Americanul şi …asociaţii
În fiecare generaţie de absolvenţi există un lider căruia i se alătură ceilalţi, cu menţiunea că acest lider informal nu trebuie să fie cap de serie. Dacă formalul se suprapune informalului e un lucru fericit, dar foarte rar! Promoţia 1957 a Colegiului Unirea, fosta şcoală medie de băieţi, de mulţi ani îşi programează întâlnirile de promoţie în funcţie de Nicolae Tutoş, americanul plecat din ţară dintr-un post important înainte de 1989, cu toate că era în grija unui coleg cu ureche fină în structuri. Valoarea şi traiectul vieţii lui ne-au determinat să ne proiectăm revederile, dese de altfel, şi prin consultarea Americanului nostru, navetist de Câmpineanca pe jos, trei ani de zile.
Colegii lui, “asociaţii”, îl aşteptăm cu drag. Cu adevărat, el trăieşte paroxistic fiecare revedere. Se implică şi caută noutăţi. Lui îi aparţine ideea realizării unui tablou de Revedere cu pozele de acum 58 de ani. Pentru mine, filologul, versurile lui Ion Pillat au venit mănuşă: “Ce straniu lucru vremea! Deodată pe perete /Te vezi aevea în ştersele portrete/ Te recunoşti în ele, dar nu şi-n faţa ta/ Căci trupul tău te uită, iar tu nu-l poţi uita.(Ion Pillat)
Acum câteva zile, sub emoţia întâlnirii de astăzi, 23 iunie, am dat o raită pe la Colegiul Naţional Unirea, ca să iau pulsul evenimentului prin contactarea neobositului cantonier Cornel Noană, director de mulţi ani şi pentru alţi mulţi ani de acum înainte. Era în curtea Colegiului şi tocmai conducea nişte foşti absolvenţi spre sala paşilor pierduţi. Unul dintre uniriştii vechi, aflând că am absolvit în 1957, mi-a cerut plin de umor să-i spun “nene”, deoarece el terminase liceul în 1955. De fapt, când eu şi colegii mei, “asociaţii” lui Nicu Tutoş, intram în clasa a opta, ei erau deja în clasa a zecea. Practic, nu am avut prea multă vreme de coabitare între zidurile de cărămidă roşie ale liceului. Aceeaşi cărămidă roşie, “reabilitată!”
Promoţia 1955 mi s-a părut cam obosită. Păi noi, absolvenţii din 1957, suntem plini de viaţă. Suntem dornici de aventură, de petrecere românească. Ştim că fiecare an calendaristic va mai reteza câte unul dintre noi. E firesc, dar nu ne predăm.
Pentru noi, colegii plecaţi spre stele trăiesc prin soţii, care le iau locul în bănci, devenind colegele noastre şi se simt foarte bine printre unirişti. Despre generaţia mea şi despre “asociaţii” lui Nicu voi vorbi poate după eveniment.
Vasile LEFTER
