Cum e să fii victimă a discriminării când lucrezi la Combaterea Discriminării
În luna septembrie, o programasem pe mama la un spital din Bucureşti, pentru operaţie la genunchi. Am sunat la firma de transport şi am rugat dispecerul să oprească într-o comună aflată pe traseu, specificând că însoţesc o persoană cu dizabilitate.
Mi s-a răspuns sec să vin la autogară, adică să străbat, în sens opus, 20 km spre Focşani. Revolta m-a făcut să sun a doua oară, să subliniez faptul că am o persoană care se deplasează foarte greu, că ştiu că scaunul din spatele şoferului este rezervat persoanelor cu dizabilităţi (chiar dacă, în maşină, am observat ulterior, nu exista semnul specific). Omul, cu o inumană indiferenţă, mi-a spus că nu îl interesează, să nu mai insist. Atunci i-am spus elegant că nu aş vrea să îi fac rău, dar pot să-i fac plângere la Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD). Abia atunci a percutat şi mi-a raspuns, ca şi cum aş fi fost în continuare vinovată: "Pai dacă mă luaţi cu de-astea... să fiti mâine în staţie, poate opresc". Acel poate induce o stare de incertitudine şi mai năucitoare decât siguranţa că cineva nu îţi oferă un serviciu şi trebuie să cauţi altă soluţie... A trebuit să ajung, prin diverse cunoştinţe la Autoritatea pentru Drumuri..., care, după ce a sunat la autogară, m-a asigurat că microbuzul va opri şi mama va ajunge la timp pentru operaţie. Povestea neputinţei a continuat în microbuz, când am văzut că locul din spatele şoferului era ocupat de o tânără care nu a vrut să îl elibereze, lăsând un om care abia mergea să se chinuie să ajungă până în spate. Şoferul a spus că el nu se bagă... Niciunul dintre călători nu a intervenit.
Rezolvasem o parte a problemei apelând la căi ocolite, dar câţi dintre cei care trec prin situaţii similare nu renunţă, descurajaţi şi îţi pierd accesul la nişte drepturi din cauza indiferenţei sau aroganţei unora dintre cei care au obligaţia să ofere anumite servicii!
Considerăm că problemele persoanelor cu dizabilităţi aparţin unui grup bine determinat, că nu ne afectează... În realitate, ne privesc pe fiecare dintre noi, dacă ne gândim că fiecare dintre rudele noastre mai în vârstă se confruntă la un moment dat cu o mobilitate redusă sau chiar cu folosirea unui scaun cu rotile. Abia atunci realizăm cu adevărat cât de deficitare sunt serviciile indispensabile, cât de greu este accestul în unele clădiri care oferă servicii, cum ar fi banca, poşta, magazinele, sălile de teatru, uneori chiar spitalele.
O mână sau un picior în ghips ne fac uneori să trăim ceea ce pentru alţii înseamnă neputinţă obişnuită... Ne împăcăm cu gândul că este pentru o perioadă limitată şi aşteptăm cu nerăbdare revenirea la normal, mulţumind că ...nu a fost mai rău. Pentru mulţi oameni de lângă noi, însă, un handicap nu se instalează pe o perioadă limitată.
Atât de uşor i se poate întâmpla oricui un accident, în urma căruia să ajungă într-un scaun rulant... abia atunci înţelegi că bordurile sunt prea înalte, cât de greu este să traversezi o stradă, să urci într-un mijloc de transport neprevăzut cu trapă, să călătoreşti cu trenul sau cu metroul, să ai acces la rafturi într-un supermarket...
Abia când eşti în pielea celuilalt percepi cu adevărat realitatea celui pentru care accesul la normalitate este o luptă cotidiană. De aceea, propun focşănenilor un experiment simplu: schimbarea de roluri.
Pe 3 decembrie se sărbătoreşte ziua persoanelor cu dizabilităţi. Invitaţi autorităţile şi managerii instituţiilor publice să sărbătorească printr-un exerciţiu de empatie socială: oferiţi-le un scaun rulant şi unora daţi-le o hartă şi fixaţi-le anumite trasee pe care să le străbată pe trotuare sau cu diferite mijloace de transport în comun, pe alţi trimiteţi-i la o plimbare cu microbuzul în altă localitate, pe alţii cu trenul, altora daţi-le o listă de cumpărături din piaţă, din magazine locale sau din supermarketuri, trimiteţi-i să plătească unele utilităţi la ghişeele la care nu poţi vedea funcţionarul de la nivelul scaunului şi aveţi grija să nu părăsească scaunul rulant în tot acest periplu şi, mai ales, să nu se ştie că au o funcţie pe undeva.
Repetaţi experimentul în fiecare lună a anului următor. S-ar putea să constataţi că multe lucruri care păreau încremenite de 25 de ani şi-au găsit o rezolvare. Am privit destul cu îngăduinţă autorităţile sau managerii care au ignorat o parte a societăţii. Să le acordăm o ultimă scuză, că n-au ştiut cum e, şi să-i ajutăm să facă ceva concret.
Să transformăm o zi formal aniversară şi să declarăm 3 decembrie Ziua mobilizării persoanelor lipsite de mobilitate în judeţul Vrancea!
Vrînceanca Aurora Martin este profesor, publicist şi lucrează la Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, fiind implicată în numeroase campanii sociale şi anti-discriminare. Ea a acceptat să scrie pentru campania ZdV dedicată accesibilizării locurilor publice persoanelor cu dizabilităţi. Aurora Martin va reveni cu mai multe informaţii institutionale şi de cazuistică, dar şi cu exemple de bune practici, în cadrul unei viitoare rubrici intitulate "Pastila anti-discriminare". Aşadară, vă invităm pe toţi la mai multă atitudine şi înţelegere faţă de persoanele cu mobilitate redusă.
Aurora MARTIN