Nesimţirea urbană atinge cote alarmante
Dar bunul simţ nu ţine de mediul în care locuieşti, nici de numărul de diplome. Bunul simţ vine din noi înşine şi respectul pe care suntem dispuşi să-l oferim celor de lângă noi.
A trăi la oraş presupune să ieşi din starea de linişte. Din starea de contemplare. Foarte rar găseşti momente prielnice pentru asta. A trăi la oraş presupune să îţi asumi riscul aglomeraţiei, al zgomotului, al mizeriei, al stării de confort urban versus rural, dar în acelaşi timp de disconfort natural şi curat vizavi de mizerabil şi aglomerat. Asta, în cazul în care nu ai vreun ”castel” la marginea oraşului înconjurat şi de vreo pădure.
Atunci când alegi să trăieşti într-o aglomeraţie urbană cu peste un milion de locuitori, ba chiar şi cu peste 10 de milioane, îţi asumi tot ”pachetul”. Dar într-un amărât de orăşel cu aproximativ 70 de mii de locuitori, la ce să te aştepţi?
Am fost de şase ori la Tokyo, o aglomeraţie urbană cu peste 13 milioane de locuitori, mai mult decât jumătate din populaţia României, şi nu m-am simţit nicio secundă atacată de nesimţire urbană. Nici de zgomot, nici de aglomeraţie, nici de de mizerie, nici de nepunctualitate. În cultura extrem orientală nu există ceva din cele menţionate. Dar la Focşani, da! în fiecare zi! În fiecare zi, mă simt atacată de nesimţire urbană!
Să zicem că a lor cultură are ancore în milenii trecute şi interferenţele culturale diferite sunt mai rare. Dar într-o metropolă europeană trebuie să tolerezi diverse comportamente culturale, în funcţie de rasă, etnie, obiceiuri, tradiţii. Cum ar fi Bucureşti, să presupunem, unde locuiesc oameni din toate colţurile ţării. Însă, într-un oraş minuscul, ca al nostru, ce explicaţii avem pentru nesimţirea perpetuă? Că suntem mici şi moldoveni? Că suntem influenţaţi de balcanismele istorice? Că nu avem aer de atâta aglomeraţie urbană? Că nu avem pubele suficiente? Că nu avem spaţiu între clădiri? Că nu avem bani? Că nu avem timp? Că nu avem spaţiu să gândim?
Nesimţirea urbană se manifestă în toate păturile sociale şi îmbracă diferite forme. Începând de la cel care aruncă gunoiul pe stradă sau îl lasă în staţia de autobuz, la cei care mănâncă seminţe şi îşi lasă cojile tot pe unde apucă, continuând cu scuipătorii sau petrecăreţii de noapte de pe stradă sau de la etajele superioare strigând cu foc, jale şi cu geamul deschis: ”OOOFFF viaaaţaaa meaaa!!!”.
Nesimţirea urbană a atins, demult, chiar şi autorităţile locale ce lasă multe treburi de izbelişte, decenii la rând, repetând mereu aceeaşi placă: ”nu avem cu ce, nu avem cu cine”, ”Dorel e de vină”, dar şi unele persoane din anumite instituţii menite să asigure ordinea.
Spre exemplu, deunăzi, două maşini ale Poliţiei Rutiere s-au postat, la pândă evident, dar şi ca să încurce circulaţia de ora 16 când oraşul aproape se blochează, unde credeţi? vizavi de un supermarket de pe strada 1 Decembrie, în dreptul căruia s-a format ditamai şanţul, de câteva luni, şi pe care cei în măsură să intervină aşteaptă să se prăbuşească de-a binelea. Au ocupat prima bandă, astfel încât toate maşinile să treacă prin şanţ, eventual să se încline şi într-o parte, spre ei aşa, să găsească motive de întocmire a proceselor verbale.
Cea mai gravă formă de nesimţire urbană, după părerea mea, e să ai de-a face cu vecinii fără noţiuni despre respect pentru alţi vecini. În blocul în care locuiesc mă confrunt cu câteva exemple ”interesante” şi cu o frecvenţă ”încântătoare”, fără să mai pun la socoteală petrecăreţii care au devenit chiar simpatici: urinarea în cel puţin două colţuri ale casei scării, eventual fix sub cutiile poştale ca să calce cât mai multă lume pe produsul nesimţirii; violarea ”discretă” a corespondenţei, după ce în prealabil s-a stricat sistemul de închidere a cutiei; fumatul de la etaj şi până la parter şi invers, astfel încât să pătrundă fumul în toate apartamentele, iar ca premiu, să laşi mucurile de ţigară pe preşurile din faţa uşilor, eventual al celui mai cârcotaş.
Cireaşa de pe tort, însă, este veşnica şi interminabila treabă de amenajare interioară, cu ciclicitate fără sezon şi fără noţiune de weekend, eventual doar cu noţiunea de sărbătoare religioasă. De dimineaţă şi până seară principala ocupaţie este să nu laşi pe nimeni să doarmă, să scrie, să se refacă după o zi sau o săptămână de muncă. Principala treabă este să ai veşnic nevoie de o bormaşină şi să cauţi să găureşti zile şi luni la rând tot ce ai de găurit, inclusiv toţi creierii vecinilor.
Am şi vecini buni. Ei sunt pensionarii. Mătură, şterg după nesimţiţi, dau zăpada la o parte din faţa blocului, mai adună şi frunzele toamnei, iar eu le dau bineţe, le mulţumesc, le iau tensiunea sau le mai ofer câte un pliculeţ de ceai. Mă simt vinovată şi eu că nu am timp suficient să ajut!
Dar nesimţiţii urbani nu prea au conştiinţă! Exemple sunt destule, ne mai facem oare bine?
Alexandra TĂTARU este profesor, blogger și activist civic