Unele poveşti nu merită anonimatul
Reţinem toate prostiile, toate futilităţile posibile şi imposibile. Mestecăm şi digerăm poveşti de carton şi ne mulţumim cu gustul de ambalaj. Aici am ajuns după mulţi ani de libertate şi democraţie. Autenticul, valorile ce izvorăsc din sânul tărănimii, identitatea populară par în cel mai bun caz mai mult obiecte de decor ale vieţii cotidiene (accesorii pentru hipsteri şi oameni cu vederi retro-etno) sau elemente destinate unui muzeu prăfuit. Nu vorbesc despre pesimismul obişnuit al intelectualului român cu care descrie confortabil cultura din care face şi el parte. Aspiraţiile mele vizează luciditatea, nu auto-închipuirea! Anonimatul valorii ar trebui să ne doară. Dacă facem puţin abstracţie de viaţa noastră şi latura materială care a ajuns să ne domine până şi repiraţia, nu doar existenţa, o întreagă lume ni se deschide. Păcat că nu avem timp şi nici disponibilitate sufletească să o îmbrăţisăm. O întreagă pleiadă de elemente noi pătrund în colţul nostru cam înghesuit. Aici, prea repede şi fără prea multă judecată strângem obiecte neînsufleţite şi uităm să lăsăm loc şi altor lucruri, “fundamentale” precum folclorul, ţărâna strămoşească, costumele sau măştile populare. Într-un cuvânt, de multe ori uitat şi renegat, cultură!
Folclor vrâncean, tezaur european!
Citesc cu mare tristeţe că ciobanul vrâncean Costică Beşa, care a pus bazele muzeului ”Rădăcina Vrancei”, la Bîrseşti, s-a stins din viaţă săptămâna trecută, fiind înmormântat duminică. Poate vă întrebaţi ce legătură are un tânăr din Bucureşti cu frumosul Bârseşti al Vrancei, însă în urmă cu aproximativ 8-9 ani pe aceste meleaguri s-a înfiripat o frumoasă poveste de care nu mă pot desprinde sufleteşte. Când eram elev al Liceului Pedagogic, împreună cu un coleg de clasă şi bineînţeles cu profesoara noastră dragă de limba română, Carmen Ion, am făcut o mişcare circulară continuă de frunţi şi creiere (adică brainstorming pentru cei mai puţin iniţiaţi) şi am născocit un proiect cultural pentru Vrancea. Acesta s-a numit “Folcor vrâncean, tezaur european”! Ne-am propus să culegem folclor din tot judeţul (Bârşeşti, Negrileşti, Năruja, Tulnici, Paltin etc.). Am încercat, cu modestie, să o luăm pe urmele lui Dimitrie Gusti! Jumătate de clasă am pornit la pas cu desaga plină de merinde şi de vise rupte din bolta primitoare a Vrancei. Pentru câteva săptămâni am fost cu toţii ţărani şi am respirat un alt aer…folcloric. Experienţa a fost transformatoare şi irepetabilă asemeni unei minuni la care eşti martor odată şi pe care ţi-e frică să o retrăieşti pentru că poţi leza amintirea feciorelnică a unui mic paradis, unic, din care continuă să se hrăneşcă sufletul tău.
Sângele din folclor nu se spală!
Am poposit la Bârşeşti unde am cunoscut un om minunat şi un român frumos primenit, deprins cu o cultură a bunului simţ ieşită din comun. Era asemeni unei flori rare care continuă să poarte în ea însăşi o frumuseţe de secole. Aşa l-am cunoscut pe Costică Beşa, un vrâncean inimos, poet, cu suflet de copil. Casa sa era un adevărat altar închinat folclorului. Costume populare peste tot, obiecte “din vechi” şi poezii ce nu văzuseră condeiul vreodată, sălăşluiau în micul său colţ de rai. Cum ne-a zărit în poartă, a fugit într-un suflet direct în casa sa modestă. Am rămas cu toţii miraţi. Nu înţelegeam de ce are un asemenea comportament ! Era de bine, era de rău? Nu ştiam! Peste câteva momente, îl zărim cu toţii în port popular cu un fluier în mână. A început un concert folcloric cum nu aş fi avut cum să văd vreodată la televizor. Parca simţeai cum poeziile se ridicau spre cer în zgomotul pământiu şi zglobiu al fluierului. Deodată, pete de culoare roşie s-au prelins pe cămasa sa ondulându-se în spiritul nenăscut al unei creaţii sălbatice, ce o cunoaştem sub numele de motiv tradiţional. Era sângele său. Din respect, dintr-o cultură veche ţărănească a primenirii, Costică Beşa şi-a ras barba pe fugă. Ştia bine că nu poate să se prezinte în faţa noastră orişicum şi grăbind procesul de aranjare a bărbiei, a tăiat cam mult se pare. Sângele său se contopea cu spiritului său crescut de firescul munţilor din jur care îi înconjurau casa veche. Era un întreg spectacol. Trebuia să fii om, doar atât, că înţelegeai la ce deveneai martor în acele momente.
Costică Beşa, un izvor de frumos!
Unele poezii erau scrise de el, altele erau doar auzite şi memorate de la alţii. Păcat că aceste poezii transmise prin viu grai şi-au găsit sfârşitul în anonimat şi nu în peniţa harnică a unui iubitor de frumos şi oameni frumoşi. Aceştia sunt oamenii care merită această titulatură a frumosului deoarece sunt un izvor de frumos. Ei sunt autentici! Costica Beşa ne-a spus că mai are un singur dor înainte de moarte. Vrea să doneze tot ce are unui muzeu al satului. Un consilier al primăriei la acea vreme, undeva prin vara lui 2007, ne spunea că nici nu se pune problema să nu se facă un muzeu în sat de care să se bucure generaţiile viitoare. Măcar acesta înţelegea că nu poţi avea un viitor fără trecut şi că există o valoare în trecut care trebuie conservată, ocrotită şi promovaţă în rândul celor care vor veni. Visul său s-a realizat din timpul vieţii. Sper că şi noi am pus o cărămidă în plus la acest muzeu călăuzit acum de sufletul “tatălui” său ! Am rămas noi, acei elevi poznaşi şi curioşi cu vise rupte din cer şi cufundaţi în nouri înalti…
- Vrâncean la origine, Dumitru-Alexandru Filimon este jurnalist, absolvent al Facultăţii de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii Bucureşti. Este interesat de analiza politică, psihosociologie şi cultură. În prezent scrie pentru revista www.catchy.ro.
