Arhimandritul Athanasie Popescu, un stareț pribeag în căutarea credinței care a slujit în Vrancea
La câțiva kilometri de orașul Unirii, Focșani, în zona dealurilor subcarpatice, acoperite de codrii seculari, stă ascuns de veacuri un șirag de schituri și mânăstiri, ctitorite de cei care doreau să aducă un prinos de iubire și credință Mîntuitorului.
Printre cei care au înălțat asemenea lăcașuri, găsim numele unor preoți și ierarhi, căpitani, boieri și domnitorii celor două țări surori, Moldova și Țara Românească, ca semn al păcii și încetării învrăjbirii. Așa au apărut aceste oaze ale credinței retrase de lume, ca cele de la Brazi, Vârteșcoiu, Dălhăuți, Bonțești și Cotești, Rătești, Ciolanu, Vărzărești, Dumbrăvița și multe altele, năruite de scurgererea timpului.
Dintre cei care s-au nevoit în rugăciune și au ținut aprinsă candela nestinsă a credinței, întâlnim de-a lungul timpului tot atâția pustnici, duhovnici, căutați de toți cei care sperau într-o vindecare a sufletului și a trupului prin credință.
Așezată într-un cadru natural de o pitorească și încântătoare conviețuire între om și divinitate, cei care au înălțat Mănăstirea Dălhăuți au căutat să pună în valoare orice petic de pământ, radicand pe un mic platou îngust, cele două biserici Biserica „Arhanghelii Mihail și Gavril” și Biserica „Izvorul Tămăduirii”.
Dintre toți cărturarii care au trecut pe la Dălhăuți, nimeni altul nu a reușit ca marele istoric Nicolae Iorga să refacă atmosfera de poveste, ce înconjoară Sfântul lăcaș.
„Copaci bătrâni fac strajă cât vezi cu ochii, care nu îngăduie nimic, care înghit, acopăr, ascund totul. Depărtările răsună și din desișuri e o întrecere de glasuri și mai subțiri și mai groase, printre care cântecul surd al cucului, veșnic același, pare că socoate clipele. Aceasta e viața de aici, astăzi, ca și acum două mii de ani. Și pădurile nestrăbătute cântă, cântă...
Un părinte cu ochii vioi și lungul păr alb, rar, cere voie să cânte....Dar, când glasul se înalță, el capătă sonorități metalice, puternice și clare și vechiul imn bisericesc străbate văzduhul ca un răsunet de trâmbiță războinică. Cântărețul stă nemișcat, ochii vioi sunt pironiți în pământ, numai glasul limpede și tare plutește pe deasupra noastră și peste pacea curții de biserică, se unește cu simplul cor al psalților pădurii, care au învățat aceeași închinăciune de la un meșter și mai mare decât cel de la la Athos.
Cei dintâi părinți care au slujit la Dălhăuți, înscriind o pagină în istoria monahismului românesc, au fost starețul Vasile, mutat, apoi, la Poiana Mărului și Paisie „un om desprins cu totul de timp”, care afirma că „singurul judecător al omului este Dumnezeu”. Paisie o va înscăuna pe maica Nazaria, plecată de la Bonțești, ca cea dintâi stareță la Mânăstirea Văratec. Predicatori ai culturii, iscusiți în înțelegerea Sfintelor Scripturi, cei doi duhovnici trecuți acum în rândul Sfinților, ne-au lăsat o operă bogată formată din texte traduse din limba greacă și latină. Starețul Vasilea intrat în istoria Ortodoxiei românești prin promovarea renașterii spirituale, fiind cel mai mare isihast orthodox. În timpul starețului Vasile, Mănăstirea Poiana Mărului a devenit un important centru de cultură ecleziastică, un scriptorium, unde s-au format mulți copiști și caligrafi.
Sub ascultarea sa duhovnicească se aflau mai multe mănăstiri, ca cele și de la Dălhăuți, Ciolanu, Trestieni și Bonțești, unde și-a găsit pentru totdeauna liniștea și odihna, în mijlocul „maicilor rusce”.
De numele acestui mare duhovnic al ortodoxiei se leagă și întemeierea schitului Valea Neagră, ca un testament lăsat ucenicilor săi. În „Cartea de aur” a mănăstirii Dălhăuți sunt trecute și numele altor stareți, care ne-au lăsat pagini de adâncă trăire duhovnicească, iar prin faptele lor aduc strălucire acestui Sfânt lăcaș: Teoclit și Dionisie, întemeietorii acestui schit, Zosima Târâlă, cunoscut cărturar, autorul primului istoric al acestui așezământ monahal, Benedict în timpul căruia s-a înălțat la 1844, biserica Sf. Împărați Constantin și Elena, care cu cele trei turle domina întregul complex monahal. Tot el este cel căruia îi datorăm existența Icoanei Maicii Domnului-făcătoare de minuni, la Dălhăuți, icoana înveșmântată cu o ferecătură de argint la 1855.
În pomelnicul său, expus în Muzeul Mânăstirii sunt trecute cu cerneală roșie de chinovar, numele credincioșilor care au donat bani pentru Sfânta icoană și pentru biserică. Benedict, bun prieten cu episcopul Dionsie a donat cele 3 chilii ale sale primei școli monahale din eparhia Buzăului, înființată aici în 1859.
La 17 aprilie 1942 era numit stareț la Dălhăuți, tânărul arhimandrit Athanasie Popescu, care trecuse prin „toate etapele ascultării”, cu lacrimi și multă smerenie sub ucenicia mitropolitului Gherasim Popescu. Avea experiența stăreției din anii când a condus mânăstirile Precista Mare din Roman, Govora și Stânișoara.
Ajuns la Dălhăuți, noul stareț cu „mult dor și râvnă de muncă”, urmând exemplul înaintașilor poleiște cu aur Sf. Icoană și introduce ordinea și disciplina. Se spune despre el că avea o voce puternică și plăcută, atrăgând mulți credincioși. Proiectele sale de viitor îi sunt însă întrerupte la numai un an de la numire, fiind exclus din monahism și obligat să renunțe la haina monahală.
Dar cel care jurase credință Mântuitorului „până ce voi fi”, nu va renunța la misiunea sa. Cel care îi lua apărarea starețului va fi poetul Tudor Arghezi, în revista sa „Bilete de papagal”, în care îl caracteriza ca „un preot curat cu gândul și cu fapta”, un om harnic până la istovire, slujitor după strămoșesca rânduială”.
Arhimandritul Athanasie Popescu, care „nu era omul care să se înconvoaie”, pleacă în pribegie, străbătând țara de la un capăt la altul.
La început, merge în Basarabia în episcopia Hotinului, unde rămâne pentru câtva timp, iar de aici ajunge tocmai în Ardealul „pustiit de uniați”. Se stabilește în cele din urmă în județul Bihor, unde în 1928 reactivează mănăstirea Izbuc, ce fusese sub ocupația austriacă, iar în 1930 își vede visul împlinit, înălțând minunata biserică a Mănăstirii Izbuc- „înflorită ca un crin în nisipurile pustiei, prin osârdia fără seamăn a părintelui Athanasie, un călugăr după rânduiala cea dintâi a călugăriei.”
Venirea comuniștilor la putere i-a tulburat din nou liniștea părintelui misionar, care este nevoit să se retragă la mânăstirea Ghighiu, unde-și va găsi și sfârșitul.
Am considerat de datoria noastră să readucem în atenția cititorilor figura acestui mare duhovnic al bisericii noastre ortodoxe, uitat pe nedrept de cei de astăzi, care ar trebui să-i aducă un prinos de recunoștință.
Autor, Profesor Budescu Ionel
10 februarie 2025
[1]Nicolae Iorga, Sate și mânăstiri din România, editura Minerva, București, 1905, pag.123
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Local
