care avea un talent uriaş, dar pe nimeni care să-i fie alături. Şi mai avea două mâini magice, atinse de harul bunului Dumnezeu, la schimb parcă date, să rămână singur - pentru totdeauna - în căsuţa lui din Negrileşti.
La Vintileasca, o mare Doamnă, a strâns în jurul ei copii cu drag de tradiţii şi obiceiuri, doamna Stana Georgescu, care mai are ceva ce ţine de trecut, o casă - căsuţă din lemn cu podoabe şi obiecte folosite în gospodărie acum peste 100 de ani, costume - portul străvechi, o inimă plină de iubire pentru locul natal, pentru tradiţii, pentru obiceiurile păstrate din bătrâni, pentru copii care tot vin şi pleacă apoi în lume, cu inimile puse la adăpost de ceea ce au învăţat: să creeze minuni, să coasă ii, să ţeasă catrinţe, să împletească ciorapi din lână, să mai croiască nişte opinci..., adevărate opere de artă şi de culoare, să nu uite sărbătorile creştine şi să le onoreze, aşa cum făceau bătrânii, să nu uite dansul şi cântecul..., iar modelul viu este frumoasa fată din Vintileasca, aidoma unei zâne din poveşti, pe care costumul tradişional o face şi mai frumoasă...
Ei bine, toate acestea şi multe altele, doamna Stana Georgescu le-a învăţat de la mama ei, aşa cum se petrecea în sat la casele de gospodari, să nu se piardă atâta frumuseţe... ( Janine VADISLAV )