Nu înţeleg de ce mai stai aici!
Cu delicateţe, cu gentileţe mi se spune să-mi iau tălpăşiţa din ţară. Auzeam încă din facultate de la profesori că trebuie să ne facem bagajul şi după licenţă să luăm la pas occidentului. Aici cică nu avem nici o şansă reală de valorificare a potenţialului nostru deoarece ne lovim de un sistem arhaic, învechit, denumit ştiintific status society, adică o societate veche, fondată pe relaţii de vecinătate şi consangvinitate şi nu pe norme şi legi. Cam ca ţărişoară noastră dragă!
Mă gândeam atunci că se exagerează acest cântecel şi că indivizii care îmbrăţisează resemnarea sunt mai mult exponenţii propriilor deziluzii şi frustrări. Cu timpul, am înţeles că ochii lor sângerii fusseră martorii unor evenimente care nu aveau cum să nu le marcheze sufletul, implicit şi destinul personal. Am rămas să mă conving singur, sigur pe mine de faptul că viitorul este o creaţie a sufletului şi spiritului nostru la care se adaugă acţiunile şi voinţa. Nici un moment nu am luat în calcul sufletul cicatrizat şi mutilat al României. Nu m-am lăsat pradă unei slăbiciuni (credeam eu pe atunci!), dar, în schimb, am devenit victima unei creaturi hidoase.
Diaspora ar trebui să instaleze oglinzi acasă
Despărţirea de Focşani m-a făcut să realizez şi mai bine proporţiile eşecului care ne aureolează vieţile. Există o diferenţă de la cer la pământ între cei care au făcut studii prin ţară (Cluj, Bucureşti, Iaşi ), care au reuşit să iasă din spaţiul mărginit al judeţului, nu doar fizic ci şi mental, şi cei care au rămas aici să trăiască. Aici avem de-a face cu un clivaj între capitaliştii fiţoşi (expresia caragialescă pentru cei care stau în capitală) şi vânjoşii băştinaşi care nu vor să migreze sau să emigreze. În esenţă, clivajul descrie un conflict în societate bazat pe diferenţe valorice şi sociale. Problema odată identificată, pare pe jumătate rezolvată, însă nu este deloc aşa. Puterea unui clivaj de acest gen nu se stinge brusc ci creşte în timp. Clivajul deja s-a înfiripat în memoria colectivă. Avem deja generaţii care resimt această problemă concentrateă în jurul a două fenomene: dezrădăcinare, respectiv înrădăcinare. Diaspora ar trebui să instaleze oglinzi acasă, mai ales într-un oraş cochet ca Focşaniul, dar slab tranzitat şi insuficient modernizat.
Dincolo de capitalul financiar pe care l-ar putea investi, cei din disaporă ar trebui să-şi investească capitalul cultural pentru a civiliza locul de baştină. România nu se va moderniza fără acest proces alambicat şi anevoios.
Îi înţeleg şi pe cei care au rămas. Ieşirea dintr-un spaţiu confortabil care îţi asigură o stabilitate materială şi emoţională este grea. Uneori curajul este acaparat de frică şi astfel spiritul nostru intră într-o formă de paralizie. Dacă cineva vrea cu adevărat să-şi depăşească condiţia, să-şi asume destinul pe alte meleaguri decât cele natale, nu trebuie decât să plece spre gară. Restul se leagă de la sine, dar comoditatea este o cucoană răsfăţată, iar frica, aliatul ei de nădejde, astfel găsim scuze în loc să căutăm soluţii.
Corul bocitoarelor nu acceptă diasporezi!
Există şi un alt clivaj între cei care lucrează în general în mediul urban, în oraşe mai mari şi cei care fac acum parte din diaspora românească. Şi aici problemele se ciocnesc frontal de două perspective, aparent fără potenţial de reconciliere.
Simt de multe ori că am obosit psihic şi nu mă interesează corul bocitoarelor care se laudă că au suferit mai mult ca mine pe aceste meleaguri. Avem dreptul la normalitate dacă primim la naştere dreptul de a respira. Renunţăm prea repede la multe lucruri, precum calitatea vieţii, satisfacerea la locul de muncă, împlinirea printre colegii de muncă şi mai ales prieteni şi mulţumirea sufletească. Toate sunt băgate sub preş în România. Aici contează burta, sacul, maşina şi femeia (cât mai solarizată, nu solară, şi cât mai artificială, de plastic dacă se poate). Aşa se decantează reuşita în acest spaţiu.
Cu greu ieşim din acest cerc vicios, mai ales în contextul în care stabilitatea costă în România, iar noi nu avem timp să ne gândim serios ce vrem de fapt să facem cu viaţa noastră. Nu ne permitem experienţe noi şi riscuri. Singura experienţă nouă se întâmplă când schimbăm cârciuma unde mergem de obicei, iar singurul risc pe care ni-l asumăm se traduce prin decizia de a te înhăma la un credit de 20-30 de ani. Curaj, nebunie sau stagnare mentală? Părerile sunt împărţite.
Visez şi eu la România mea !
Fascinant este conflictul dintre băştinaşii de aici (bocitoare de profesie) şi diasporezii (cei care şi-au găsit norocul printre străini şi privesc acum cu superioritate bocitoarele). De fiecare dată când apar cele două tabere, energia se polarizează simţitor. Nu există cale de reconciliere. Fiecare a suferit şi crede c povestea lui este mai reală, mai veridică decât a celuilalt. Avem de-a face cu o ciocnire între două suferinţe diferite, dar adiacente la un anumit punct. Bocitoarele suferă din prisma unei dezrădăcinări de natură sociologică în România prin comparaţia pe care o fac ei cu cei pe care îi denumesc „proşti, inculţi, necivilizaţi”, în timp ce diasporezii resimt dezrădăcinarea la nivel sufletesc. Şi unii şi alţii visează o altă Românie. Păcat că sunt prea ocupaţi cu certuri interminabile şi bocete deşertice. Până la urmă, toţi îmi spun să plec.
Visez şi eu la România mea !
Vrancean la origine,Dumitru-Alexandru Filimon este jurnalist, absolvent al Facultăţii de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii Bucureşti. Este interesat de analiza politică, psihosociologie şi cultură. În prezent scrie pentru revista www.catchy.ro
Anunțuri ZdV Premium
Anunțuri ZdV Premium
Comentarii: 4
Adaugă comentariu
helio, acum 2826 zile, 7 ore, 54 minute, 59 secunde
vrancean, acum 2826 zile, 10 ore, 28 minute, 21 secunde
eU, acum 2826 zile, 11 ore, 27 minute, 7 secunde
delavrancea, acum 2826 zile, 23 ore, 47 minute, 13 secunde 
