Desfiinţarea hotarului din Vrancea dintre Moldova şi Ţara Românească- 22 mai 1862
În ziua de 22 mai 1862 domnitorul Cuza a iscălit raportul de desfiinţare a graniţelor de dincolo şi de dincoace de Milcov
Stabilit definitiv de Ştefan cel Mare în anul 1482 , hotarul dintre Moldova şi Valahia nu a constituit o problemă majoră până la pacea de la Adrianopol din anul 1829. Trecerea produselor dintr-un Principat în altul nu reprezenta o chestiune dificilă, mărfurile fiind considerate monopol turcesc şi deci poprite cu totul a ieşi din ţară. Rămâneau puţine produsele care mai puteau fi taxate la vama dintre cele două provincii româneşti. Dar după 1829, când Marile Puteri au hotărât desfiinţarea monopolului turcesc şi asigurarea unor condiţii prielnice comerţului liber, în Ţările Româneşti s-a întărit paza hotarului cu grăniceri ajutaţi de locuitorii din aşa numitele sate “coordonaşe”, adică din apropiere de graniţă. Organizarea şi controlul pazei au fost încredinţate unui ofiţer care avea în subordinea sa mai multe pichete. Acestea erau aşezate astfel încât să se poată vedea unul cu altul. În afară de paza propriu zisă a graniţei, locuitorii din satele cordonaşe erau obligaţi şi la alte contribuţii, cum ar fi construirea pichetelor, aducerea lemnelor pentru încălzit, cumpărarea şi întreţinerea cailor necesari pentru patrulare. După desfiinţarea vămilor în Principate în 1848, grănicerii şi amploiaţii vamali au rămas pentru controlarea articolelor prohibite şi pentru verificarea paşapoartelor. Acest nou regim vamal stabilit a continuat cu neînsemnate modificări şi după îndoita alegere a lui Cuza.
Ţara s-a unit, graniţa a rămas
O dată cu înfăptuirea deplinei uniri a Principatelor Române, proclamată la 24 ianuarie 1862, alegerea unei singure Adunări şi a unui singur Guvern, ţara a continuat să rămână despărţită prin graniţa, pe care firmanul sultanului din 2 decembrie 1861 o menţinuse, în speranţa unei reveniri la situaţia de dinaintea Unirii. În acest moment Cuza a decis că problema hotarului despărţitor trebuia lichidată, nu printr-un act oficial al Marilor Puteri, ci printr-o acţiune internă fermă, dar discretă. La 29 ianuarie 1862 Ministerul de Finanţe a cerut ministrului de război să răspundă la ce dată încetează funcţionarea grănicerilor din comunele de pe linia despărţitoare dintre Moldova şi Ţara Românească. În răspunsul oferit de minister se arată că graniţa exista încă şi că “principala îndatorire a acestui cordon este aceea de a se îngădui trecerea sării dintr-o parte în alta. Ori această obligaţie căzând, după preluarea administrării salinelor de către guvern, graniţa a rămas de prisos a mai exista între ambele Principate Unite deja”. La 8 martie 1862 Ministerul de Interne a dat ordin prefecţilor din judeţele limitrofe graniţei ca “orice călătorie în Principatele Unite a locuitorilor pământeni să se urmeze numai cu bilete de drum, iar nu cu paşaporturi ca mai inainte”. Se hotăra astfel, nu desfiinţarea integrala a graniţei, ci o simplificare a formalităţilor pentru locuitori. La 28 martie 1862 Ministerul de Război comunica punctelor de trecere ca “să înceteze vizarea paşapoartelor sau a biletelor de drum, aceste formalităţi fiind ridicate pentru totdeauna de Guvern”. Deşi măsura a fost aplicată cu toată discreţia, pentru a nu irita puterile interesate şi în special Turcia, pichetele nu s-au desfiinţat şi cordonul de militari a continuat să rămână cu efectivele lui vechi. Toată ţara, inclusiv ministerele de care depindeau menţinerea sau desfiinţarea graniţei, se întrebau “care sunt motivele care obligau statul să mai facă cheltuieli pentru paza unei frontiere care nu mai exista”.
Taxe pe tutunul turcesc şi cărţile de joc importate
Un alt pas semnificativ urmează pe 5 mai 1862, când inspectorul cordonului munţilor, care avea în subordine şi pichetele de grăniceri de pe graniţa dintre cele două principate, a cerut Ministerului de Război să-i precizeze dacă “grănicerii din Focşani si Vădeni pot să-şi facă noi construcţii în locul celor vechi, mai ales acum când se crede că or să se desfiinţeze aceşti grăniceri de pe linia de strejuire”. În zilele următoare au fost întocmite numeroase hârtii de corespondenţă de la un minister la altul, dar nici o autoritate nu s-a pronunţat clar dacă frontiera mai exista sau nu. Un singur lucru reiese clar din conţinutul documentelor purtate între instituţii: posturile de grăniceri şi amploiaţii fiscului de la vamă au rămas pe loc, întrucât aveau rolul de a constata şi a percepe de la antreprenorii tutunului turcesc şi ai cărţilor de joc importate în ţară, taxele legale. S-a solicitat de îndată desfiinţarea acestor antreprize şi rezilierea contractelor, fără nici o altă despăgubire. Având în faţă oficial toate aceste aspecte subliniate de Ministerul de Finanţe şi cel de Interne, Ministerul de Război a primit dezlegare pentru a acţiona în vederea ridicării graniţei dintre cele două Principate. Astfel acesta a înaintat la 14 mai 1862 Consiliului de Miniştri un referat în care arăta efectivul de oameni pe graniţa de dincolo şi dincoace de Milcov şi a propus desfiinţarea acestui cordon deoarece *pentru importul tutunului turcesc şi al cărţilor de joc nu exista în sarcina guvernului nici o pază*. La 16 mai 1862 Consiliul de Miniştri a luat în discuţie referatul prezentat şi considerând că “ambele ţări prin a lor unire n-ar mai avea trebuinţă de asemenea cordon, a cărui existenţă nu aduce alt decât cheltuieli statului, a decis ca străjuitorii de dincoace şi dincolo de Milcov să se desfiinţeze”. În ziua de 22 mai 1862 domnitorul Cuza a iscălit raportul de desfiinţare a graniţelor de dincolo şi de dincoace de Milcov, prezentat de colonelul I. Ghica, ministrul de război. La 23 mai acelaşi minister a transmis comandantului punctului de trecere de la Focşani că “graniţa s-a desfiinţat, iar oamenii pot merge la casele lor”. La 14 iunie locotenentul Millu, unul din comandanţii din această zonă, a adus la cunoştinţă Ministerului de Război desfiinţarea frontierei Focşanii Moldovei. Reacţii externe nu au fost înregistrate, iar pe plan intern mulţumirea a fost deplină. Această măsură precum şi numeroasele reforme iniţiate de Cuza urmate de venirea mai apoi pe tronul Principatelor Unite a domnitorului Carol I, care se bucura atât de sprijinul Franţei cât şi de cel al Prusiei, au făcut ca actul deplinei uniri să fie ireversibil. Din 1866, potrivit Constituţiei promulgate la 1 iulie, Principatele Unite încep să se numească oficial Romania. Jumătate de secol mai tarziu, la 1 Decembrie 1918 o mare adunare naţională românească la Alba-Iulia, compusa din 1228 de delegaţi aleşi din toate localităţile Transilvaniei şi o sută de mii de alţi români veniţi să-şi exprime adeziunea la unire, au votat unirea Transilvaniei, Maramureşului, Crişanei şi Banatului cu România. Astfel Mica Unire de la Focşani se desăvârşea cu Marea Unire de la Alba Iulia şi lua, astfel, naştere România Mare.
Florin Marian Dîrdală, documentarist la Serviciul Județean Vrancea al Arhivelor Naționale
Florin Marian Dîrdală este colaborator al Ziarului de Vrancea
Articol republicat în Ziarul de Vrancea.Prima publicare luna ianuarie 2013
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Local
Cum funcționa „Ferma PCR” din Focșani și unde pot fi găsite astăzi statele de plată ale foștilor angajați
De același autor
