Amintiri din Focșaniul de altădată:„Focșanii, orașul unde oprește chiar și acceleratul!”
Călătorul care vrea să ajungă dinspre meleagurile Munteniei spre cele ale Moldovei, vrea-nu vrea, pătrunde, la un moment dat, nu în desişurile vreunei păduri ci în imensele întinderi pe care se lăfăie la soare...viţa de vie. Zeci, sute de hectare din miraculoasa plantă, plăcută încă din vechime zeului Bachus, se întind în dreapta, în stânga şi până hăt departe profitând de alchimiile secrete ale pământului pentru a aduce la lumină minunatele perle ale ciorchinilor de struguri.
De veacuri de timp locuitorii acestor locuri au moştenit, din tată în fiu, secretele producerii acelor licori plăcute oamenilor ceea ce le-a şi adus o binemeritată faimă chiar şi dincolo de hotarele ţării. Din loc în loc, în dreapta sau în stânga şoselei, pitite printre „lanurile” de viţă, se ivesc aşezările celor ce gospodăresc aceste minunate daruri ale naturii. Le ghiceşti ocupaţia după uneltele strânse în ogradă: butoaie, budane, teascuri, grămezi de araci, vase cu zeamă de piatră vânătă, pivniţe sau beciuri, târne sau lădiţe pentru cules strugurii ş.a.m.d. Şi tot aşa, din loc în loc, drumul te duce prin orăşele mai acătări, apărute şi ele tot ca un dar binefăcător al viţei de vie şi a licoroaselor vinuri devenite aici monedă de schimb pentru neguţătorii locului.
Da, orăşele de provincie, ca și Focșaniul ”meu”, cu viaţă de provincie, cu tipicuri de provincie, cu mici evenimente de provincie desfăşurate după tabieturi şi ritmuri calme („locuri unde nu se întâmpla nimic”- după cum scria un om al literelor), ce ignorau, parcă, orologiile şi ritmurile marilor oraşe.
Mai toate aceste orăşele, la fel ca și Focșaniul ”meu”, şi-au avut ordonat cursul de viaţa cotidiană după două axe principale: „Strada Gării” şi „Strada Mare”. O „Stradă a Gării”, pavată, de obicei, cu piatră cubică şi umbrită aproape inevitabil de castani bătrâni şi o „Stradă Mare”, unde (în care) pulsa neîntrerupt inima comercială a târgului. Un unchi de-al meu, mândru nevoie mare de orăşelul în care vieţuia de multe decenii, pentru a-i sublinia importanţa şi a-l deosebi de celelalte orăşele, venea întotdeauna cu imbatabilul argument: „nepoate, în Focșaniul nostru, în opreşte chiar şi acceleratul”, ceea ce însemna – evident nu?,- cum că alte localităţi din preajmă nu beneficiau de acest privilegiu deci orăşelul nostru nu era ca unul oarecare. Păi dacă „oprea şi acceleratul” însemna că exita (firesc, nu?) şi o gară importantă, ceea ce era adevărat: gara data cam de pe la sfârşitul secolului al XIX-lea. Mândrie locală!
Coborai din tren şi doreai să ajungi la o adresă. În spatele gării te aşteptau cuminţi, la rând, câteva trăsuri:- „Unde merge conaşu? – „La domnu Petrescu” –„Care Petrescu: medicu, profesoru sau contabilu ?” – „Contabilul!” – Aha! Atunci mergem în Fânărie”.
Şi birjarul te ducea fix în poarta celui căutat fiindcă birjarii locali cunoşteau pe toată lumea: nu cred să fi fost vreaun localnic care să nu fi apelat, măcar odată, la un birjar.
Mi-am petrecut copilăria, adolescenţa şi tinereţea în Focșaniul Vrancei unde m-am molipsit şi eu, în timp, de mândria şi importanţa lui tocmai pentru că aici... „oprea chiar şi acceleratul”. Păi nu? Un oraşel burghez (să fi avut cam 20-25 de mii de locuitori prin anii 40), cu oameni paşnici care-şi duceau existenţa între a fi funcţionari „la Stat”, a practica „profesii liberale”- cum li se spune acum (medici, avocaţi, farmacişti, jurişti etc., etc)-, sau a avea mai mici sau mai importante afaceri de tot felul, după cum o cereau nevoile urbei. Un orăşel în care convieţuiau într-o exemplară armonie, români, armeni, evrei, greci, ţigani şi unde nu se auzise încă de expresia „ură de rasă”. Habar n-aveam ce e aia! Aceştia erau, în general, gupaţi în unele cartiere ale oraşului, de unde şi numele „la armeni, (care aveau şi o biserică a lor)„la evrei”,(cu două sinagogi) „la greci”...
Aici viaţa economică se autoreglase de la sine: „elita economică” (şi financiară) era reprezentată, în primul rând de marii podgoreni, proprietari ai întinselor suprafeţe de vie de pe urma cărora teascurile făceau să se scurgă în buzunarele lor sume importante de bani. Şi cum, „banul trebuie să circule fiindcă altfel se devalorizează” – după cum se spunea pe atunci (dar şi acum), cei care puneau în mişcare aceste importante sume erau, firesc, negustorii. Care negustori erau – în cea mai mare majoritate a lor – evreii. Aceştia – care reprezentau cam o treime din numărul localnicilor -, deţineau, aproape în exclusivitate, comerţul (en gros şi en detail) al urbei. Şi nu o făceau rău deloc, ba din contra.
Dar nu erau numai ei.
Un oraş cu o respectabilă societate burgheză nu putea fi lipsit de unele delicii: spre exemplu, de cofetării sau cafenele. Aici, „stăpânii” necontestaţi ai domeniului erau grecii, cunoscuţi prin talentul lor înnăscut de a prepara dulciuri, ei fiind cei care deţineau cele mai renumite cofetării şi patiserii: cataifuri, sarailii, savarine, bezele, fondante, ecleruri şi multe alte bunătăţi te aşteptau la măsuţele din marmură ale prăvăliilor. Te puteai delecta cu un cataif la domnul Teodosiu sau cu o îngheţată aromată la cofetăria domnului Gheorghiu. Dar tot aşa, aroma cafelelor proaspăt prăjite în vase speciale din alamă lucitoare, răzbătea – ca o mare ispită – din prăvăliile unor renumiţi armeni ca Poladian sau Terzian care şi ei, moşteniseră din tată în fiu, secretul pregătirii aromatelor boabe.
Industrie? Era cam mult spus, la vremea aceea, „industrie”. Câteva ateliere meşteşugăreşti – de postăvărie, de pielărie, de fierărie, de dogărie, o făbricuţă de mezeluri ş.a - asigurau necesarul de cerinţe locale. Cel mai important „obiectiv” din această categorie era o mică fabrică de mobilă, dar nu de mobilă de lux, aşa cum s-ar crede ci „populară”, din piese obişnuite: mese, măsuţe, scaune, dulapuri, şifoniere, lucrate fără prea mari pretenţii de lux, şi care îşi asigura materia primă din lemnul venit de sus, din pădurile umbroase ale Vrancei. . Şi tot cam de pe acolo veneau şi ciuberile şi doniţele încărcate cu laptele ciobanilor, a oierilor, lapte care intra pe porţile făbricuţei de brânzeturi unde se transforma în brânzeturi, iaurturi, telemea, unt, caş proaspăt ş.a. Dar, cine mai ştie azi că tot aici se mai fabrica şi un sortiment special de brânză – celebru la acele vremuri – numit ...„Brânză regală”. Era un nume binemeritat fiindcă era un fel de brânză cremoasă, aproape untoasă, pregătită după o reţetă secretă din amestecuri felurite de brânză, trecute prin maşini de tocat şi frământate cu dichis (reţetă care s-a pierdut, din păcate, după Război) şi care se vindea în calupuri. O delicatesă, nu alta! Ehei, ce vremuri!
Mai existase la mariginea oraşului şi o moară celebră, o construcţie impunătoare, înaltă, modernă în perioada interbelică, unde se măcina recolta strânsă de pe zonele agricole ale regiuinii. Moara fusese proprietatea unui grec – Tatoli- al cărui nume a rămas în limbajul locului mai mult ca un fel de ironie la adresa unor anume stări de lucruri: moara asta ba funcţiona, ba stătea, fiind mai mult defectă, până când, la un moment dat, şi-a dat obştescul sfârşit. Şi dacă te întreba cineva: „măi, cum îţi mai merg treburile?” era suficient să-i răspunzi că „merg ca...moara lui Tatoli”! şi omul înţelegea despre ce era vorba fără alte explicaţii.
Tot cam „ca moara lui Tatoli” funcţiona şi o veche uzină electrică, datând şi ea din vremea interbelică, depăşită, săraca, aproape total în perioada de după război, motiv pentru care, seară de seară, în oraş se dădea „stingerea” şi se trecea la „iluminatul individual”, adică cel pe bază de lampă cu petrol atârnată de tavan sau agăţată de pereţi. Ce vremuri romantice!
Această populaţie paşnică vieţuia, evident, în case - mai mici sau mai arătoase, mai răsărite, ba chiar şi în câteva vile simandicoase, după cum erau veniturile. Casele nu „trăiau” singure ci, în marea lor majoritate, erau înconjurate de curţi: şi ele mai mici sau mai mari unde gospodarii îşi cultivau straturi de legume, de flori, mai o găină, mai un purcel, după plăcerea fiecăruia. Dar ceea ce era comun pentru toate aceste ogrăzi era... abundenţa de verdeaţă: tufe, pomi diverşi, mici livezi umbreau răcoros pământul curţilor şi nimic nu era mai plăcut decât să stai (mai ales seara) în curte, la umbra unui pom sau a unei tufe de trandafiri sau de liliac şi să asculţi „vocea nopţilor”. Cred că din avion, oraşul apărea mai întâi ca o mare pată de verdeaţă printre ochiurile căreia se puteau zări acoperişurile caselor risipite din loc în loc. Nu ţin minte să fi existat o casă cu o curte cât de mică şi care să nu fi avut în curticica aia măcar un pomişor verde şi câteva flori într-un strat.
Casele şi gospodăriile oamenilor erau aliniate de-a lungul unor străzi: străzi care şerpuiau cam alandala, aşa cum le-a prins aşezarea încă de pe vremea când era doar un mic târg. Majoritatea pavate cu piatră rotundă de râu (cu gropile de rigoare) şi suficient de late cât să lase să treacă două trăsuri una pe lângă alta. Păi, altfel cum?
Evident că şi „ la noi”, ca în majoritatea orăşelelor de provincie, existau cele două axe principale care tăiau oraşul: una Est-Vest – era Strada Mare şi alta Nord-Sud - strada Gării continuată cu fosta stradă Brătianu, devenită mai apoi,... „Republicii”. Prăvălii de tot felul, farmacii, drogherii, cofetării, mici ateliere meşteşugăreşti, croitorii, brutării, fotografi, coafori, cizmării, lenjerie, cafenele şi berării, cârciumi, un cinematograf, Prefectura, Primăria („Sfatul Popular”), Poşta, Telefoanele, pieţele (”Munteni” și ”Moldova”). zeci de biserici (oamenii erau foarte religioşi), un stadion, un Ateneu Popular şi multe altele reprezentau cadrul şi mediul vieţii cotidiene a urbei cu beneficiile şi păcatele ei. Și mai era ceva: fetele frumoase! Nu știu cine și când a observat că focșenencele erau, realmente, frumoase. Probabil că de vină erau ”puternicele resurse locale” îmbuteliate în beciurile cramelor și care aveau, indirect, desigur, un efect ereditar miraculos asupra tinerelor domnișoare. Că Focșaniul avea bărbați...ehei, unul și unul!
Din cele arătate până aici cititorul poate să se întrebe, pe bună dreptate: „Şi ce-i cu asta? Cele descrise mai sus le-am întâlnit şi în orăşelul meu „Cutare” sau „Cutare” pe unde am copilărit sau mi-am petrecut tinereţile. Ce vrea să zică ăsta?”
Aşa şi este, aveţi dreptate! O bună parte din orăşelele de provincie „de altă dată” îşi duceau existenţa, ca și Focșaniul ”meu”, după nişte tipare aproape comune, te regăseai cu destulă uşurinţă în aproape fiecare dintre ele. Ăsta este şi motivul pentru care întâmplările şi poveştile mele pot fi regăsite, cu siguranţă, şi în alte locuri, în alte comunităţi mai mari sau mai mici pentru că aşa au fost timpurile de atunci, la momentul istoric de răscruce dintre două epoci, dintre două mentalităţi, dintre două generaţii – până prin anii 1940 şi după anul 1944.
Busola timpului s-a răsucit atunci, brusc şi a arătat, dintr-odată, alte orizonturi ale existenţei umane, alţi poli ai politicii, culturii şi civilizaţiei care au răsturnat , au schimbat şi au dat peste cap toate vechile valori şi toate regulile societăţii de până atunci. Puţini, din ce în ce mai puţini sunt cei care îşi mai aduc aminte de acele eveminente, de acele vremuri tulburi, de acele răsturnări de valori; am dorit să le fac ştiute, descrise sub forma unor amintiri generice, fără a numi şi preciza nume (unele nume sunt fictive), sau fapte și întâmplări (deși majoritatea sunt reale) fiindcă, oricum, sunt sigur că cititorul de astăzi poate că le va regăsi asemănătoare şi în memoria amintirilor sale: „ Da dom-le, aşa-i! Mi- aduc aminte că așa s-au petrecut lucrurile!” Viața și mentalitățile de pe vremea când cele două lumi erau la răscruce. Cu ciudățeniile, cu mentalitățile, cu ironiile, cu umorul ”de provincial”, cu tot ceea ce însemna Focșaniul ”de atunci” de care, puțini își mai aduc aminte. Ehei, ce vremuri!
Nu uitați, totuși, că în Focșani, ”oprea chiar și acceleratul!”
Restul ține de istorie.
Prof. Victor Simion
