Mă bate gândul să devin handicapat!
Oi fi, dar n-am niciun folos din asta dacă nu fac cunoscut întregii lumi statutul meu medical. Cu acte, fără acte, eşti un nimeni, un handicapat pierdut în mulţimea normalilor. Important e panoul cu semnul de handicapat care-ţi dă drept de viaţă şi de moarte asupra locului de parcare ( în traducere liberă: e rezervat permanent ca să moară duşmanii, vecinii şi participanţii la trafic de oftică).
Este de mirare câtă lume bună se înghesuie să devină handicapată. La mine la bloc am un medic care a devenit peste noapte handicapat. Cum văd că se deplasează normal probabil că handicapul nu este unul fizic. Înseamnă că are rezervare permanentă ca să nu uite drumul de la maşină la bloc şi invers, că dacă între orele 7 – 16 parchează în alt loc se rătăceşte.
Mai ştiu şi un inginer cu handicap fizic, face suta de metri în aproape 20 secunde. O dramă. Realist, curajos, conştient de condiţia fizică extrem de precară, s-a declarat handicapat şi şi-a pus semn de avertizare pe locul de parcare.
Acuma, nu ştiu dacă o fi de la mirosurile din aer ce apar constant în oraşul nostru, dar numărul de handicapaţi creşte permanent, mereu văd noi şi noi semne de avertizare prin parcări.
În curând o să fim o localitate de handicapaţi. O ţară de handicapaţi. Avem de-a face cu un virus. De fapt observ că la noi permanent avem de-a face cu epidemii: în puşcării a apărut febra scrisului, de ajung deţinuţii să scrie şi câte o carte pe săptămână, pur şi simplu nu se pot stăpâni din creaţie, iar în afara puşcăriilor handicapul se propagă rapid în fiecare zi, noi şi noi dovezi apărând mereu prin parcări. Recunosc că seara când mă întorc acasă am emoţii, mă gândesc mereu câţi dintre vecinii mei mai sunt normali.
Este de mirare că n-au apărut încă semnele unei explozii demografice, un spor imens de natalitate, punctat prin parcări cu semne de avertizare ”Mama cu copilul”, rezervare permanentă. Cred că e o problemă de timp, mâine, poimâine vom vedea nişte matahale bărboase coborând din maşini cu un pittbull în lesă: mama şi copilul.
De neînţeles este cum de şoferii respectă aceste rezervări permanente din oraş datorate handicapului, dar nu dau doi bani pe aceleaşi semne aflate în parcările din supermarketuri. Ar fi, cred eu, o explicaţie: handicapaţii din oraş sunt nişte tipi cool, descurcăreţi, cu care nu e bine să te iei în beţe, pe când ăia de la hipermarketuri sunt genul de handicapaţi enervanţi, indivizi care-ţi îngrădesc abuziv ţie, cetăţean normal, dreptul la viaţă şi aprovizionare cu haleală şi hârtie igienică : ” Fir-aţi ai naibii de handicapaţi, că nu vă mai ajung locurile de parcare! şi le aveţi şi pe cele mai bune! Lasă că un pic de mişcare n-a făcut rău nimănui!”
Apropo, aud că în Suedia şoferii care ajung mai repede la serviciu parchează mai departe de birou pentru ca cei care întârzie să găsească locuri libere mai aproape, să câştige timp! Din punctul nostru de vedere par puţin handicapaţi, parol!
Buuun, să revenim la problema mea! Cum pot să devin handicapat? De ăla cu tăbliţă avertizoare pentru rezervare permanentă, să ne-nţelegem! Îmi trebuie vreun act de la medic? De la primărie? De la nevastă? De la duşmani! Trebuie examinare? Te controlează cineva?
Sau pur şi simplu îmi înfig victorios în parcare panoul de handicapat, aşa cum îşi pun steagul alpiniştii pe Everest, ca să-şi marcheze victoria?
Am impresia că se merge ca la înfiinţarea de firme: se face o declaraţie pe proprie răspundere!
OK! Atunci declar pe propria-mi răspundere că sunt handicapat! Hai pa! Am plecat să-mi iau semnul de rezervare permanentă... şi să dea naiba să parcheze vreun normal pe locul meu că ajunge cu handicap pe bune!
P.S. Se gândesc oare nesimţiţii care-şi pun abuziv semnul de handicapat că duc în derizoriu semnificaţia panoului, că există oameni care au dreptul şi nevoia de a folosi aceste locuri de parcare cu regim pemanent?! Nu cred. Probabil au dreptate, chiar au un handicap. Sufletesc.
Rareş Chinescu