La numai 12 ani, a fost un Gavroche din Focşani a fugit la Timişoara şi Bucureşti pentru a participa la Revoluţie
Ioan Ududec povesteşte, pentru Ziarul de Vrancea, ceea ce a trăit în decembrie 1989. La numai 12 ani, el l-a auzit pe tatăl său vorbind la telefon, la Focşani, că în ţară e revoltă anti-comunism şi s-a urcat în tren cu destinaţia Timişoara, locul unde s-a aprins flacăra libertăţii. Ulterior, la Bucureşti, la Circa 1 Miliţie - Piaţa Romană, “am fost aliniaţi cu faţa la perete şi mâinile ridicate sub supravegherea miliţienilor înarmaţi, parcă se alcătuise «un lambriu uman»”, rememorează Ududec. “Pe 2 ianuarie (1990 n.r.), ne-au chemat la Piaţa Unirii pentru a ne emite adeverinţe de mulţumire pentru ajutorul acordat; eram maximum 150-200 de persoane, nu cu miile cât au apărut, ulterior”, mai spus Gavroche din Focşani al Revoluţiei anti-comuniste (Iulia CREŢU)
În data de 17 decembrie, l-am auzit pe tatăl meu discutând la telefon cu fratele său din Bucureşti, colonel în aviaţie, că se întâmplă lucruri grave la Timişoara. În aceeaşi zi, mi-a dat bani să merg să cumpăr ceva din oraş, prilej cu care m-am dus direct la gară şi am urcat în primul tren spre Bucureşti. În jurul orelor 22.00 m-am urcat intr-un tren cu destinaţia Timişoara, unde am ajuns în dimineaţa zilei de 18 decembrie 1989. La ieşirea din gară, am văzut tancuri, militari şi multă agitaţie. Din gară m-am ataşat unui grup care a spus că merge în centru. În drumul nostru era foarte multă agitaţie, militari, miliţie, tab-uri, magazinele erau devastate. Când am trecut podul peste Bega, am observat o maşină de pompieri căzută în apă. Am stat aproape toată ziua prin zona Catedralei, ferindu-mă pentru că se auzeau împuşcături. De frică, m-am întors în gară pentru a pleca la Bucureşti, dar am aflat că nu pleacă niciun tren spre Bucureşti, doar sosesc dinspre Bucureşti. Am rămas peste noapte în gară. În dimineaţa zilei de 19 decembrie 1989, am plecat în oraş. În zona Piaţa 1 Mai am auzit focuri de armă şi am încercat să mă adăpostesc. Angajatele de la Librăria «Mihai Eminescu» m-au chemat înăuntru să mă adăpostesc. M-au întrebat ce este cu mine, le-am povestit şi atunci mi-au spus să rămân acolo cu ele pentru că afară e periculos. Pentru că librăria fusese incendiată, le-am ajutat şi eu la curăţenie şi la ce se mai putea recupera din cenuşă. Le-am spus că vreau să plec acasă şi m-am dus la gară, dar nu circula niciun tren către Bucureşti. Noaptea, am rămas în gară cu mai mulţi oameni. În dimineaţa zilei de 20 decembrie 1989, am plecat până în zona Piaţa Iosefini şi, pentru că iar a început să se tragă, m-am adăpostit în curtea unei biserici. Aici era un grup de bărbaţi care aruncau cu sticle incendiare în tab-uri. Pentru că a început să se tragă în direcţia noastră, am fugit către gară, unde am rămas până seara. Am aflat că va pleca un tren spre Bucureşti, în care m-am şi suit.
“Scandam «Jos Ceauşescu», iar trecătorii se uitau speriaţi la noi”
În tren se organizau pentru a merge în Piaţa Universităţii. Am ajuns pe 21 decembrie în gara Bucureşti, de unde am plecat pe jos în grupuri disparate până la Universitate, unde am început să scandăm «Jos Comunismul, Jos Ceauşescu, Libertate». Trecătorii se uitau la noi contrariaţi, speriaţi, fără reacţie de susţinere. Atunci, dezamăgiţi, ne-am dispersat. Personal, cred că atunci s-au strigat pentru prima dată lozinci anti-comuniste în Bucureşti. În jurul orei 10 m-am ataşat mulţimii care se îndrepta către mitingul de la Comitetul Central. În urma haosului creat în timpul mitingului, am fugit cu mulţimea în zona Piaţa Romană. Aici am stat un timp, după care am dorit să mă întorc la Universitate, dar accesul mulţimii era blocat de baraje de scutieri care nu permiteau decat accesul riveranilor. În jurul orei 12.30 -13.00, mulţimea care discuta paşnic cu scutierii, a fost luată cu asalt de aceştia pentru a fi dispersaţi. Aflându-mă în rândul doi, am căzut în busculada creată şi mi-am pierdut, pentru moment, cunoştinţa. Mi-am revenit în momentul când eram aruncat într-o dubă a miliţiei. Odată umplută duba, am fost transportaţi la Circa 1 Miliţie în zona Piaţa Romană. În curtea interioară a secţiei, am fost aliniaţi cu faţa la perete şi mâinile ridicate sub supravegherea miliţienilor înarmaţi, parcă se alcătuise «un lambriu uman». După o perioadă de timp, a venit un ofiţer, cu o masă, două scaune, toc de hârtie şi pix. În ordine, am fost luaţi să dăm declaraţii şi repuşi la zid cu mâinile ridicate. Aceasta a durat câteva ore. În final, ne-au băgat în două camere. În timpul nopţii au venit cu liste, au strigat câte 10-15 persoane, pe care le-au scos în curtea interioară. De acolo, au fost transportaţi la o destinaţie pe care cei din jurul meu o bănuiau a fi Jilava. Până în dimineaţa de 22 decembrie, am rămas doar eu şi un băiat, pentru că nu aveam nici 14 ani. Am fost duşi amândoi în biroul unui şef, care ne-a promis că ne da drumul sub ameninţarea că nu vom sufla nicio vorbă de cele văzute şi întâmplate acolo. Am acceptat şi am fost eliberaţi în jurul orei 8.30. Am plecat şi eu şi celălalt băiat, spre Universitate, pe trotuare diferite.
A fugit de gloanţe la Timişoara, a fost întâmpinat de ele şi la Bucureşti
La Universitate, am văzut maşinile spălând sângele de pe jos cu şampon, eu neştiind ce s-a întâmplat în cursul nopţii, aflând ulterior. Am rămas în zonă până a început să se adune mulţimea pentru miting. M-am strecurat prin mulţime, până în zona din faţa balconului lângă o maşină TV. Am asistat la discursul lui Ceauşescu. La un moment dat, s-a produs o busculadă şi o mare parte din cei aflaţi în jurul meu au forţat intrarea principală dar, nereuşind, au spart geamurile din partea lateral dreapta intrării, prin care a intrat mulţimea, printre care mă aflam şi eu. Fiind copil, am reuşit să urc repede la etajul 1, unde era şi balconul, dar pe culoarul central erau nişte indivizi, cu pistoalele îndreptate spre noi, motiv pentru care am făcut cale întoarsă, având în vedere experienţa de la Timişoara.
“Nicu Ceauşescu era pe scara uşii, protejat pentru a nu mai fi lovit”
După plecarea lui Ceauşescu, m-am alăturat unui grup de manifestanţi care au spus să mergem la televiziune. Ajunşi în zona Pieţei Charles de Gaulle, am fost oprit de cei de la gărzile patriotice, care m-au întrebat unde mă duc. Le-am spus că vreau să merg la televiziune, dar m-au sfătuit să rămân cu ei, pentru că în zona aceea se trage. În acest timp, a apărut un autobuz dinspre Arcul de Triumf, pe care aceştia l-au oprit pentru control. Şoferul şi cei din faţă au spus că merg la televiziune întrucât în autobuz se afla Nicu Ceauşescu. Atunci, cei de la control au rugat să mă ia şi pe mine în autobuz, că merg tot acolo. M-am urcat în autobuz, prin uşa din spate, şi am înaintat până în zona de mijloc, unde l-am observat pe Nicu Ceauşescu pe scara uşii din mijloc, protejat de câţiva bărbaţi pentru a nu mai fi lovit de cei din autobuz. Ajuns la televiziune, am vrut să intru şi eu cu grupul, dar nu m-au lăsat pe motivul că sunt un puşti. Am rămas în zona televiziunii până spre seară, după care m-am dus iar la Comitetul Central unde, împreună cu alţi manifestanţi, am rămas peste noapte. Dimineaţa, am plecat la staţia de metrou de la Universitate. Aici m-am alăturat grupului care controla accesul în staţia de metrou şi am rămas până în data de 2 ianuarie, zi în care ne-au chemat la staţia Piaţa Unirii pentru a ne emite nişte adeverinţe de mulţumire pentru ajutorul acordat. Eram maximum 150-200 de persoane, nu cu miile cât au apărut, ulterior, la metrou. Nu am certificat de revoluţionar. (a povestit Ioan UDUDEC)

Foto Deşi nu a primit certificat de revoluţionar, Ioan Ududec a păstrat câteva mărturii ale Revoluţiei, printre care “adeverinţa de mulţumire” primită la metrou la Piaţa Unirii



Foto:Ioan Ududec împreună cu prinţul Nicolae al Romaniei
Articol republicat în Ziarul de Vrancea.
Prima publicare în anul 2014














