Amintiri din Focșaniul de altădată - Prăvălia domnului Bazalica
Vă propun un test: câți dintre dumneavoastră, stimați focșăneni contemporani, vă mai amintiți de prăvălia domnului Bazalica?
„Domnul Bazalica?! Habar n-am! N-am auzit. Cine a fost ăsta?”
Dacă n-ați trăit în Focșanii anilor '40-'50, n-aveți cum să știți cine a fost domnul Bazalica. N-aveți cum să știți că domnul Bazalica era unul dintre cele mai cunoscute personaje din urbea noastră a acelor ani fiindcă domnul Bazalica avea o prăvălie, de fapt un atelier, amplasat chiar în „buricul târgului”, cum se spune, adică pe Strada Mare, mai exact la mijlocul acelei porțiuni a Străzii Mari numită de localnici „Corso”, zona cea mai intens comercială a urbei noastre de atunci.
De ce era atât de important acest localnic pentru orășelul nostru?
Simplu.
Domnul Bazalica era un meseriaș foarte priceput. Aproape că nu exista vreo problemă tehnică pe care domnul Bazalica să nu o poată rezolva, motiv pentru care, aproape că nu existase vreun localnic din acele vremuri care să nu fi apelat, măcar o dată, la priceperea domnului Bazalica.
Mai știe cineva ce este acela un primus?
Primusul a fost un fel de predecesor al aragazului, o mașină de gătit pe bază de benzină care, la anii aceia, a reprezentat o adevărată noutate. Ehei, nu toți aveau un primus, dar cei care îl posedau (spre invidia celorlalți) aveau, din când în când, nevoie de a-l duce la revizie, la reparat, la înlocuit unele piese. Și la cine apelau pentru așa ceva? La domnul Bazalica. Domnul Bazalica „îl consulta”, îi stabilea defectul, îl repara, îl lustruia și îl preda „ca nou”, posesorului care trăise momente disperate ca nu cumva miraculosul aparat să nu mai poată fi reparat, ceea ce ar fi însemnat o pierdere foarte importantă (revenirea la lampa de gătit cu gaz).
Dar de petromax ați auzit?
Petromaxul era un aparat de produs lumină, tot pe bază de benzină, care pulverizată sub presiune pe un fel de bec confecționat dintr-o sită de azbest și aprins, dădea o lumină puternică (am spune astăzi, ca o lumină de neon) un lucru foarte util în vremea în care, în Focșani, în fiecare seară se stingea lumina. Să ai un petromax era o veritabilă mândrie (la fel ca și primusul). Țin minte că un prieten de familie avea un astfel de obiect și, atunci când era vorba de ceva destracție până seara târziu, prietenul acela era invitat (obligatoriu), dar cu condiția să vină cu... petromaxul. Ei bine, și scula aceasta, specială și foarte prețioasă, se mai defecta, trebuia înlocuită sita de azbest, pompa de presiune sau alte componente; toate aceste operațiuni „de întreținere” se efectuau (unde?) numai la domnul Bazalica.
Apropo de lumină.
Vechea uzină electrică aflată chiar în Centru nu făcea față consumului orășenesc și, în fiecare seară, își dădea obștescul sfârșit. Se dădea un semnal (două stingeri scurte, repetate) și... gata. Se trecea la iluminatul cu lămpile cu gaz. Asta însemna că posesorii de aparate de radio, nu-și mai puteau folosi „obiectul” și atunci...Și atunci s-a găsit o soluție: s-au făcut adaptări ale aparatelor la curentul produs de câte o baterie cu acid: un vas pătrățos din sticlă groasă, bine izolat, dotat cu borne la care se atașau cele două fire de la radio și gata! Numai că acidul din baterie nu ținea o veșnicie; trebuia, periodic, înlocuit cu altul proaspăt. Unde se făcea această operațiuni? Tot la domnul Bazalica. (Ehei, de câte ori nu m-a trimis tata să duc bateria la înlocuit acidul, la domnul Bazalica!)
Mai există biciclete în Focșaniul de astăzi? Sigur că mai există: le-am văzut și eu, de câte ori am poposit pe „acasă”. Dar în acei ani, a avea o bicicletă era un semn de mare mândrie. Nu erau foarte multe, dar suficiente care să le creeze probleme deținătorilor (țin minte că doi dintre profesorii noștri de la „Unirea” aveau biciclete și veneau cu ele la școală, unul dintre dânșii fiind profesorul de desen, domnul Popa, vecinul meu de cartier). Ei bine, bicicletele astea creau mari probleme deținătorilor: erau vechi, hodorogite, nu se găseau camere, cauciucuri, piese de schimb. Și atunci? Speranța era tot la atelierul domnului Bazalica: „Domnule Bazaica, mi s-a rupt lanțul”, „Domnule Bazalica, pune-mi și mie un petec la cameră”, „Domnule Bazalica, îndreaptă-mi și mie aripa că m-am lovit”...ș.a.m.d. Și domnul Bazalica demonta, ciocănea, lipea, vopsea, înlocuia și mai prelungea speranța de viață a vechilor și obositelor biciclete.
Puțini focșăneni își mai amintesc că la întrarea în oraș, dinspre București, în zona denumită „la garnizoană”, au fost încartiruite, pentru scurt timp, unități militare germane. La retragerea lor din 1944, aceștia și-au părăsit multe din „utilitățile militare” de care nu mai aveau nevoie, printre ele și o serie de... biciclete. Dar nu le-au abandonat așa, oricum, ci le-au deteriorat, le-au indoit roțile, cadrul, ghidoanele și altele, astfel încât să nu mai poată fi folosite. Și totuși... Câțiva isteți s-au dus, au recuperat mai multe fragmente de biciclete, apoi le-au ciocănit acasă, le-au sudat, le-au reasamblat și și-au făcut biciclete... „nemțești”. Le mai trebuia câte ceva, trebuiau vopsite pentru a putea fi înscrise în circulație (În acea vreme bicicletele se înscriau și ele la miliție și aveau, în mod obligatoriu, număr de circulație). Unde se făcea vopsitoria? Evident, la domnul Bazalica. Le vopsea le trăgea o dungă subțire, aurie, le echipa cu faruri și frâne bune și... hai la miliție pentru înscriere.
În orice gospodărie existau (ca și acum) o sumedenie de obiecte tăioase care trebuiau, din când în când, reascuțite: foarfeci (obișnuite sau de vie), cuțite, toporașe, piesele de la mașinile de tocat carne ș.a.m.d.. Unde, și cine le „recondiționa”? Păi cine altcineva decât tot domnul Bazalica, fiindcă avea în atelier și o tocilărie specială.
Și dacă am amintit de gospodăriile localnicilor; păi câte neprevăzute nu se puteau întâmpla într-o gospodărie: se spărgea o țeavă, se înfunda o chiuvetă, se defecta o instalațIe de lumină, se defecta instalația de la baie și câte altele. Dă fuga și roagă-l pe domnul Bazalica să te salveze fiindcă dânsul avea și două ajutoare foarte pricepute. Și când era solicitat la astfel de intervenții, ajutoarele încălecau pe biciclete, cu trusa de scule, și hai la depanare.
Nu știu ce s-a întâmplat cu domnul Bazalica și cu atelierul său după ce am plecat eu din Focșani. După cum știți, multe din prăvăliile de pe Strada Mare și-au schimbat destinația, au devenit „magazine”, unități comerciale, cooperative ș.a.m.d. Însă pentru perioada copilăriei mele, atelierul domnului Bazalica din Strada Mare (Corso) a reprezentat un punct important de interes pentru mulți localnici. Și tocmai de aceea am dorit să reamintesc aici celor mai vârstnici (dar nu numai lor) de acest personaj care se identificase cu viața de zi cu zi a urbei mele vâncene, Focșani.
Prof. Victor Simion
