Picnic pe câmpul de luptă şi o noapte furtunoasă
Pff!... Bun început, ce să zic?! Ia să-l fac mai expresiv! Nuanţat, de la caz la caz. Unul ţi se poate arăta mai blând, altul e în stare să producă războaie.
Unii cred că actoria înseamnă să poţi minţi cu uşurinţă, să păcăleşti. E şi despre asta vorba, dar nu! Spectacolul de teatru e o artă a spunerii, în primul rând, deci vorbim despre exersarea tehnică a zicerii. Care derivă din gând. Şi cu asta se „ocupă” îndrumătorul artistic sau regizorul stevist. Cu cât înţelegi mai bine actele personajului, cele de identitate, dar şi de acţiune, cu atât mai mult vei fi apărut în „cutia neagră” aşa cum trebuie. Cu gând. Cine zice că e cum trebuie? Păi, publicul, în primul rând. Nu?
Încearcă să vorbeşti făcând genuflexiuni... Multe! Acum încearcă să rosteşti o poezie scurtă făcând efort în acelaşi timp... Cum e?
Când vine vorba de un judecător de spectacol, cum e şi spectatorul, atunci, de aici încolo, pff-urile se bifurcă. Am să aleg un pff neutru, scrisul poate fi o armă, că tot vorbesc de război în articolul de azi, dar, dacă chiar ar fi o armă acum, în mâna mea, atunci ar fi cu gloanţe oarbe, nu am nicio ţintă. Dar urmăresc un fir! Neutru. Asemeni pff-ului meu, care, oricum, imediat ce s-a lăsat produs, s-a pus, de bunăvoie şi nesilit de nimeni, sub talpă. Altminteri, furtunoasăăă, ca noaptea. Eu!
Nu vreau să fac aici loby teatrului, în general, ci, deocamdată, numai celui al STEV. Aceste spectacole, explodând în STEV, sunt spectacole de unică folosinţă. Practic, aceşti copii, ştiu că ies numai o singură dată la rampă şi cam atât, ne vedem la anu’!
Apoi, ar mai fi de zis, poate cel mai important aspect, că aceştia fac un efort de netăgăduit, venind de la liceu, după orele de curs, direct în focurile bătăliei cu neastâmpărul cuvintelor. Cine crede că se vine ca la un picnic, se înşeală!
Zilele astea aţi fi observat, dacă v-aţi fi uitat pe afişele de spectacol, că, pe lângă liceeni, se află şi profesori. De obicei, implicaţi! Mai mult în anii din urmă, constat eu. Dar sunt de înţeles că n-o mai fac cu acelaşi patos.
Şi-aici o să îmi permit eu să dezvolt puţin subiectul, fiindcă mi-e cunoscut. Te-ai aştepta, ca atunci când ai un proiect cultural al liceului, să fii sprijinit de ceilalţi profesori, colegi de catedră sau de cancelarie... Pff... Nu numai că nu se întâmplă asta, dar ţi se mai pun şi beţe în roate. Ca mai peste tot, în această Românie. Că nu putem o alta! Nu decretez, însă, că nu e cazul tuturor. Sper!
Pentru astăzi am ales două spectacole, pe care am să le prezint cititorilor obişnuiţi ai paginii de cultură a Ziarului de Vrancea, având drept filtru doar darul vederii, pe care încă îl mai am! Deşi, se întâmplă că eu sunt mioapă. Din naştere! Minus doi la dreptul, mă bazez pe stângul. Nu port ochelari! De aceea stau în primul rând. Ca să fiu aproape expresiei. Şi ea mie. Altminteri, sunt în ceaţă! Cu cât mă îndepărtez.
Acum, că au trecut obuzele lui Arrabal pe lângă noi şi suntem încă teferi – slavă! – în timp ce eram la „Picnic pe câmpul de luptă”, dar cu ecou şi după, în sfârşit pot închide umbrela. Juriul s-a dus şi el pe la casele lui...
Trebuie să vă spun că, fiind ultimul spectacol din concurs, cel al Liceului Pedagogic „Spiru Haret” şi producându-se undeva după ora 16.00, plecată de la ora 8.00, am poftit! La bucatele lor.
(Foto cu picnicul)
Ăsta e unul din momentele în care nu vrei să stai în primul rând. Şi nici să vezi. Dar ce te faci cu mirosul?! „Vrei şi brânzică? Un cârnăcior! Hai, ia nişte sălăţică...” Nu tu, publicule! Asta face teatrul absurd, te închide în libertate.
Pentru cei care n-au citit piesa lui Arrabal şi nici nu au văzut-o, îmi doresc a vă face poftă!
Dintre piesa scrisă şi piesa jucată, aleg să povestesc piesa scrisă şi piesa jucată. ;) Nu uitaţi că am doar un ochi sănătos!
Titlul e o cheie, dar nu descuie tot! E absurd un picnic pe câmpul de luptă cu părinţii tăi, vizitându-te aşa, pe neaşteptate, între două bombardamente? Păi, ce, războiul nu e absurd? Vorbim despre un autor al teatrului absurdului, deci, să nu ne mire! Zapo (Vlad Ciubotaru) şi inamicul Zepo (Dumitru Popa). Faţă în faţă!
Ca inamic, să vrei să îl ucizi, de faţă cu părinţii (Mama- Andreea Stanca, Tatăl- Narcis Constantinescu), pe celălalt, nu e tocmai... etic. Distras de acest gând, pici prizonier! Pe un front adevărat, Zepo ar fi ca şi mort! Pe frontul acesta, nicidecum! E invitat la masă. Chiar dacă mai întâi i se leagă mâinile. Şi picioarele...
Inamicul, cel dând buzna peste această familie, e blând şi fricos. Şi pofticios! Desigur, războaiele se ocupă cu omorâtul, iar cu îngropatul mai puţin, dar ce noroc că există brancardieri (Brancardier 1- Ider Ştefan, Brancardier 2 - Narcis Stoian)! Dacă brancardierii nu mai au ce să ia pe targă, fiindcă lumea războiului a luat-o razna şi se ţine de picnicuri, în aer ocupat (nu liber!), cu miros de praf de puşcă, atunci dispare ocupaţia lor? Dispare. Nu ştim ce îi mână, dar în viziunea lui Loni (actorul Adrian Damian, îndrumătorul artistic), aceştia fac ca războiul să aibă cursivitate şi să nu fie întrerupt de un neobişnuit şi în acelaşi timp atât de firesc picnic şi îi execută. Pe toţi, în timp ce dansează...
De Pulitzer, zic, mesajul! Am observat că pe noi, oamenii, ne impresionează mai mult metafora războiului oprit cu o floare (doar un cadru de fotografie) decât războiul sau conflictul în sine.
Părinţii lui Zapo sunt fantastici, cred că încă se mai dau lupte pe cai! Aiurea! Caii sunt la fereastra lui Vişniec!
Judecând ierarhia – vă reamintesc, cu această piesă s-a câştigat Locul II, având în comun aceeaşi temă cu cea de pe Locul I(.”Caii la fereastră”), respectiv, cea a războiului – mai că-mi vine să-i dau dreptate unuia din clovnii lui Vişniec: Nimeni nu mai râde!? Numai stau şi mestecă gumă! Bineînţeles că pot fi contrazisă! Cu „O noapte furtunoasă”, ei, comedie! (cade bine accentul)
Fiţi un inamic blând! Aşa am înţeles eu!
Gata! Am schimbat registrul, şi-am trecut în comedie. Atenţie la accent! a zis Sorin Francu, şeful juraţilor, ieri, în desfăşurarea Galei de Premiere. Bine! Aşa vor face cei ce-au înţeles!
Am ajuns cu vorba la „Noaptea” nepremiată, că au fost două. Diferite! Una dinamică, neruşinată şi chiar cocalarTistică pe alocuri, dar comedie, înţeleg eu, cu accentul pus bine, cam ca pentru locul III, aşa, şi aici mă refer la reprezentaţia celor de la Liceul cu Program Sportiv, şi alta bătrâioară, clasică şi... de menţiune, adică cea a liceului odobeştean „Duiliu Zamfirescu”.
Ei, dar oricum ar fi, subiectul fiind acelaşi şi arhicunoscut, nu voi povesti decât că cea în viziunea celor doi îndrumători artistici, Eduard Cîrlan şi Florenţiu Cucu, produse STEV şi ei, la rându-le, a avut mai multe personaje decât a pus Caragiale pe hârtie.
Din distribuţie au făcut parte George Marin în rolul Jupân Titircă, Marius Puţoi- Nae Ipistatul, Adina Obreja-Veta, Cosmina Croitoru- Ziţa (nominalizată la premiul individual feminin, dar perdantă), Chiriac- Alexandru Baban, Spiridon- Sterian Roman. Mihaela Fudulache- Doamna 1, Dana Aroşiţei- Doamna 2, Flori Stratulat- Doamna 3, Dragoş Mazilu- Rică.
M-am folosit de măreţia facebook-ului şi i-am provocat pe stevelevii ambelor licee la o discuţie liberă, fără o temă anume. S-a încumetat doar Veta (Adina Obreja) şi ceva îmi spune (ceva din interiorul meu) că oricare din ei ar fi putut concluziona astfel. Dacă ar fi concluzionat. :)
„ În acest an, am învăţat ce înseamnă o adevărată echipă. A fost prima oară când am păşit pe scenă, însoţită de nişte oameni minunaţi, care încetul cu încetul mi-au devenit familie. Am plâns, am râs, ne-am mai certat câteodată, dar toate le-am făcut împreună. La început nu am realizat câtă muncă trebuie depusă, dar pe parcurs mi-am dat seama cât de greu este. Poate că anul acesta nu am câştigat vreun premiu, dar câştigul cel mare s-a făcut simţit prin aplauzele publicului, prin îmbrăţişările celor dragi. Realizezi atunci că munca ta nu a fost în zadar. Le mulţumesc îndrumătorilor Eduard Cîrlan şi Floris Cucu pentru că ne-au înţeles toanele, ne-au susţinut, ne-au dat curaj şi ne-au învăţat atâtea lucruri importante. La anu’ sper să fim în aceeaşi formulă, să arătăm că putem mai mult şi să demonstrăm că elevii Liceului „ D. Zamfirescu” nu se dau niciodată bătuţi!”
Ascultând ambele „Nopţi”, mă gândeam, cum ar fi fost să se fi păstrat limba lui Caragiale în graiul tinerilor de astăzi? Vă las pe voi să vă exersaţi imaginaţia, chiar pe textul Adinei, în timp ce eu mă îndrept uşor-uşor, spre uşa de ieşire. Voi ca să scap! Păstrăm legăturica (lui Chiriac) şi-o fluturăm... Spre mâine!
Olimpia SĂPUNARU