Amintiri din Focșaniul de altădată: La fotograf
Ca în orice oraş care se respectă şi în Focșani, orăşelul meu, existau câteva firme care se profilaseră pe „tehnologia imortalizării vizuale a chipurilor”, a familiilor sau a diferitelor evenimente ocazionale, sau, mai popular spus, cu fotografiatul.
Mai toată lumea se trăgea în poze: patronii de prăvălii în faţa prăvăliilor (cei mai simandicoşi se pozau cu tot familonul în semn de autoritate morală), meşteşugarii - lucrând la sculele lor îmbăcaţi în halate albastre, noi, cei mai tineri, ne pozam cât mai şmechereşte (ca să le dăm câte o poză „iubitelor” noastre cu guleraşe albe şi codiţe), funcţionari, funcţionare, pensionari sau precupeţi, toţi ţinând să-şi fixeze imaginea pentru cine ştie ce scopuri personale. În toate aceste poze, cei pozaţi trebuiau, în mod obligatoriu, să rădă sau, măcar, să zâmbească, pentru concretizarea vizuală a fericirii interioare. Pentru asta, fotograful, înainte de a declanşa expunerea, ne anunţa: „atenţie...păsărica!” Se făcea declicul şi apoi aşteptai câteva zile ca să-ţi vezi mutra. Mai era şi noua modă a fotografilor ambulanţi, (pionierii paparazilor de astăzi), care umblau pe bulevarde, prin parcuri sau pe unde ştiau ei că ”au vad” şi te pozau „Instantaneu”. Nu erai obligat să-ţi comanzi poza. Depindea de situaţie şi... cu cine erai surprins în companie.
Printre cei mai vechi practicanţi din urbe ai acestei profesii (prin anii 50-60, la mare modă) se număra domnul Braun, un fel de neamţ în vârstă, pripăşit prin preajma locului după Primul Război, care işi avea atelierul chiar în casuţa în care locuia (pe o străduţă paralelă cu Strada Mare) şi care era renumit fiindcă era, la vremea aceea, singurul care îţi făcea poze pe „hârtie pânzată”, de lux. Dădeai un ban mai mult dar aveai o poză extra!
Existau însă şi doi fotografi chiar pe Strada Mare, pe „Corso” .
Unul dintre aceştia era domnul Marcu, un evreu care dăduse faliment în alte afaceri şi se hotărâse să-şi încerce norocul şi cu fotografiatul. Avea atelierul (prăvălia) ”perete- în- perete” cu agenția ”Pronosport” din Focșani.
Făcuse rost de un aparat de fotografiat rusesc „Smena” – ceea ce, la vremea aceea era o veritabilă performanţă fiindcă erau rare, scumpe şi...nu se prea găseau „la oficial”. Domnul Marcu făcuse rost (el ştie cum şi de unde) de o astfel de sculă, o montase pe un trepied şi, cu un scaun, două ”reflectoare” şi o draperie în spate, gata ”atelierul foto”. Făcuse rost de câteva poze mari ale unor celebri actori străini de filme (ca pozele acelea care se afişau, pe vremuri, în holurile cinematografelor) cu care îşi împodobise vitrina de la stradă și atelierul aşa, ca de reclamă (că atelierul domnului Marcu fusese mai înainte o prăvălie cu vitrină) şi...gata.
Dar domnul Marcu, ca orice evreu isteţ şi cu spirit negustoresc se profilase pe o anume clientelă: soldaţii şi militarii în termen care îşi făceau stagiul la garnizoana militară din Focșani. Aranjase el cu un plutonier de la garnizoană („domnul plotonier Cucuruz”, binecunoscut în târg) ca să-i trimită la pozat pe mai toţi răcanii care veneau să-şi facă stagiul în localitate, aşa că avea clientelă mai tot timpul. În schimb, familia ”lu΄ dom΄ plutonier”, se putea poza, oricând, pe gratis, chiar în format „tablou”.
Pozele domnului Marcu nu erau ca toate celelalte ci aveau „un schepsis”: domnul Marcu se adaptase clientelei specifice şi îşi procurase un obiect „de scenă” de foarte mare efect la vremea aceea: un ceas „Pobeda”, ceas rusesc şi el foarte rar atunci, imediat după razboi. Ceasurile erau rare, scumpe, adevărate obiecte de lux; ehei, cine avea ceas „Pobeda” era cineva! (eu am primit un astfel de ceas drept recompensă abia după ce am terminat liceul. Şi ce mândru eram!). Bun! Şi ce făcea domnul Marcu cu „Pobeda” lui? Avea el o regie întreagă ce i-a adus faimă şi...nu numai. Treaba se petrecea cam aşa: venea răcanul proapspăt tuns chilug, cu boneta „pe o parte” să se tragă în poză. Domnul Marcu, după ce îl lăuda într-o moldovenească locală („Măi, da şi bini îţi şade în haina aiasta militară, bată-ti norocu să ti bată! O să ai aşa o poză frumoasă di n-o să ti recunoască mă-ta şi tac-tu acasă”!), îl așeza pe un scaun în faţa unei măsuţe cu trei picioare („stil”, cum era moda, pe vremuri), cu cotul pe măsuţă şi cu capul sprijinit în palma mâinii stângi.
Poziţia asta avea un chichireaz: domnul Marcu le punea răcanilor, la mâna stângă, vizibl, faimosul ceas „Pobeda” iar această poziţie, cu braţul în sus, lăsa să se vadă „obiectul”, ...ceasul. Ei bine, pentru răcanii veniţi din creierul munţilor sau din cine ştie ce capăt de ţară o astfel de poză (pe care o trimetea apoi, acasă, ca să vadă gagica şi toate neamurile, cine ajunsese el) făcea furori. Cu spirit inventiv ca toţi evreii, ”domnu Marcu” le şi sugera unor răcani („pe gratis!”) cam ce să scrie pe spatele fotografilor, în funcţie de destinatar. Avea scrise la maşina de scris, cu litere de tipar, câteva formule:”Păstrează copia şi nu uita originalul”, „O piedică în calea uitării”, „Dragii mei sunt sănătos, vă sărut pe toţi frumos!”, „Nu va fie dor prea tare, ne vedem la liberare!” „De aicia din armată, vă sărut mamă şi tată” şi altele la fel de ”sensibile şi pline de...poezie”. După cum se întâmpla să fie şi inspiraţia domnului Marcu. ”Domnu Marcu” avea si alte dedicaţii pentru ocazii speciale: spre exemplu, pentru înaintarea în grad: „Eu ....(aici se trecea numele răcanului – Vasile, Costică, Gheorghiţă etc) militar, am ajus acum...căprar!”
Dacă treceai pe Strada Mare şi te opreai la vitrina domnului Marcu vedeai un regiment de răcani, toţi pozaţi ca nişte manechine: cu braţul stâng, sprijinit în cot, pe măsuţă, cu falca în palma mâinii stângi şi (obligatoriu) cu ceasul la vedere. Frumuseţea era alta: ceasul era unul stricat, defect, nu mai funcţiona, fusese cumpărat de la un ceasornicar din târg (era cunoscut un armean, domnul Panosian) şi... arăta mereu aceeaşi oră! Dacă te uitat mai atent la ceasurile din poze aveai impresia că tot regimentul de militari s-a pozat la aceeaşi oră: două şi un sfert fix!.
Ideea cu ceasul funcţiona foarte bine şi pentru o altă categorie de amatori ocazionali de poze: erau precupeţii, ţăranii veniţi cu cine ştie ce trebuiri la târg, lume ocazională care venea la domnul Marcu să le facă „o poză cu ceas!”. Ieftină! Unora, în funcţie de ocupaţie, nu le cerea bani ci marfă, de-ale gurii: mălai, făină, cartofi, că era ceva criză de alimente, ce aveau prin traiste. Aşa că afacerea „cu ceasul” îi mergea destul de bine domnului Marcu,
Alta era situaţia cu „Studiol artistic Ionescu”.
Domnul Ionescu era cel mai renumit fotograf din oraş. Avea un studio dotat cu elemente de decor şi butaforie pentru toate ocaziile şi toate gusturile: poze pentru nunţi, botezuri, pentru pruncii „pe blăniţă” (era marea modă a vremii, să-ţi pozezi odrasla „pe blăniţă”), pentru „protocol”, pentru familişti, pentru şcolarii cu coroniţele pe cap şi premiile în braţe ş.a.m.d. Avea diferite surse de lumină pe care le dirija ca un adevărat regizor, în funcţie de cum arătau „clienţii”, aşa încât aceştia să arate cât mai bine. Era o fire veselă, glumeaţă, ştia să creeze o atmosferă plăcută clienţilor pentru ca pozele să fie reuşite. Şi erau! La domnul Ionescu se poza „lumea bună” şi era singurul care făcea poze artistice „cu retuş!” pentru nunţi. Ehei, aici „ca să prinzi un loc” trebuia să te programezi din timp fiindcă, mai ales în sezonul nunţilor, era înghesuială mare. Cum atelierul era situat chiar în centrul Străzii Mari (pe Corso) în zilele „cu nunţi” - care, potrivit obiceiului erau ori sâmbăta ori duminica, adică atunci când Strada Mare era plină de lume ieşită la plimbare - şirurile de trăsuri cu miri, rude, socri, lăutari şi tot alaiul, reprezentau un spectacol mult gustat de cei de faţă, dar mai ales de tinerii care nu scăpau prilejul să le adreseze „fericiților”, fel de fel de urări cu aluzii străvezii referitoare la eveniment, la mire, mireasă, la feciorie ş.a.m.d. Cum târgul era mic, oamenii se cam cunoşteau între ei aşa că, o nuntă era şi un prilej de mici răutăţi din partea cunoscuţilor aflaţi la plimbare pe Strada Mare:
- „Băi, am pierdut-o pe Maricica! Maricicooo,... ce faci mă...cui ne laşi?”
- „Niculeee, dacă ai nevoie de ajutor, chiamă-ne!”, ş.a.m.d. Mici „golănii” nevinovate.
Pozele domnului Ionescu erau, cu adevărat artistice. Pe vremea aceea nici nu se pomenea de poze color dar pozele alb-negru ale domnului Ionescu erau, cu adevărat, artistice. Era un pasionat al fotografiei, ba chiar câştigase şi nişte premii pe ţară iar unele poze i-au apărut chiar şi în căteva reviste de la Bucureşti. Era firesc să aibă dever mare la atelierul său. Se zvonea cum că au venit unii clienţi chiar şi din alte oraşe apropiate ca să se pozeze la dânsul.
Studioul domnului Ionesc a mers bine până într-o zi când uşa prăvăliei nu s-a mai deschis. Îl căutau clienţii cu disperare, dar domnul Ionescu...dispăruse. „Dispăruse”, adică într-o noapte nişte indivizi l-au ridicat de acasă şi l-au dus într-o direcţie... necunoascută. Cum domnul Ionescu era o figură bine cunoscută în oraş evident că vestea „dispariţiei” sale s-a răspândit imediat. S-a şoptit atunci că „cineva” care avusese un eveniment în familie şi dorise să se pozeze la domnul Ionescu dar acesta nu i-a putut găsi rând în ziua şi la ora când acel „cineva” a cerut, înfuriat de refuz, l-ar fi turnat pentru nişte vorbe, cică, spuse greşit. Refuzul către acel „cineva” l-a privat pe domnul Ionescu de libertate aproape doi ani de zile.
Era o perioadă foarte neagră în ceea ce priveşte siguranţa proprie fiindcă orice denunţ, orice anonimă, orice pâră făcută putea avea (şi, din păcate, au avut) multe şi grave consecinţe. Se trăia cu frica în sân, aproape zilnic auzeai că cineva din tărg „a dispărut” peste noapte. Erau „duşmanii de clasă” care, prin cine ştie ce gânduri spuse unde şi când nu trebuie, riscau să fie trimişi la „reeducare”.
Domnul Ionescu a stat mai bine de doi ani la „reeducare”.
A revenit îmbătrânit, închis în sine, tăcut, suspicios cu toată lumea. Parcă nu mai era el. Nu şi-a pierdut însă măiestria de artist fotograf: o făcea cu aceeaşi pasiune ca şi...”înainte!”. Iar oamenii, dintr-o tacită solidaritate şi simpatie, au continuat să facă coadă la „studioul fotografic Ionescu”.
Strada Mare cu zona ”Corso” și cele două ateliere foto a dispărut cu ocazia ”sistematizării”. Au dispărut, cu această ocazie și toate prăvăliile care îl (o) populau și, odată cu ele, și multe din întâmplările și evenimentele care fac parte din istoria Focșanilor de altă dată, din farmecul unei lumi de care e bine să ne reamintim, măcar din când în când.
Măcar atât!
Prof. Victor Simion
