Amintiri din Focșaniul de altădată: De la borsalină la... basca muncitorească
A fost o bună perioadă de timp (cam până pe la începutul anilor '50) când „moştenirea obiceiurilor burgheze” mai era de oarecare actualitate. Această „moştenire” reprezenta un cod de comportament în societate care trebuia respectat de toţi cei care erau implicaţi în viaţa publică, nerespectarea lui riscând atragerea unui fel de blam social, etichetarea ca persoană, cel puţin „ciudată”. Cu alte cuvinte, era încă perioada în care se ţinea cont de „etichetă”, de respectarea codurilor de conduită socială, respectare ce atrăgea, după sine, şi respectul din partea celor din jurul tău.
Să mă explic, mai ales pentru cei mai tineri din zilele noastre.
„Înainte”, adică până prin anii '50, moştenirea vechii societăţi burgheze impunea un anume comportament civic şi un anume fel de a te comporta în public. Una din regulile de comportament „civic” respectuos era aceea de a nu ieşi pe stradă, în public, în societate - indiferent de rangul, de poziţia socială, de sex - fără a avea pălărie pe cap. Era ruşine! Doar tinerii avea privilegiul de a merge cu capul descoperit dar şi aceştia, dacă erau elevi, aveau obligaţia, prin regulamentul şcolar, să poartă şapca ce făcea parte din uniforma şcolii respective. „Domnii”, indiferent ce funcţie ocupau, aveau obligaţia de a purta pălării. Primăvara şi toamna, pălării mai „groase”, vara, mai toţi bărbaţii purtau pălării de paie. Putea să fie canicula lui Dumnezeu, dar de pe cap nu trebuia să-ţi lipsească pălăria (vă amintiţi de schiţa lui Caragiale „Căldură mare, monşer”?). Semnul de eleganţă şi distincţie consta în a şti să-ţi asortezi pălăria la culoarea şi modelul costumului purtat fiindcă purtatul hainei era şi el o obligaţie de neocolit (nici nu se punea problema ca bărbaţii să iasă pe stradă, să vină la serviciu doar în... cămaşă! Oribil şi incalificabil!). Nici doamnele nu erau scutite de acest „protocol”: cucoanele purtau, care mai de care, pălării create de „modiste” pricepute, în formă şi modele după cea mai nouă modă a vremii.
Această obligaţie socială a avut efecte şi asupra... producţiei de cuiere, stimulând imaginaţia confecţionerilor de cuiere, care mai de care mai variate, mai fanteziste, mai... dar, toate, cu obligatoriile locuri de agăţat pălăriile. În instituţii, în localuri publice, în cabinetele medicale, la frizerii, cofetării sau restaurante, inclusiv acasă, cuierele ocupau un loc important şi vizibil. În afară de iarnă, când se purtau căciuli, în rest se purtau pălării.
Evident că acest comportament civic a contribuit şi la dezvoltarea unei mici industrii a confecţionerilor de pălării, care mai de care mai „faimos” în realizarea de modele, de culori, în calitatea produsului („La noi, pălării din fetru original!”) şi, nu în ultimul rând, în ...preţul pălăriilor. Pe Strada Mare se aflau câteva ateliere de pălărieri care aveau drept clientelă capetele localnicilor de toate vârstele, toate categorii sociale şi... toate formele: mai rotunde, mai bombate, mai ţuguiate, după cum se simţea mai bine creierul din interiorul lor. Uite, de exemplu, erau firmele: „Borsalino” (firmă de lux ţinută de „domnul Roşioru”, la origine -„Rosenbaum”) care se afla la concurenţă cu „Pălăria verde” a domnului Sami Nathanson, zis şi „Samilică” (despre care o să aflaţi mai jos, ce a păţit), sau „La Napoleon” (chiar aşa îl chema şi pe patron: Napoleon Florescu!). Astea confecţionau pălării de lux, „la comandă” pentru bărbaţii „de lux” din urbe. Te duceai, îţi alegeai materialul, modelul, ţi se măsura căpăţâna şi după o săptămână te puteai arăta în public cu o nouă pălărie, spre invidia amicilor.
Cei cu venituri mai modeste treceau pragul prăvăliei domnului Vasilache cel care efectua şi „curăţiri, spălări şi ajustări” de pălării. Domnul Vasilache avea şi „ceaprazarie”, adică mai confecţiona şi şepci şi numere matricole pentru uniformele şcolare (şi astea, obligatorii). Doamne fereşte ca elevii să iasă pe stradă fără uniformă şi număr de înmatriculare, prins temeinic la braţul stâng, pentru a fi uşor identificabili dacă făceam cine ştie ce pocinog. În concluzie, indiferent de statutul social toată partea masculină trebuia să poarte pălărie pe propria-i căpăţână: director, funcţionar, prăvăliaş, muncitor, tarabagiu ş.a. nimeni nu putea ieşi în public fără pălărie pe cap: era ruşine!
Respectul pentru pălărie nu era numai la oraş ci şi la ţară. Purtatul pălăriei era semn că eşti bărbat respectabil; când, tânăr fiind, tata ţi-a pus pălăria pe cap, apoi mai mare mândrie ca asta nu exista. Din momentul acela ai devenit „bărbat”, om responsabil (vă amintiţi de elisodul din „Moromeţtii” când „ăl bătrân”, adică taică-su, i-a pus pălăria pe cap lui fii-su fiindcă a luat premiu la şcoală? L-a făcut „om”).
Mai era încă un lucru pe care trebuia să ştii: cum să saluţi cu pălăria. Asta nu era o chestie uşoară şi de neglijat fiindcă ţinea, ehei... de respectul şi de comportamentul în public, de regulile de ceremonial şi de politeţe ale timpului. Tatăl meu, atunci când am avut mândria să-mi pun pentru prima oară o pălărie pe cap, mi-a ţinut o întreagă lecţie în legătură cu purtatul acestui accesoriu:
-„ Băiete, ţine minte: pălăria nu o porţi aşa, ca o varză, pe cap: fă-o cu eleganţă şi distincţie. Vezi cum saluţi cu pălăria: să ai grijă să nu o ridici cu mâna dinspre persoana salutată!. Dacă persoana e în dreapta, ridici pălăria cu mâna stângă şi invers”... „Nu ridici pălăria la fel pentru toată lumea! Vezi şi tu, orientează-te în funcţie de importanţa persoanei, adică o ridici mai puţin sau mai mult, după cum e cazul. Dacă este o persoană importantă, îţi apleci puţin şi capul, în semn de respect, eventual îi adresezi şi un cuvânt reverenţios”. „Când saluţi doamnele, să ridici pălăria şi să spui „săru-mâna doamnă!”, să nu fii mocofan!”
Dar doamnele? Păi doamnele aveau şi ele propriile „modiste” (cum aşa se chemau confecţionerele feminine) cum erau doamna Ştefaniu, o frumoasă grecoaică cu priviri ispititoare ce ţinea firma „Parisiana”, sau doamna Violeta, ce ţinea firma „Voaleta”, căci era la mare modă purtarea de voaletă la fantezistele pălării de damă.
Ei, aici era ceva mai complicat fiindcă cucoanele ţineau să fie împopoţonate după ultimele reviste „de la Paris”. În vitrinele celor mai cunoscute modiste apăreau, din când în când, reclame de genul: „Anunţăm onor clientela că am primit cele mai noi modele de pălării de la Paris!”. Cele mai simandicoase madame (aşa-zisele „doamne din înalta-mică societate a urbei”) ţineau cu tot dinadinsul să beneficieze de produse „unicat” („Să moară Popeasca de ciudă!”). Din acest motiv pălăriile de damă căpătau, în funcţie de fantezia modistei, cele mai ciudate dimensiuni şi forme şi chiar dacă nu se potriveau cu distinsa scăfârlie a doamnelor, important era „să fie unicat şi la modă”.
Ehei, ce spectacol pitoresc se derula prin târg, mai ales în zilele de duminică (fiindcă în zilele de sâmbătă ieşeau la plimbare doar servitoarele şi soldaţii care primeau liber), sau de sărbătoare atunci când doamnele, cu soţii lor respectabili la braţ (care nu erau şic dacă nu-şi puneau o floare la butoniera, special făcută, de la reverul hainei), îşi făceau plimbarea pe Strada Mare, ieşind la o prăjitură, la o îngheţată sau la o limonadă proaspăt făcută! Prilejuri de vorbe şi de bârfe, evident! Cucoanele erau străfulgerate de pismă dacă vedeau la o altă reprezentantă con-sexuală, o pălărie de ultimă modă, adusă „prin comandă specială” direct de la....cutare firmă de renume. Vai de capul soţilor care, de supărare, se ascundeau pe la vreuna din berăriile locului spre a-şi împărătăşi, alături de alţi „martiri”, necazurile modei feminine.
Pălăriile se purtau, evident, la costume. Şi cum, până în acei ani nu existau magazine cu confecţii „de gata” (era semn de sărăcie să te imbraci sau să te încalţi cu lucruri „de gata”), pentru haine existau atelierele de croitorie, pentru încălţări, cele de cizmărie, pentru cămăşi, lenjeresele ş.a.m.d. Pentru toate acestea existau magazinele de stofe, de metraje, blănării de unde îţi alegeai stofa, poplinul sau blana din care să ţi se confecţioneze veşmântul.
Ei bine, toate astea se comercializau în prăvălii, cele mai importante, aflându-se, evident, pe Strada Mare. Şi, iarăşi, evident, trebuiau să aibe firme. La vremea aceea firmele se confecţionau din tablă, prinsă pe o ramă de lemn, şi se pictau conform modelului ales de patron. Firma „Borsalino” avea pictată, evident, o imensă pălărie...”Borsalino” (erau la modă filmele italiene cu purtătorii unor asemenea pălării), „Pălăria vede” îşi făcea reclama, evident, cu o pălărie din această culoare, iar „La Napoleon”, ghiciţi cu ce imagine? Toate (sau aproape toate) firmele din oraş erau realizate în atelierul domnului Grűmberg.
Domnul Grűmberg, erau un evreu cam taciturn, slăbuţ, cu mare talent la pictarea firmelor „cu imagini”. Este şi motivul pentru care avea mereu clienţi şi pentru care avea şi doi lucrători la firmă care făceau munca brută. De pictură se ocupa numai patronul care trebuia să realizeze, cât mai expresiv, imaginea sau motivul specific şi reprezentativ al firmei, motiv ales, desigur, de patron. Cum fiecare prăvălie ţinea să fie inconfundabilă, exista o adevărată concurenţă în alegerea imaginii, dar şi o adevărată probă de talent a domnului Grumberg de a transpune, în imagini pictate, opţiunile de model alese de patron. Păi când aveai prăvălii care se chemau: „La ursuleţul”, „Potcoava de aur”, „Trandafirul alb”, „Crinul roşu”, Calul bălan”, „La pisica neagră”, „Haină roşie”, „Mielul de aur”, „La bunica”, „Mireasa” ş.a.m.d., vă daţi seama cât de talentat era acest evreu care trebuia să realizeze firmele în aşa fel încât să nu se confunde ursuleţul cu mielul, calul cu pisica, mireasa cu bunica, crinul cu trandafirul sau potcoava cu cine ştie ce altă sculă! Pentru propria reclamă, în colţul din dreapta jos, al fiecărei firme, se semna, cu litere subţiri, ascuţite „Grűmberg”, aşa încât puteai crede, la un moment dat, că toate prăvăliile de pe Strada Mare îi aparţineau acestuia.
S-a întâmplat ca, odată cu evenimentele politice din anii '50, multe firme să-şi schimbe, de nevoie, numele. Una dintre acestea a fost „Pălăria verde”. Tocmai fusese treaba urâtă cu legionarii (o parte dintre cei care fuseseră înscrişi „în mişcare” au fost arestaţi şi trimişi în lagăre), culoarea verde devenind astfel proscrisă. Patronul prăvăliei, domnul Natansohn, speriat de ceea ce ar putea păţi având o astfel de firmă cu iz... legionar (culmea, patronul fiind evreu!), dă fuga la atelier la domnul Grűnberg să îl roage să îi refacă urgent, firma. Tocmeală, rugăminţi disperate, apeluri „creştineşti” la milă şi ajutor fiidcă domnul Sami Nathansohn era speriat de moarte că... o să-l aresteze din cauza firmei..(vezi mai jos, întâmplarea). Şi i-a schimbat-o: „Pălăria verde” a lui Sami Nathansohn s-a transformat, „piste noapte”, în ...„Pălăria roşie” a aceluiaşi domn Nathansohn. Asta n-a trecut chiar aşa, fără comentarii, în rândul negustorimii de pe Strada Mare care i-au şi scos o poreclă: „La Sami...vopsitul!”
Treburile cu prăvăliile particulare au mai mers până prin anii 1947-1948 când au avut loc importante schimbări pe plan politic, dar mai ales economic şi social: „Naţionalizarea”, prima reformă monetară, desfiinţarea „burgheziei” adică a micilor producători şi negustori, desfiinţarea „particularilor” şi înlocuirea lor cu unităţi de stat cu preţuri fixe, introducerea cartelelor (pentru pâine, pentru produsele industriale, „pe puncte” – haine, pantofi, lenjerie ş,a,m,d,) au schimbat fundamental mediul de viaţă al românilor. Nimeni nu mai avea curajul să poarte pălărie! Doamne fereşte! Gata, s-a terminat! Erai etichetat imediat, ca „burghez”, sau „ cu apucături burgheze” şi ăla erai! A apărut basca, basca purtată de clasa muncitoare sau, în cel mai fericit caz, şapca! Societatea se proletarizase, „domnii” de ieri deveniseră, brusc „tovarăşii” din noua societate. Era de-a dreptul comic să-i vezi cu băşti sau şepci pe cei care, până mai ieri, se mândreau cu borsalinele, pălăriile elegante din fetru sau gulerele din blană. Şi-a scotocit fiecare prin geamantane şi lăzile cu boarfe de unde şi-au scos toate vechiturile pe care nu le mai îmbrăcaseră „de ruşine”, iar acum, peste noapte, le îmbrăcau ca să arate „muncitoreşte”! Îmi amintesc de o piesă de teatru în care, un tânăr, provenit dintr-o familie „burgheză”, se converteşte şi pleacă pe un şantier de muncă patriotică şi face, în faţa spectatorilor din sală, o adevărată poemă din elogiul... băştii! Astea erau vremurile!
Odată cu pălăriile au fost abolite, evident, şi... cravatele. Cum să porţi o cravată elegantă la... bască!?. Se purtau cămăşile albe, cu guler răsfirat, aşa cum purta clasa muncitoare şi cum ni se arătau în minunatele filme ale epocii cu eroii de pe marile şantiere ale patriei.
Nici doamnele nu au scăpat de „noua modă”. Adio pălării, voalete, vulpi. Gata! Toată lumea a trecut la basmaua muncitoarelor din fabricile şi uzinele patriei. Cum să porţi pălărie cu voaletă la rochia de stambă ieftină, luată pe puncte, sau cu pantofi din pânză cu talpă din sfoară sau din pănuşe de porumb, împletite...”artistic”!? Să nu râdeţi, dar apăruse atunci şi un cântec francez care devenise un adevărat şlagăr al vremii şi care se chema chiar...”Băsmăluţa” Era foarte simpatic. Oricum, mai simpatic decât era cântecul la modă cu „Ilenuţa tractorista” care şi ea era mândra purtătoare a unei... basmale. Astea îmi amintesc de celebrul roman al lui Cezar Petrescu, „Scrinul negru”. O reuşită frescă a acelor vremuri în care toată garderoba unei societăţi apuse a fost pusă la naftalină într-un simbolic „scrin negru”.
Criza de după război şi-a spus cuvântul. Aproape totul se raţionalizase. Oamenii primiseră acele cartele „pe puncte” ; erau cartele care, aveau fiecare, un număr de puncte. Voiai să-ţi cumperi o pereche de bocanci „Muncitorul” ? Ţi se tăiau puncte; doreai o pijama, alte puncte; şosete, cămăşi sau altele de îmbrăcat, numai pe puncte. Nu îţi gospodăreai cum trebuie punctele, nu aveau cu ce să-ţi iei mărfurile. Pâinea era numai pe cartelă; se raţionalizaseră porţiile în funcţie de numărul şi ocupaţia membrilor de familie. Treaba asta cu raţionalizarea strictă a vieţii a durat până prin anii 60, când s-au desfiinţat cartelele „pe puncte”
Bun!
Ce s-a ales însă cu firmele domnului Grűmberg care împânziseră centrul şi vadurile comerciale?
Nimic! Au fost date jos, trecute, pe rând, pe la „Cooperativa arta manuală” (aşa s-a schimbat numele firmei domnului Grűmberg care „s-a cooperativizat” devenind „Responsabil” al propriei sale foste firme) unde vechile firme şi prăvălii au fost rebotezate devenind: „Cooperativa Muncitorul”, „Confecţia”, „Drapelul roşu”, „Partizanul”, „Brigadierul”, „Ciocanul”, „Flamura Roşie” sau au căpătat nume generice precum „Textila”, „Încălţăminte”, „Fierărie” ş.a.m.d. Multă vreme lumea a continuat să mai apeleze la vechile nume pentru a preciza locul erxact unde a găsit cutare podus.
- „Unde aţi găsit pânza pentru cearşafuri”?
- „La „Textila” de la „Mosorul de aur”! Sau la „Încălţăminte” la domnul Vasiliu. Fiindcă nu ştiai în ce loc se află amplasate „noile magazine”.
Scrise cu litere de tipar, sec, fără nici cea mai modestă intenţie estetică („simplu, muncitoreşte, fără zorzone, tovarăşi”) noile firme de pe Strada Mare au transformat imaginea vie a Centrului de altă dată într-o monotonie ştearsă, „apatică” şi impersonală.
- „Să trăieşti tovarăşe Popescu!”
- „Să trăim tovarăşe Georgescu!”
Ehei, altă dată ne adresam cu „domnule Popescu” sau „Domnule Georgescu”. Acum gata! Am devenit „tovarăşi”. Păi dacă purtăm toţi băşti sau şepci muncitoreşti, e normal, nu?
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Local
