Amintiri din Focșaniul de altădată | S-a inaugurat „Stopul”
Am citit de curând frumoasa evocare a "omului cu înghețata", bulgarul Sotir și mi-a plăcut. Sunt evocări ce fac cunoscute tinerilor de astăzi momente "romantice" din viața Focșaniului de altădată. Vă propun astăzi schița intitulată „S-a inaugurat <<Stopul>>", apărută în volumul meu ”Strada Mare Și Alte... Mahalale” (prezentat în Ziarul de Vrancea cu mai bine de un an în urmă), volum ce a fost prezentat și la Târgul de carte ce a avut loc la Focșani, în anul trecut, în organizarea Bibliotecii Județene.
În micuţul orăşel de provincie înconjurat de dealurile cu renumite podgorii, ziua de 1 Mai urma să fie sărbătorită printr-un eveniment cu totul ieşit din comun. De fapt, ca mai toate zilele importante de peste an, adică „1 Mai”, „23 August”, „7 Noiembrie” (pentru cei ce nu ştiu, pe vremea aceea se sărbătorea şi ziua de 7 Noiembrie, „Ziua Marii Revoluţii din Octombrie”). Asta era o chestie pe care oamenii nu prea o înţelegeau: adică, „de ce, dom-le, serbăm pe 7 noiembrie Revoluţia din... Octombrie!? Degeaba explicau unii tovarăşi cum stă treaba, că oamenii tot nu înţelegeau. ”Să fie clar, dom-le: adică, ori e în octombrie, ori e în noiembrie!” Se găsea câte unul deştept cu explicaţia: „păi bă, revoluţia a început în octombrie şi s-a terminat în noiembrie.D-aia!” .
Dar să revenim.
În cinstea fiecăreia dintre aceste sărbători toţi vieţuitorii Republicii Populare Romîne (se scria cu „î” din „i” , ca să nu se sugereze cumva că „De la Râm, ne tragem”) trebuiau să îşi ia nişte angajamente (spre exemplu eu, ca tânăr pionier, puteam să-mi iau angajamentul că o să strâng 20 de sticle goale pe care să le predau la „DAC” – asta era un centru de colectare a deşeurilor - contribuind astfel, cu bănuţii primiţi, la fondul de pavoazare al clasei; sau că, împreună cu alţi pionieri exemplari, o să văruiesc gardul unei case în care locuia o persoană în vârstă; sau...dar ce lucruri minunate nu puteai face în cinstea zilelor respective!). Oficialităţile de pe tot întinsul patriei îşi luau angajamente pe măsură: să se depăşească norma la muls pe cap de vacă furajată („Mai mult lapte clasei muncitoare!”), să se reducă rebuturile cu 13,2% la producţia de tirbuşoane, să se depăşească producţia de blacheuri pentru ca oamenii muncii să păşească cu mai multă fermitate pe noul drum luminos al ţării etc, etc, etc. Nici urbea dintre podgorii nu trebuia să se lase mai prejos cu angajamentele din acel an. Aşa că, în cinstea zilei de 1 Mai – în afară de angajamentul de a întâmpina marea sărbătoare a muncii cu o pavoazare mai frumoasă decât în anii precedenţi – s-a decis realizarea unui act cu totul şi cu totul remarcabil, în beneficiul locuitorilor urbei şi anume, montarea unui „Stop” chiar în centrul oraşului, adică exact acolo unde se intersectau cele două străzi principale ale târgului: Strada Marea cu Strada Gării (pe atunci, în mai toate orăşelele sau chiar în oraşele mai măricele, existau invariabil aceste două străzi principale: Strada Mare şi Strada Gării - asta din urmă iar, aproape invariabil, plantată cu castani.). Presa locală – adică ziarul „Secera Roşie” – a acordat, cum era şi normal, un spaţiu important anunţării evenimentului epocal ce avea să se petreacă în ajunul istoricei zile, arătând, cu un sănătos entuziasm muncitoresc, cum că inaugurarea „Stop”-ului va marca o nouă victorie a clasei muncitoare, aliată cu ţărănimea muncitoare, asupra burgheziei exploatatoare, în folosul întregului popor. „Stopul” respectiv va fi încă o dovadă a grijei pe care partidul o are faţă de pionierii, elevii, muncitorii şi toţi ceilalţi locuitori ai urbei prin faptul că îi va feri de accidente şi le va asigura un trai mai bun în minunata noastră societate. Acum, în treacăt fie spus, singurul accident de circulaţie care s.a produs, în ultimii ani, în acel loc şi care a făcut ceva vâlvă printre localnici a fost cel din ziua în care un elev din clasa a şaptea „C” a liceului din localitate şi-a tamponat bicicleta (proprietate a tatălui său, pe care o luase, fără ştirea acestuia, ca să se laude în faţa unei eleve de la a şaptea „B” de la liceul de fete), de bicicleta, proprietate personală a profesorului de istorie. Poreclit „Atila” (de „bun” ce era) acesta a considerat că ar fi fost vorba de un act intenţionat, de răzbunare, pentru corijenţa primită la materia respectivă aşa că tamponarea s-a soldat, nu numai cu strâmbarea cadrului de la bicicleta cadrului didactic ci şi cu eliminarea, pe timp de o săptămână, a elevului „atentator”. Cam atât, fiindcă singurele mijloace de transport local erau cele trei trăsuri cu câte un cal şi trăsura cu doi cai a lui Toader birjarul (despre care veţi mai auzi imediat), cele câteva (vreo 15) biciclete vechi pe care le repara (atunci când se mai putea face ceva la aceste rable rămase de pe timpul războiului) domnul Bazalica, mecanicul celebru al târgului, la care se adaugau, evident, propriile picioare ale clasei muncitoare, adică ale localnicilor de toate sexele şi vârstele.
Ah şi să nu uit: mai erau şi căruţele ţăranilor care veneau, în zilele de miercuri, atunci când era „târg”, să-şi vândă cele niscai produse de pe lânga propria gospodărie şi o....Dar asta este o surpriză! Oricum ar fi fost, evenimentul anunţat a stârnit o oarecare agitaţie în rîndul localnicilor. Câţiva dintre aceştia care avuseseră ocazia a ajunge în capitala Republicii cu oarecari prilejuri şi unde văzuseră asemenea instalaţii, se dădeau acum mari cunoscători în noul sistem de dirijare a circulaţiei şi explicau curioşilor, cu lux de amănunte, despre ce este vorba şi cum funcţiona această drăcovenie.
-„Miliţianul stă acolo, la colţ, într-o cutie din sticlă ca un borcan, uite, chiar acolo unde vedeţi că se sapă groapa aia (că tocmai începuse acţiunea de săpare a fundaţiei „borcanului”). Acolo el are nişte butoane pe care le roteşte: face”clic” şi se aprinde o lumină verde....”
-„...De ce verde?, întreabă, de pe scăunelul lui de lustragiu, Nea Lambi (adică, Haralambie, pe numele său întreg), „de ce verde”? repetă el întrebarea.
-„D-aia, fiindcă aşa e regula! Ca să ştii când să treci strada, d-aia! Apoi roteşte iar butoanele, face „clic” şi apare o lumină galbenă. Atunci te opreşti pe loc...”
-„Hă, hă...Cum să mă opresc pe loc dacă io am treabă pe partea ailanta a stăzii!?...” zice şi Nea Valentin, poştaşul, care tocmai voia să treaca strada.
-„Stai pe loc până vine iar cu verde. Da-nainte, miliţianul face iar „clic” şi vine culoarea roşie. Când e roşu, stai nemişcat pe buza trotuarului până îţi face miliţianul semn să treci dincolo, pă verde”
-„Cum adică?, se nedumireşte un alt gură-cască. Cum adică să stau aşa, ţeapăn, „drepţi” ca la armată! Şi dacă plouă cu găleata, tot aşa să stau!?”
-„Stai! Şi dacă plouă şi dacă ninge, stai! Că-ţi dă miliţianul o amendă de nu te vezi dacă nu treci pe verde!”
-„Ba io o să trec când vreau io!”, se oţărî Miţa florăreasa, cunoscută de toţi pentru gura ei spurcată. ”Io vând acilea flori de cinşpe ani de mă ştie toţi şi nu mi-a zis nimeni când să trec strada. Păi dacă mă cheamă un cleent, ce, o să stau ca proasta să vină semafora aia să-mi dea voie! Ie-te-te! Să mă pupe cu semafora lor cu tot”
O asemenea atitudine, mai ales cu expresia aluzivă „să mă pupe”, în contextul unui eveniment dedicat zilei de 1 Mai, i-ar fi putut atrage Miţei florăreasa consecinţe care ar fi putut însemna absenţa ei, vreme îndelungată, din colţul în care „de cinşpe ani” îi servea cu flori şi pe morţi, şi pe vii, ba chiar şi pe mulţi dintre tovarăşii oficiali ai târgului.
Pe măsură ce zilele treceau şi se apropia sărbătoarea clasei muncitoare, faţadele clădirilor mai importante (dar nu numai) se umpleau de lozinci mobilizatoare scrise pe metri întregi de carton roşu (la asemenea sărbători „Librăria Noastră”, singura librărie din oraş, vindea zeci de suluri de carton roşu pe care se scriau lozincile cu fel de fel de vopsele, ba chiar şi cu cretă colorată). Treceau tovarăşii de la Raion să vadă cum era organizată pavoazarea, dacă lozincile exprimau, cu suficient elan muncitoresc, măreţele realizări ale partidului şi ale tovarăşilor locali, dacă s-au pus corect şi în număr suficient, cele patru portrete ale marilor conducători – Marx, Engels, Lenin şi Stalin - mă rog, ca orice om gospodar care era doritor ca oamenii muncii să simtă momentul sărbătoresc al evenimentului. Noi, elevii, treceam zilnic pe la locul cu pricina fiindcă era în drumul nostru spre şcoală. Ba mai mult, era şi în drumul fetelor de la liceul alăturat de cel al băieţilor ceea ce crea veşnice suspiciuni din partea profesorilor şi a părinţilor că întâlnirile băieţilor cu fetele pe acelaşi traseu nu erau chiar întâmplătoare, că prea se formau perechi-perechi pe acest traseu. Şi chiar nu erau, ce mai!
Având deci drum zilnic „prin Centru” eram la curent cu evoluţia acţiunii „Stop”-ul: am văzut cum s-au săpat şanţurile pentru cabluri, cum s-a adus cabina, şi mai ales,cum a trebuit să se refacă fundaţia fiindcă se calculase greşit: circumferinţa fundaţiei ieşise mai mică decât aceea a cabinei iar cabina, ce să vezi!, se încăpăţâna să nu stea cocoţată exact pe fundaţie, ceea ce a atras, de urgenţă, o întreagă echipă de specialişti la faţa locului spre a se găsi o soluţie imediată.
Chestia asta a creat un mare tam-tam şi o adevărată „problemă” autorităţilor. Se compromitea toată festivitatea dacă nu se găsea o soluţie salvatoare pentru a pune „borcanul” peste fundaţia aferentă. Au venit, deci, imediat la faţa locului resprezentanţii oficiali ai localităţii ca să vadă, să constate şi să găsească o soluţie. S-a organizat pe loc „o operativă” cu factorii de răspundere, s-a luat cuvântul, s-au dat sugestii dar cel mai vehement a fost tânărul utemist Samurache – un tânăr de perspectivă provenit dintre tinerii muncitori de la fabrica de cuie -, care, cu mânie proletară, i-a sugerat „tovarăşului Prim” să se ia măsuri ferme fiindcă el bănuieşte cum că aici este vorba de un sabotaj. „Sabotaj?!” Aoleu! Când auzeai cuvântul „sabotaj” te treceau fiorii fiindcă asta putea să însemne „o vacanţă îndelungată” la Văcăreşti, la Jilava, la Gherla sau în cine ştie ce altă „staţiune”. S-a găsit şi vinovatul: şoferul care adusese cabina de la Bucureşti cu un camion „Steagul Roşu” şi care, zice-se, a măsurat greşit diametrul acesteia – în loc să o măsoare la bază el a măsurat-o la acoperiş - ceea ce i-a atras o sancţiune aspră pe linie de UTM – fiindcă s-a dovedit a fi un tânăr utemist care nu a înţeles ce sarcină de onoare i se încredinţase în cinstea zilei de 1 Mai. Noroc însă cu Nea Vasile, meşterul care lucra cu echipa de muncitori la acest „obiectiv” care a intervenit cu calm şi a spus că „o rezolvăm noi, tovarăşe Prim, că mai adaugăm un strat de zidărie de jur împrejur şi gata!”. S-a supus la vot propunerea tovarăşului nea Vasile care a fost aprobată în unanimitate prilej cu care tovarăşul Căposu, de la „propagandă” a ţinut neapărat să sublinieză cum că „vedeţi tovarăşi, cum clasa muncitoare ştie să înfrunte greutăţile create de duşmanul de clasă!”
Bun!
Până seara problema s-a rezolvat şi „borcanul” a fost cocoţat victorios pe postamentul solid a lui nea Vasile, care a fost propus cu o primă substanţială sub forma unui pachet de biscuiţi „Eugenia” şi o lămâie.
Ca un făcut însă, cu o zi înainte de măreaţa şi mult aşteptata sărbătoare a dat Dumnezeu (adică, pardon, nu Dumnezeu că noi luptam împotriva misticismului şi adică, eram atei!), a dat Natura (ei da, asta e deja altceva!) o ploaie cu clăbuci de s-au noroit toate străzile (pe atunci, nici vorbă de asfalt ci de pavaje cu piatră de râu şi doar în centru era pavat cu piatră cubică). Dar asta nu a fost nimica pe lângă dezastrul suferit de zecile de lozinci scrise pe cartoane: rupte, fleoşcăite, atârnând şi bălăngănindu-se haotic pe faţadele clădirilor, ce mai, dezastru total! Dând dovadă de un înalt simţ al datoriei şi de un patriotism nemărginit toate organele locale s-au mobilizat, au apelat la clasa muncitoare, cea mai înaintată forţă a Partidului, ca să refacă scheletele de lemn ale lozincilor, iar pe cei care le scriseseră sau care lipiseră literele albe cu pap sau cu Pelicanol, i-au mobilizat în sălile largi ale şcolilor sau pe unde s-a putut să rescrie ceea ce „Natura” ştersese. Acum, ca să nu fiu cârcotaş, trebuie să recunosc cum că a doua zi, cum-necum, adică exact de 1 Mai, totul era refăcut şi soarele se veselea şi el de gluma făcută de tovarăşa ...Natură.
Se prevăzuse deci ca „Stopul” să fie inaugurat pe la ora 12:00, după ce se va termina demonstraţia oamenilor muncii care, oricum, nu-şi avea traseul pe acolo. Noi, gură cască, ne-am proţăpit la locul faptei încă de pe la ora 9:00 dar nu din excesiv simţ cetăţenesc sau patriotic ci pentru că ne dăduserăm întâlniri cu fetele de la liceu pretextând la părinţi faptul că am fost mobilizaţi acolo „cu şcoala”. În mijlocul şi peste intersecţia ornată cu ghirlande înflorate trona...”obiectul”. Oamenii îl priveau şi comentau de parcă ar fi aterizat acolo un marţian. Însă personajul cel mai fălos din toată mulţimea de gură-cască era Nea Spirache, miliţianul căruia i se încredinţase înalta sarcină de a dirija circulaţia în zonă. Nea Spirache, poreclit şi Nea Gulie, după forma ciudată a căpăţânii, era un om foarte cumsecade. Fusese ceferist, de unde a fost recrutat în miliţie şi după ce a terminat şcoala de miliţieni (avea vreo 40 de ani) fusese însărcinat cu ordinea prin centrul oraşului. Noi ne întâlneam cu el aproape în fiecare dimineaţă când ne duceam spre şcoală şi-l întrebam mereu cât e ceasul (căpătase, la absolvirea şcolii de miliţieni, un ceas rusesc „Pobeda”, ceea ce era o raritate pe atunci şi de care era tare mândru iar noi îl întrebam „câte e ceasul”, aşa, de sanchi, ca să-i dăm ocazia să se fălească cu obiectul) iar el ne grăbea mereu să nu întârziem: „Bagă viteză elev că pierzi lecţia vieţii!” Ni-l făcusem un fel de prieten, era „de-al nostru” cum s-ar zice, aşa că atunci, de 1 Mai când l-am văzut cât de ţanţoş se învîrtea în jurul „borcanului”, noul său loc de muncă, îmbrăcat într-o uniformă nouă, albastră şi cu mânecuţe albe (”ca miliţienii din Bucureşti”), ne-a pufnit râsul. „Uite-l pe Nea Gulie, s-a făcut felcer!”, „Nea Spirache, dacă bagi roşu şi întârziem la şcoală te reclamăm la diriginte!”, „Nea Spirule, vezi că s-a pus o cioară pe Stop şi nu ştie încotro s-o ia!”. Nea Spirache ne făcea ameninţător cu degetul adică „Las-că vă prind eu la înghesuială, derbedeilor!”
Se apropia ora 12:00 şi tovarăşii importanţi ai forurilor locale veneau pe rând şi se aşezau la locurile rezervate, pe trotuare. A venit şi fanfara militară după ce şi-a terminat treburile la „Demonstraţia oamenilor muncii”, erau pe drum şi tovarăşii „Primi” şi secretarii Comitelor locale. Ziariştii locali făceau poze pentru presă aşa că, festivităţile puteau să înceapă. Ceea ce s-a şi petrecut. Cei desemnaţi au ţinut cuvântări în care au subliniat importanţa noii împliniri urbanistice a oraşului, au luat cuvântul şi de la pionieri şi de la UTM şi de la sindicat şi de la UFDR (asta era Uniunea Femeilor Democrate din România) şi un fost ilegalist care a amintit de grevele clasei muncitoare din anul 1933 şi în sfârşit, momentul mult aşteptat, a sosit. Plin de solemnitate, tovarăşul „Prim” s-a apropiat de uşa „borcanului” şi cu un gest „pentru poza ziariştilor”, a tăiat panglica inaugurală. S-a urcat apoi în cabină, urmat îndeaproape de Nea Spirache şi în aplauzele entuziaste ale mulţmii, a aprins luminile „Stop”ului, butonându-l apoi, cu chipul radiind de fericire, pe toate poziţiile ca să vadă toţi oamenii muncii că „realizarea” funcţionează. Pentru a se întregi atmosfera de sărbătoare, tovarăşii de la „economic” au asigurat câteva tonete cu limonadă la gheaţă, cornete cu floricele şi îngheţată pe băţ. Asta a creeat o oarecare bulversare fiindcă lumea s-a înghesuit la aceste „atenţii” ignorând momentul sărbătoresc de până atunci. Apoi, încet – încet, oamenii s-au risipit duşi fiecare în treburile lui.
Dar când e să nu fie totul bine, atunci sigur că se întâmplă ceva
E momentul să completez punctele de suspensie pe care le-am pus mai sus, când am enumerat vehiculele care circulau prin târg. Ei bine am omis intenţionat să menţionez că exact cu două zile înainte de marea sărbătoare, drept răsplată pentru minunatele rezultate obţinute de toţi oamenii muncii din Raion, conducerea locală de partid a primit în dar...un autoturism nou – nouţ marca „Pobeda”. Ehei, să ai în anii 50 o maşină „Pobeda” fabricată în URSS, era ceva cu totul excepţional. A fost fotografiată şi a apărut în ziarul „Secera Roşie” împreună cu telegrama de mulţumire trimisă la Centru în care nu s-a uitat a se adresa şi mulţumirile de rigoare „prietenilor de la Răsărit” care s-au dovedint, încă odată, apropiaţi poporului român victorios („Pobeda”, în limba rusă înseamnă „Victorie”). Bun! Şi ce legătură are treaba asta cu inaugurarea „Stopului”, veţi zice? Are, şi să vedeţi cum.
Nici nu se risipise bine entuziasmul participanţilor la istoricul eveniment şi, iată că, pe Strada Mare vine spre „Stop” taman nou-nouţa Pobedă în care se afla tovarăţul secretar „cu economicu”, adică tovarăşu Albu, plecat ceva mai tîrziu de la Sediu unde avusese de rezolvat responsabila sarcină de primire şi trimitere a telegramelor de felicitare. Pe tovarăşul Albu îl chema de fapt, Weissman, dar s-a rebotezat „Albu” aşa cum au mai făcut-o câţiva dintre cei care alcătuiau comunitatea locală de evrei. Spre exemplu, domnul Rosenblum, dentistul, şi-a zis „Rozeanu”, gestionarul de la cooperativa „Mosorul Roşu” şi-a schimbat numele din Şulemzon în „Moraru”, ba chiar un foarte cunoscut director de la O.C.L. „Ciocanul şi Nicovala” a ales să i se spună, în loc de Iancovici, Ionescu. Prilej de ironii acide din partea celor care preferaseră să rămână cu numele deja cunoscute în urbe şi de care n-aveau a se ruşina. Deci, vine dinspre Sediu, Pobeda cu tovarăşu Albu în ea (evident, cu şoferul de serviciu), se apropie de Stop, fapt observat cu vigilenţă şi de către Nea Spirache, poliţistul din borcan. Nea Spirache, respectuos cu organele locale care l-au băgat în borcanul local, face „clic” pe butoane ca să-i dea „verdele” cuviincios tovarăşului de a Raion. Evident că, pe contrasens, la Stop, a apărut roşu. Ei, dar să vedeţi dezastru!
Taman în acest moment, pe sensul cu „Roşu” venea viguros cu trăsura lui cu doi cai, faimosul Toader birjarul, recunoascut drept starostele tuturor birjarilor şi omul cel mai căutat cu ocazia nunţilor, botezurilor, petrecerilor din târg, ba chiar şi a unor tovarăşi din conducerea locală (până a nu veni „Pobeda”), datorită atelajului său, de departe cel mai frumos şi elegant din urbe. Cocoţat sus pe capra trăsurii, Toader, un munte de om cu o voce tunătoare de se auzea cale de trei străzi când îşi idemna caii („hai frumoşii tatii!” cum le striga el de pe capră, plăcându-i şi să fie admirat de cei de pe stradă), Toader deci a ignorat culoarea roşie a măreţei realizări a zilei de 1 mai (pe care o vedea în funcţiune pentru prima oară) şi a intrat vijelios în intersecţie. ignorând participarea la intersecţie a tovarăşuluui secretar Albu prin intermediul noiii maşini Pobeda. Aoleu!!! Nenorocire! Logic şi firesc, în mod vijelios trăsura lui Toader, starostele de birjari, a intrat cu oiştea trăsurii în nou-nouţa Pobedă ocupată temporar şi ocazional de către „tovarăşu cu economicu”, tovarăşul Weissman zis Albu. S-au auzit o bubuitură, nechezatul cailor şi strigătul tunător al lui Toader: „Ce Paştele.....!”.
Nea Spirache, şocat şi panicat că tocmai lui şi taman la inaugurare, să i se întâmple un astfel de lucru, sare ca din puşcă din borcanul lui, şi, roşu de furie, se duce întins la faţa locului să constate ...ce? Lumea s-a strâns ca la circ în jurul „evenimentului”, Toader se dă şi el jos de pe capra trăsurii şi se îndreaptă ameninţător, cu biciul în mână, către şoferul Pobedei gata să-l linşeze. Noroc totuşi cu Nea Spirache care, dând dovadă de sânge rece (deşi participa pentru prima dată la un astfel de accident rutier – „Toader birjarul versus Pobeda oficială”) a intervenit ferm oprindu-l pe dezlănţuitul staroste:
- „Ce făcuşi, mă Toadere, ce făcuşi!? Păi n-ai văzut sus că e „roşu”? Trebuia să stai, că d-aia e „roşu”, să stai! De ce n-ai stat, mă, că eu ţi-am pus roşu că pe verde venea tovarăşu...”
- „Bă!”, se oţărî, de data asta la miliţian, Toader birjarul, „bă, tu crezi că caii mei ştie dracu, culorile alea ale tale, de sus!? Da ăsta cu maşina lu dracu, n-a văzut că vin io, din dreapta şi că dreapta are întâietate? Uite ce mi-a speriat caii! Paştele şi dumnezeii...”
- „Toadere, treaba cu „dreapta” nu mai e valabilă aici. Aici te iei după „Stop”.., ce arată el aia e regula.”
- Bă, cap de gulie, tu să nu mă-nveţi pe mine cum să merg io cu birja că io fac asta de două- şi cinci de ani şi caiii mei ştie drumurile astea cum nu le ştii nici tu, auzi bă?
Între timp, tovarăşu Albu, alb la faţă de sperietura trasă, reuşise sa iasă din Pobedă deschizând cu greu uşa turtită şi se apropiase crunt de Toader, spumegând de furie că tocmai lui să i se întâmple una ca asta şi chiar la marea sărbătoare a oamenilor muncii:
-„Tovarăşe, ai să plăteşti!...Ai să plăteşti greu fapta dumitale petrecută aici, în faţa poporului. Ai vrut să mă omori...Ai vrut să...”
N-apucă să-şi continue fraza că Toader, îl apucă cu o mână de gulerul de la haina cea nouă şi-i zise şuierând, printre dinţi:
- „Bă Waismane, bă, tu să nu mă ameninţi pă mine, mă, auzi? Că odată mă fură gura şi zic şi io pe unde te duc serile cu birja mea. Auzi? Fă bine şi să-mi repari oiştea c-ai rupt zăbala la cai.”
Tăcu mâlc Weissman, zis Albu, tăcu şi Nea Spirache miliţianul care a înţeles că-i bine să nu-şi bage nasul în oala oficialităţilor şi totul se linişti în scurt timp.
A doua zi, în presa locală, după reportajele prilejuite de „Defilarea de Ziua de 1 Mai” şi de „Inaugurarea unui nou reper de civilizaţie în urbea noastră”, s-a strecurat şi o scurtă notă în care se menţiona că „din vădita necunoaşere a noilor elemente de civilizaţie urbană, ieri, s-a produs un mic incident în dreptul „Stopului” abia inaugurat, ceea ce ne arată că trebuie să ducem încă o susţinută muncă de lămurire în rândul tuturor oamenilor muncii pentru însuşirea noilor elemente progresiste de trai în comun”. Culmea a fost alta: după „eveniment” oamenii, când voiau să-şi dea întâlnire în centru, îşi stabileau, acum, întîlnirea la... „Stopul lui Toader.” Că aşa i-a rămas numele.
Victor Simion
