Ultima lumînare din casă

„Acum să fim totuşi cinstiţi, ăştia 86 care au murit ce produceau ei pentru societate? Sigur ori erau pensionari, adică trăiau din pomana noastră a tinerilor, ori erau din ăştia şomeri care trăiau din ajutorul de la stat.Deci, pe undeva, iarna a mai scăpat statul român de nişte cheltuieli. Aşa e şi în natură, ăla care e bătrîn se retrage undeva şi moare lăsînd locul celor mai tineri. Că dacă ar fi fost în putere, săpau şi ieşeau din zăpada, dar dacă nici măcar să iasă din zăpadă n-au putut, la ce să mai facă umbră pămîntului degeaba? Am mai văzut ieri pe una gravidă care se răstea la unii care munceau la deszăpezit… Păi ea de ce n-a ieşit la curăţat zăpada, că de facut sex i-a placut? Aşa e, cum zice premierul Ungureanu, ăştia leneşi au gura cea mai mare.”

Am căutat o urmă de ironie şi am citit de multe ori acest comentariu la articolul meu “86 de morţi. Doliu naţional”, preluat de Ziarul de Vrancea. Omul vorbea serios şi susţinea vehement inutilitatea celor slabi şi neajutoraţi, judecînd dreptul la viaţă după criteriul productivităţii. M-am întrebat ce-o fi produs el la vîrste fragede, cînd vreo bunică inutilă i-a schimbat pamperşii sau l-a ridicat şi l-a susţinut răbdătoare, pînă l-a învăţat să meargă…
O astfel de gîndire de tip fascist a făcut posibilă folosirea lagărelor de concentrare şi a crematoriilor, pentru a “ajuta” natura să-i selecteze pe cei care meritau să supravieţuiască. Scopul era desăvîrşirea Omului Nou, cel care admira forţa fizică, dispreţuia slăbiciunea şi era, vorba lui Hitler, “rapid ca un ogar, rezistent ca pielea tăbăcită şi dur ca oţelul Krupp”.
Zilele astea, un număr considerabil de ţărani romani nu s-au calificat. Nu erau Oameni Noi, deşi, toată tinereţea şi maturitatea lor, comunismul s-a străduit din greu să-i formeze astfel. “Că, dacă ar fi fost în putere, săpau şi ieşeau din zăpadă, dar, dacă nici măcar să iasă din zăpadă n-au putut, la ce să mai facă umbră pămîntului degeaba?”. Aşa că, leneşi cum sînt, după ce s-a consumat şi ultima lumînare ce-o aveau prin casă, s-au aşezat zgribuliţi lîngă soba îngheţată şi au ales să moară… În fond, a muri într-un crematoriu sau într-un cavou de gheaţă, nu este decît o diferenţă de extreme termice.
În vremea asta, la suprafaţă, statul, ca un contabil pedant, număra morţii, departajînd tacticos morţii din cauza îngheţului de morţii din alte cauze, revenind, în mod ridicol, asupra numărului victimelor: “nu, nu au fost 86, au fost 79 de victime ale îngheţuilui!”. Ne-am liniştit, vina era mult mai mică! Diferenţă de şapte morţi! Ca şi cum moartea din pneumonie, datorată lipsei accesului la medic sau la medicamente, nu ar fi fost cauzată tot de incapacitatea statului de a debloca drumurile la timp.
Încă aştept un semn de smerenie şi decenţă din partea guvernanţilor, cărora le-ar sta în putere să declare o zi de doliu naţional, pentru victimele îngheţului. Nu ar fi un semn că se căiesc, dar ar fi un semn că le pasă! Şi poate că tinerii, care deja iau ca reper cuvintele premierului, ar cugeta mai mult la drama neputinţei acestor bătrîni, pentru că, pe fundalul extremismului de dreapta, care bîntuie Europa, este îngrijorător că pînă şi un singur tînăr, ca cel care face comentariul, gîndeşte astfel.

Născută în Vrancea, Aurora Martin lucrează la Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi publică pe blogul scriitorului Stelian Tănase.