Local

Amintiri din Focșaniul de altădată. „Mutu” - o întâmplare de Paște

Victor Simion
21 apr 2023 1900 vizualizări

Nu ştia nimeni (sau, aproape nimeni, adică, exceptând, desigur, Miliţia) cum îl cheamă în realitate. Toţi îl ştiau drept „Mutu” fiindcă, de fapt era... mut. Un bărbat slăbuţ, uscăţiv, cu o faţă trasă, neras (îmi sugera chipul unuia din sfinţii pictaţi pe icoane), să fi avut în jur de 40 de ani, îmbrăcat foarte sărăcăcios. Ceea ce surprindea la el erau ochii: avea nişte ochi limpezi, de un albastru azuriu care nu putea să nu te impresioneze. Mergea cu paşi rari, uşor aplecat de spate şi târa după el o cărucioarcă pe două roţi care reprezenta „obiectul muncii” sale.

Mutu era un fel de om care muncea cu ziua, pe unde şi pe la cine avea nevoie:primăvara săpa prin grădini, curăţa copacii de crengi, crăpa lemnele pentru iarnă, mă rog, făcea fel de fel de treburi pe lângă casele oamenilor, care îl răsplăteau cu hrană, un pahar de vin şi ceva bănuţi. Dar principala sa ocupaţie era un fel de cărăuşire: în fiecare dimineaţă se posta în piaţa târgului (avea el un anume loc – lângă ”Gheţărie”) unde putea fi găsit de cine avea nevoie de el. Şi cine avea, de obicei, nevoie de el?

Păi, mai în fiecare zi, bărbaţii care făceau piața de dimineaţă umplându-şi coşniţele cu cumpărături - pentru a nu se mai întoarce acasă cu coşniţele pline- se duceau la Mutu şi i le plasau în cărucioară. Se înţelegeau „pe muţeşte” cu Mutu unde să le transporte, iar Mutu dădea din cap că a înţeles şi că le ştia adresa (avea clienţii lui!) şi, după ce-şi făcea „plinul”, adică se adunau vreo 5-6 coşuri, îşi apuca tărăboanţa de cele două obezi şi, încet-încet, o pornea la drum. Acasă, unde îl aşteptau cucoanele care ştiau că el va fi mesagerul din piaţă, lăsa coşniţele „la destinatar”, primea, eventual, ceva bănuţi sau ceva de mâncare „la pachet” şi pornea mai departe spre alţi „destinatari”. Nu s-ar fi întâmplat niciodată, Doamne fereşte! ca Mutu să se fi atins de ceva din produsele din coşniţe, să nu ajungă la destinatar sau să facă cine ştie ce potlogării. Doamne fereşte! Era recunoscut de toată lumea pentru cinstea şi corectitudinea sa. Dacă promitea (aşa, pe muţeşte, cum ştiau toţi) că în ziua de cutare va fi la lucru la cel care îl solicitase, atunci puteai fi sigur că la data respectivă Mutu va fi la uşa casei tale. Chiar circula o vorbă printre localnici: „măi, dacă toţi oamenii ar fi cinstiţi ca Mutu... ehei, altfel ar arăta lumea!” Şi totuşi, cu toată cinstea lui, Mutu era, odată, să o păţească rău de tot.

Să vedeţi ce s-a întâmplat chiar în preajma sărbătorii de Paște.

Ca de obicei, într-o dimineaţă, domnul Palade, ca bun gospodar, după ce-și umpluse coșnița cu cele de pregătit pentru Sfintele sărbători, îi pune coşniţa în cărucioarcă să o ducă acasă la nevastă. Mutu, tot ca de obicei, ajunge cu transportul la destinatar, intră în curte, bate la uşa casei de mai multe ori, dar, fiindcă nimeni nu i-a răspuns ca să-i deschidă uşa, lasă coşniţa cu tot cu produse, jos, dar mai ferit (ştia el locurile) lângă uşa de la întrarea în beci. Şi pleacă mai departe să-şi facă traseul.

Cucoana („madam Palade”) şi-a zis că, până vine Mutu de la piaţă, să dea o fugă la o vecină, (la „madam Firca”) peste trei case de unde să cumpere o sticlă de borş (că madam Firca era renumită în cartier de borşul bun pe care îl făcea, curat şi cinstit, din ”huști”) pentru tradiționalul borș de miel. Şi cum la madam Firca s-a întâlnit şi cu madam Opriţa, o altă vecină care venise şi ea în acelaşi scop referitor la borşul de miel din „huști”, apoi dacă tot s-au întâlnit de ce să nu stea ele la o vorbă că nu se mai văzuzeră de... ehehei, adică de alaltăieri. Şi, ba o bârfă, ba altă, „ţaca-ţaca, tica-tica”, trecu vremea până când madam Palade se decise că e timpul să revină la domiciliul conjugal pentru efectuarea borşului promis de cu dimineaţă distinsului ei soţ. Intră, aşadar, în curte, se duce la intrarea din spate unde identifică de îndată coşniţa cu produsele achiziţionate dimineaţa de către soţ, şi dă, firesc, să intre în casă. Nu ştiu cum întoarse capul şi, deodată, să o ia cu leşin. Ce se întâmplase?

De dimineaţă, până să plece la borşul de la madam Firca, s-a apucat, ca o gospodină şi o soţie grijulie ce se afla, să clătească (conform tradiției de Paște), cămăşile albe ale soţului (funcţionar la Sfatul Popular) pe care le-a întins pe frânghie, la uscat. Acum privea frânghia şi nu mai vedea cămăşile. „Aoleu, doamne, unde sunt cămăşile!” a început ea să se agite cu disperare. Caută pe jos, caută primprejur (că poate, le-a luat vântul, care vânt nici măcar nu adia!), cămăşile ioc! Disperată, se ia cu mâinile de cap şi începe să ţipe: „Hoţii!, Hoţii!, M-au furat hoţii!”

            Auzind ţipetele disperate ale vecinei, vecinii de alături îşi iţesc repede, capetele, peste garduri:

            -  Ce s-a întâmplat, madam Palade?

            - „Hoţii! M-au furat hoţii” se vaită, cu vădită disperare, madam Palade. „Uitaţi-vă, am avut două cămeşi ale lu' bărbatu-meu puse, pe frânghe, aici, la uscat şi mi-au fost furate! Aoleu, ce mă fac ?” se agită cu aceeaşi disperare, madam Palade, păgubita.

            Şi cum, vorba aia, „vecinul la nevoie se cunoaşte”, în câteva minute în curtea casei la madam Palade au şi apărut vreo 3-4 vecini şi vecine sosiţi în mare grabă să se implice în rezolvarea cazului. Madam Palade, deja în fază de agitaţie maximă, dă explicaţii:

            - „Uitaţi, aici am avut cele două cămeşi albe ale soţului. Eu m-am dus să iau un kil de borş de la madam Firca... uitaţi că îl am încă aici, la mine ( şi, spre convingere, arată sticla cu borşul din „huşte”, pe care o lăsase pe treptele casei)... şi când să intru în casă, văd cu nu mai sunt cămeşile....

            - „Păi, cin-să le fi luat, d-aci, din curte, madam Padam Palade?!”, se întrebară, cu vădită nedumerire, vecinii. „Cin-să intre în curte să le fure?

            La întrebarea asta, madam Palade a avut o iluminare:

- Ştiu cine! Ştiu cine! zise, brusc, ca o revelaţie şi cu convingere, madam Palade: E Mutu!

Răspunsul l-a dat cu atâta convingere încât nu lăsa loc la nicio îndoială. „Mutu!” repetă iar arătând, spre dovedire, către coşniţa lăsată de Mutu lânga uşa de la beci, devenită acum mărturie acuzatoare. „Doar el a intrat în curte în lipsa mea!”

            - Mutu!!!? Se arătară cu mare mirare cei de faţă. „Nu se poate, madam Palade, nu se poate! Păi Mutu, bietul de al, e om cinstit, îl ştie toată lumea, Cum să fure Mutu?!

            - „Cum-necum, uite c-a făcut-o. Păi cine-a mai intrat în curte în afară de el? Nimeni! Uite aici coşul de la piaţă. Cine l-a adus? Nu Mutu?”

            Vecinii au cam început să-i dea dreptate doamnei Palade, logica ei era imbatabilă. Dar parcă tot nu le venea să creadă că bietul om ar fi fost făptaşul.

            - „O să mă duc să-l reclam la poliţie. O să vină bărbatu-meu și-o să se ducă la sectorist să-l reclame. Păi ce, aşa am ajuns, să fim furaţi din casă ziua în amiaza mare?” se agită în continuare, roşie de furie, madam Palade.

            Vestea că madam Palade „a fost furată” s-a răspândit repede printre vecinii de stradă. 

 - „Cum să fie furată madam Palade, dom-le!? Păi cine are nevoie de ea?

 – „Nu frate, nu madam Palade a fost furată ci din casa ei s-a furat!”

–„Zău? Şi ce s-a furat?”

 – „Păi nu ştiu, cică nişte haine şi nişte bijuterii”.

 –„I-auzi! Păi zicea că n-are nici de unele. De unde bijuterii?”

–„Păi bijuterii... blănuri... cam aşa ceva....”

- „ Să vezi, dom-le cât de ascunsă e lumea în ziua de azi!”

- „Ea cică Mutu ar fi hoţu...” 

- „Hă, hă, hă.. Mutu!!! Păi ce să facă bietul Mutu cu bijuteriile şi blănurile? Să le poarte prin piaţă!? Hă, hă, ,hă, ...”

Ce mai, Lung prilej de vorbe şi de ipoteze”, vorba lui Topârceanu.

Între timp se asocie masei de curioşi şi madam Arsene, vecina de peste drum.

Madam Arsene locuia singură-singurcă într-o căsuţă modestă peste drum de casa familie Palade şi, neavând altceva de făcut, stătea – cât îi ziulica de mare-, la gard, la stradă. Prin poziţia ei strategică ştia, clipă de clipă, ce se petrecea pe stradă, cine trecea, cine nu trecea, de unde venea şi unde se ducea, mai schimba o vorbă-două, mai afla câte o noutate aşa încât madam Arsene era „informaţia străzii”. Şi uite că, uneori e bine să fii şi în această postură. Auzind ea de păţania vecinei de peste drum, madam Palade, se grăbeşte să treacă strada şi să intre în curtea familiei „cu paguba”. În curte, juriul deja constituit ad-hoc din vecinii şi vecinele locului, tocmai emiteau supoziţia (ce „supoziţie!?, „Verdictul!) că hoţul nu putea fi altul decât cel cunoscut sub numele neoficial de „Mutu”. Taman atunci interveni, cu hotărâre, madam Arsene:

- „Ce Mutu? Care Mutu? Ce aveţi cu bietul om? Eu am văzut cine a mai intrat în curte după ce Mutu a plecat”

- Cine, madam Arsene?

- Păi au intrat cei doi ţigani spoitori şi i-am văzut şi cum au ieşit repede, cu ceva ascuns în traista lor cu scule. Că m-am şi întrebat: ce-or fi având ăştia acolo de-au pitit în traistă şi-au luat-o cam repede la drum pe stradă!”

Aici se cuvine o paranteză.

În fiecare primăvară sau toamnă, înainte de a începe sezonul curățeniilor, al fructelor, al conservelor, şi al altor pregătiri pentru Paște sau iarnă oamenii obişnuiau să-și spoiască tingirile, căzănelele, recipientele metalice în care urmau să-şi pregătească cele pentru sărbători. Pentru treaba asta începeau să umble din casă în casă cunoscuții ţigani-spoitori care îşi anunţau prezenţa cu glas tare: „Spooiiim cazaaane....Spooiiimm tingiri....,Spooooiiiim!”... Oamenii, cine avea de spoit, îi opreau, aranjau cu ei să vină la spoit şi apoi îi aşteptau la treabă. În cartier era cunoscută o familie de ţigani-spoitori, (familia Fieraru) care an de an făceau această treabă şi o făceau corect şi cu cinste. Nu s-a întâmplat niciodată, Doamne ferește! să fie vreun necaz cu dânşii. Numai că de data asta...

- „Stai, madam Arsene. Cum? Erau spoitorii lui Fieraru!?”

- „Nuuu! Păi asta e! Nu erau ăia ai lu Fieraru pe care îi ştim noi de-atâţia ani, ci alţii,.. unii mai tineri...un bărbat şi o femeie... Ăştia au fost! Sigur!”, îşi întări afirmaţia madam Arsene.

Şi cum spusele lui madam Arsene nu puteau fi puse la îndoială din punctul de vedere al adevărului şi al obiectivităţii vizuale, juriul ad-hoc a concluzionat, în final, că, într-adevăr, nu Mutu ar fi fost făptaşul ruşinosului gest, ci acea famile necunoscută de spoitori care a intrat în curtea familiei Palade, taman în momentele în care madam Palade se afla la madam Firca să se aprovizioneze cu „un kil” de borş făcut pe bază de „huşte” în scopul de a-i îndeplini soţului pofta de borş de miel.

- „Vezi, madam Palade, cum erai gata să bagi omul în bucluc?” „Uite-aşa o poate păţi omul nevinovat” trase concluzia una din doamnele de faţă.

Madam Palade se simţi obligată să-şi ceară scuze şi să-şi ia angajamentul, să promită, că-n viaţa ei n-o să nu mai întindă rufe pe frânghie dacă cumva pleacă de acasă. Mai mult decât atât, i-a promis lui madam Arsene ca, în semn de mulţumire, să-i aducă, de Paște, o porţie din boşul de miel – făcut cu borşul cu „huşte” de la madam Firca.

Aşa a scăpat Mutu de ghinionul de a deveni, taman de Paște, infractor, mulţumită spiritului de observaţie a lui madam Arsene, vecina de peste drum şi ochiul vigilent al străzii (sau chiar, al cartierului). Nici n-a ştiut bietul Mutu pe lângă ce mare necaz a trecut, aşa că a putut liniştit să-şi facă în continuare „serviciul public” cu tărăboanţa lui, prin piaţa târgului. Dar, madam Palade, mustrată de propria-i conștiință, a avut grijă ca, de Sfintele Paște, să-i umple tărăboanța lui Mutu cu cele cuvenite: cozonac, ouă roșii, drob de miel și, evident, o oliță cu borșul cu „huște” (care era sa-i provoace un mare necaz bietului om), de se mira săracul (care-și făcea cruci mari, în semna de mulțumire) de ce noroc a căzut pe el chiar acum în Sfintele sărbători ale Paștelui. Minune de Paște, ce mai!

 

            PS. Treaba cu furtul s-a lămurit ceva mai târziu. El s-a repetat şi pe la alţi gospodari din zonă care însă au făcut reclamaţie la Miliţie. Evident că primii suspecţi au fost cei din neamul „Fierarilor”, dar aceştia erau ştiuţi drept oameni cinstitţi şi corecţi. Ba mai mult, chiar ei i-au identificat pe făptaşi ca fiind dintre unii nomazi care s-au aciuat, de ceva vreme, cu corturile şi căruţele  lor, la marginea oraşului, unde Miliţia i-a şi descoperit pe făptuitorii de rele.

SĂRBĂTORI CU MULTE BUCURII, CU OUĂ ROȘII ȘI...BORȘ DE MIEL! (DIN ”HUȘTE”)

 

Prof. Victor Simion


În lipsa unui acord scris din partea Ziarului de Vrancea, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi inseraţi vizibil link-ul articolului: #insertcurrentlinkhere

Ziarul de Vrancea  nu este responsabil juridic pentru conţinutul textelor din comentariile de mai jos. Responsabilitatea pentru mesajele dumneavoastra vă revine în exclusivitate.

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.
Ziarul de Vrancea doreste ca acest site sa fie un spatiu al discutiilor civilizate, al comentariilor de bun simt. Din acest motiv, cei care posteaza comentarii la articole trebuie sa respecte urmatoarele reguli:
1. Sa se refere doar la articolul la care posteaza comentarii.
2. Sa foloseasca un limbaj civilizat, fara injurii, calomnii, comentarii antisemite, xenofobe sau rasiste.
3. Sunt interzise atacurile la adresa autorilor, daca acestea nu au legatura cu textul.
4. Username-ul sa nu fie nume de personalitati ale vietii publice sau parodieri ale acestora.
Autorul unui articol poate fi criticat pentru eventuale greseli, incoerenta, lipsa de documentare etc.
Nerespectarea regulilor mentionate mai sus va duce la stergerea comentariilor, fara avertisment si fara explicatii.
Abaterile repetate vor avea drept consecinta interdictia accesului la aceasta facilitate a site-ului.