Opinii

Oameni de lemn

Ar fi interesantă, cu siguranţă, chiar dacă ar fi costisitoare şi obositoare, organizarea unui “Tur al marilor tunuri” prin pădurile ce au mai rămas, dacă au mai rămas, în Vrancea României curate. Totul a fost şi este încă posibil sub oblăduirea oamenilor politici ai Vrancei, orbiţi şi ei de mirajul câştigurilor uşoare, care ignoră fenomenul distrugerii pădurii vrâncene, acompaniaţi maiestuos de incompetenţa şi nepăsarea autorităţilor cu atribuţii punctuale în acest domeniu.

Imediat după răfuiala din 1989, în România noastră plină de verdeaţă a apărut o nouă specie umană - oamenii de lemn. Aceşti oameni aveau, la începuturi, aceleaşi feţe ca ale noastre, aceleaşi obiceiuri şi acelaşi mod de viaţă cu noi, locuiau în case asemănătoare cu ale noastre şi îşi duceau şi ei, la fel ca noi, copiii de mână, la grădiniţă sau la şcoală. Îşi făceau cumpărăturile, tot ca noi, în aceleaşi magazine. Mâncau tot ca noi: fasole, cartof, mămăliguţă cu brânză şi alte asemenea bunătăţi tradiţionale româneşti. Primăvara ieşeau, ca şi noi, la muncă prin grădină, tăiau trandafirii de la poartă, curăţau pomii şi dădeau foc gunoaielor. Tot ca noi, ieşeau şi ei la iarbă verde prin împrejurimi, în zilele de odihnă, cu un grătar, un mic, o fripturică, beau şi ei un păhărel cu vin ca şi noi, sau o bere la marginea pădurii. Şi exemplele de viaţă ale acestei categorii umane pot continua la nesfârşit, ele semănând izbitor de mult cu ale noastre, ale muritorilor de rând.
Numai că, după descătuşarea din 1989, această specie umană a renunţat la multe obiceiuri comune nouă şi a început ofensiva detaşării de viaţa de până atunci, reprezentanţii ei îndreptându-se cu toată fiinţa lor lemnoasă spre pădure. Pădurea i-a atras ca un magnet şi, cum veţi vedea, vor ajunge să-şi ducă o bună parte din viaţă acolo, în mijlocul ei, printre copaci, tufişuri şi verdeaţa atotcuprinzătoare. Veritabili cunoscători ai tertipurilor de tot felul, prin care poate fi exploatată pădurea în folosul lor, pentru că - am uitat să vă spun- reprezentanţii speciei îşi au rădăcinile adânc înfipte în pădure, ei fiind urmaşii unor indivizi care, la viaţa lor, tot cu pădurea s-au ocupat: fie că au fost pădurari, brigadieri, ifronişti sau chiar şoferi de peridoc sau - în cel mai fericit caz- brigadieri silvici, ce umblau prin satele Vrancei călare pe cai, cu frunza de stejar la pălărie şi cu tolba plină de bani. Nu mai vorbim de plăcerea pe care şi-o permiteau intrând în casa oricărui gospodar, imediat ce se reteza gâtul orătăniilor cotcodăcioase şi se răsturna mămăliguţa tăvălită cu grijă prin mujdei.
Deh! A venit dom' pădurar, sau dom' brigadier şi trebuia ospătat cum se cuvine, dacă voiau să aibă căldură la iarnă, aşa cum trebuie, pentru întreaga familie!

Oamenii pădurii: 26 de ani de jaf prin pădurile vrâncene!

Aşadar, aceşti descendenţi de lemn ai oamenilor pădurii au păstrat tradiţiile strămoşilor lor, mergând pe acelaşi drum aducător de prosperitate şi trai bun, înfruptându-se cu nesaţ din bogăţia verde, la care nu au avut nicio contribuţie. Adică, nu au făcut, nici ei şi nici strămoşii lor, vreo investiţie familială la bogăţia care nu este rodul inteligenţei lor şi nici vreo muncă pe pe care s-o fi depus de-alungul timpului, care să le dea dreptul ca ei, doar ei, să fie beneficiarii transformării lemnului în bani, musai în euro.
Oamenii de lemn au urcat pas cu pas - ca să parafrazez un gânditor celebru şi tăcut de azi - pe culmea devenirii, din simpli copii de oameni ai pădurii, importanţi oameni de afaceri locali, aşa cum îi denumeşte, impardonabil, presa românească. În urcuşul lor, au călcat pe munca de zi cu zi a oamenilor simpli, muncitori şi ţărani din localităţile Vrancei.
Dar nu oricum! Au urcat pas cu pas, iar pentru a nu se dezechilibra prin intervenţia neaşteptată a vreunui om al legii s-au sprijinit zdravăn pe autorităţile locale: pe domnul poliţai local sau de la judeţ, pe domnul procuror de zonă, ca să nu mai vorbim de responsabilii de sus din domeniul silvic, taman domeniul lor de interes. Aceşti oameni ai legii, ce nu prea lipseau de la chermezele anume organizate de oamenii de lemn pentru ei, închideau ochii la nereguli.

Cucoane de lemn

Ascensiunea financiară a acestor oameni a devenit vizibilă şi de nesuportat acum, după 26 de ani de jaf prin pădurile vrâncene! Ei şi-au schimbat radical viaţa şi comportamentul, crezându-se deasupra tuturor. Nu mai stau de vorbă cu nimeni, sunt de neabordat, se bucură, cred ei, de-o imunitate totală, aşa cum se bucura, până mai deunăzi, Băse cel fără de frică. Viaţa acestor oameni de lemn a devenit o viaţă de lux, de la naştere până la moarte. Locuinţele lor sunt impunătoare, adevărate castele din poveşti de prost gust. Gardurile, ce trebuie musai să-i despartă de prostimea din jurul lor, sunt din beton armat şi trebuie să depăşească doi metri înălţime. Porţile mari, forjate, se închid imediat în spatele limuzinelor luxoase parcate în interior. Patru, cinci, şase sau zece maşini se lăfăie continuu în curtea betonată şi zilnic măturată de argaţi. Da, de argaţi! În gospodăriile lor, femeile nu mai fac de multă vreme curăţenie... De ani buni, de când au devenit veritabile cucoane de lemn, nu mai scutură ele aşternuturile... Nu mai cresc ele copiii! Nu mai pun mâna pe mătură, nici dacă le pici cu ceară! Argaţii mişună zilnic prin curte şi prin casă, curăţă zilnic şanţul de la drum, dau cu vopsea streaşina vilei şi smulg cu mânuţele crăpate iarba dintre scările de beton ce urcă spre casă. Argaţii sunt oameni plătiţi. De fapt, sunt nişte oameni sărmani, care au şi ei copii de crescut şi care fac orice muncă pentru a aduce o pâine pe masă celor de-acasă.
Cucoanele oamenilor de lemn zboară pur şi simplu spre market-uri cu limuzinele înalte, din care abia pot coborî fără să-şi deterioreze unghiile cu gel lungi şi disgraţioase. Cocul ce le trădează uneori parvenienţa, tronează cocoţat pe creştet, ca un monument istoric din patrimoniu. În patrimoniul oamenilor de lemn, bineînţeles!
Dar hai să lăsăm cucoanele în pace, că ele, sărmanele, nu au nicio vină, decât că au avut noroc în viaţă şi s-au unit cu oamenii de lemn, de excepţie, pentru că fac excepţie, întreprinzători deştepţi din domeniul atât de prosper al lemnului care, parcă, nu mai moare niciodată sub atacul fulminant al drujbelor, tafurilor şi transportoarelor moderne achiziţionate de bărbaţii lor.

Oamenii de lemn, infractorii pădurii

Oamenii de lemn, astăzi, nu mai stau de vorbă cu noi, cu ceilalţi oameni din localitatea lor. Ei nu pierd vremea preţioasă, folosesc orice clipă pentru a merge în pădure şi a mai lua o halcă din bogăţia oferită de Dumnezeu cu titlu gratuit. Se grăbesc, de teamă că nu vor mai apuca să-şi rotunjească conturile absolut trebuincioase pentru vremurile ce vor urma, asigurându-le, astfel, o viaţă frumoasă copiilor lor. Unii vor să se mute în oraşele mari ale patriei. Vând pe aici tot ce pot, doar afacerea nu, şi se mută în centrele mari, civilizate ale ţării, unde odraslele să fie educate la alt nivel. Foarte bine fac, pe unii nu i-ar mai putea suporta lumea din localităţile de provenienţă. Vrancea nu duce lipsă de oameni de lemn! Fiecare dintre noi avem exemplarele noastre în localitatea în care trăim.
Ştiu, veţi spune că au făcut totul în mod cinstit, adică au ras pădurile vrâncene cu acte în regulă. Că stau bine în contabilitate! Că au avut toate aprobările necesare din partea organelor silvice! Că sunt întreprinzători corecţi şi că au adus bani la bugetul de stat.
Daţi-mi voie să mă îndoiesc de toate acestea şi să spun că majoritatea treburilor pădurii vrâncene sunt necurate. Că prin toate porţiunile de pădure rase de pe faţa pământului colcăie corupţia. Că lemnul din Vrancea a plecat şi mai pleacă încă cu acte dubioase în afara hotarelor ţării, servind oficinelor străine, care îl transformă în lemn pentru tot felul de industrii, până hăt-departe, pe alte continente.
Infracţionalitatea şi infractorii din acest domeniu s-au specializat atât de mult la nivel macro, încât instituţiile statului responsabile cu eradicarea ilegalităţilor din domeniu au rămas cu mult în urmă şi nu mai pot face faţă.

Jaful continuă! Ce e de făcut?

Până când cineva se va deştepta şi va găsi o soluţie de anvergură pentru  intrarea în legalitate a exploatării pădurilor vrâncene, jaful va continua cu acte aparent în regulă, iar pădurea va dispărea pas cu pas pe sub nasul nostru, al tuturor.
Totul a fost şi este încă posibil sub oblăduirea oamenilor politici ai Vrancei, orbiţi şi ei de mirajul câştigurilor uşoare, care ignoră fenomenul distrugerii pădurii vrâncene, acompaniaţi maiestuos de incompetenţa şi nepăsarea autorităţilor cu atribuţii punctuale în acest domeniu.
Oamenii de lemn se vor muta de la noi, departe de locurile care i-au consacrat ca oameni de afaceri noi la vremuri noi, distinşi oameni de bine, ascunşi prin Bucureşti, Braşov, Constanţa sau Predeal, respectabili, unii dintre ei, oameni politici sau primari pe acolo, despre care puţini vor mai şti cine au fost, câte clase au avut şi de unde au plecat. Copiii lor, de bani gata, vor lua drumul Parisului, Bonnului sau Dubaiului, pentru că nu este în legea firii să se piardă în arhaismul Vrancei ditamai valorile de odrasle cu părinţi destoinici. “Nici nu concep să trăiască în ţară copiii mei!”  zicea un om de lemn, cu multă carte (7 clase) deunăzi, prin provincia europeană Vrancea.
Ar fi interesantă, cu siguranţă, chiar dacă ar fi costisitoare şi obositoare, organizarea unui „Tur al marilor tunuri” prin pădurile ce au mai rămas, dacă au mai rămas, în Vrancea României curate.


Ofiţer de poliţie în rezervă, specializat în criminologie, Gheorghiţă Mocanu este autorul catorva volume de proză dedicate munţilor Vrancei şi membru al Uniunii Scriitorilor din Romania.

---