Copiii familiei Ştefănescu, povestea fără zane şi jucării de la capătul lumii
O familie din satul Podu Lacului, comuna Poiana Cristei, cu patru copii, se străduieşte din greu să supravieţuiască din alocaţie şi un ajutor social primit de la primărie, în total vreo 10 milioane lei vechi. Din când în când, cei doi părinţi mai găsesc câte ceva de lucru, cu ziua prin sat. O zi de muncă se plăteşte cu 50 de lei.... Nu-i mult, dar au măcar asigurată pâinea copiilor. Toată averea lor se reduce la un acoperiş deasupra capului, două paturi care abia se ţin pe picioarele de lemn şi o sobă de cărămidă în care crengile uscate, adunate de prin pădurea din spatele casei, ard degeaba, căldura nu se simte....
Ştefănescu Vasile, de 43 ani, şi Mihaela, de 28 ani, au patru copii, Steluţa de 3 ani, Ştefănel de 6, Ionelia de 9 şi Mădălin de 11 ani...
Mihaela avea 17 ani când a adus pe lume primul copil. Nu erau nici atunci bogaţi, dar din munca lor au reuşit să ridice o căsuţă în care să-şi adăpostească familia. Au venit apoi pe lume ceilalţi trei copii, Ionelia, Ştefănel şi Steluţa, mezina familiei. Ca să le asigure micuţilor cel puţin strictul necesar, au oprit lucrările la casă. Cele şase suflete stau acum în singura încăpere locuibilă, în care dorm înghesuite în două paturi atât de şubrede încât e de mirare că nu s-au rupt, încă. „Ne descurcăm cu ce avem. Aici nu sunt locuri de muncă, doar cu ziua, prin sat, cum a fost acum, la cules de struguri. Din cei 10 milioane lei , alocaţia copiilor şi ajutorul social de la primărie, plătim lumina, întreţinerea casei, mâncarea şi cumpărăm copiilor ceea ce le trebuie la şcoală. E greu, dar trebuie să ne descurcăm. Nu are cine să ne ajute. Stăm cu soacra mea, dar şi ea are un venit mic....”, spune Mihaela Ştefănescu, mama copiilor.
„Când primim alocaţia, dăm datoria înapoi”
Puţinii bani câştigaţi se termină repede şi, ca să nu sufere copiii de foame, se îndatorează la magazinul din sat. „Mă împrumut”, spune Mihaela, „altfel nu ne-am descurca. Când primim alocaţia, dăm datoria înapoi. E greu..., trăim şi noi cu ce avem”. Se descurcă, e un fel de a spune. Hrana lor cea de toate zilele constă în cartofi, fasole şi, din când în când, câte un ouşor de la cele două găini pe care le mai au. Tot pentru copii au făcut eforturi foarte mari, să pună deoparte 1.300 lei, să cumpere o văcuţă, măcar lapte să aibă la masă. Pe tatăl copiilor, nu l-am găsit acasă, păştea pe deal caprele unui sătean. Şi el şi soţia au terminat 8 clase, ar fi putut învăţa mai mult, dar nu s-a putut. Ştiu că cine are carte are parte, de aceea îşi doresc mai mult ca orice ca micuţii lor să înveţe, să nu se chinuiască în viaţă aşa cum se chinuiesc ei. „Copiii noştri trebuie să înveţe mai mult decât noi, să ajungă ceva în viaţă. Poate o da Dumnezeu să aibă şi ei un venit, un loc de muncă bun, să aibă pâinea lor”, spune Mihaela cu lacrimi în ochi.
Copiii învaţă bine 
Două maini mici de copil care trebăluiesc ca ale unui om mare
Mădălin, de 11 ani, şi Ionelia, care abia a împlinit 9 ani, duc greul casei când părinţii sunt la muncă. Ar putea avea rezultate şi mai bune, dacă n-ar trebui să facă treabă în casă şi să aibă grijă de cei mici. Mădălin ar vrea să fie pompier, iar Ionelia vânzătoare. „Eu sunt «fata» în casă, dau cu mătura, tai lemne, scutur şi aduc apă”, spune Mădălin, care-l instruieşte şi pe Ştefănel, frăţiorul de 6 ani. La 9 ani împliniţi, Ionelia este o adevărată gospodină. „Când mama e la muncă, fac curăţenie în casă, rânesc la vacă, duc apă, am grijă de sora mea mai mică. De obicei, întâi îmi fac lecţiile, apoi fac treabă... Întotdeauna mi-a plăcut să învăţ, am luat mereu premiul II. Aş putea mai mult, dacă aş avea timp”, povesteşte fata. Cât au fost mai mici au avut jucării de pe la vecinii care nu mai aveau nevoie de ele. Ionelia nu are timp de joacă aşa că, nici jucării nu-şi doreşte. Cu lacrimi în ochi, ea spune că ar vrea să aibă mai mult timp pentru învăţătură. Şi-ar dori o cameră a ei, unde să studieze în linişte, sau măcar un pat în plus, să nu mai doarmă atât de înghesuiţi. „Nu vreau jucării, vreau cărţi, rechizite, ca să ajung şi eu ceva în viaţă, să am şi eu pâinea mea”, spune Ionelia ca un om mare.
„Copiii ar merita mai multă susţinere din partea societăţii”
Camera mică în care se îngrămădesc trei generaţii
La gândul că nu au bani, Mihaelei îi este greu să -şi mai dorească ceva. Şi când doreşte, se gândeşte tot la copii. „Ce să-mi doresc, sănătate de la Dumnezeu... Copiii ar avea nevoie de haine, încălţăminte, rechizite. Ne-ar prinde bine şi un mic ajutor, poate am reuşi să terminăm camera copiilor, să nu mai stăm claie peste grămadă”, spune Mihaela Ştefănescu.
Deşi locuieşte în aceeaşi ogradă, bunica paternă nu-i poate ajuta cu bani. La 64 de ani munceşte la cules de vie ca unul tânăr. N-are pensie, doar un ajutor social de 140 de lei pe lună, bani care nu-i ajung nici ei. În sat şi la primărie oamenii îi vorbesc de bine şi-i apreciază pe cei doi părinţi pentru că fac tot ce pot să-şi ţină familia unită şi se îngrijesc de copii.
„Sunt oameni de treabă, numai că aici nu se găseşte de lucru, să aibă şi ei un serviciu, un venit fix, suficient pentru buna întreţinere a familiei. Primăria îi ajută după puteri, asigurându-le un ajutor social. Copiii sunt buni, învaţă bine, ar merita mai multă susţinere din partea societăţii,” ne-a spus şi Violeta Budeanu, referent social la Primăria Poiana Cristei. (Janine VADISLAV)
Dacă doriţi să ajutaţi această familie, puteţi suna la nr. tel. 0762 / 03.21.06 / familia Vasile Ştefănescu, sat Podu Lacului, comuna Poiana Cristei.
