„Vă scriu de la oncologie” fals reportaj dinlăuntrul durerii
În primul rând, pentru că nimeni nu intră din simplă curiozitate într-o secţie de oncologie: cei mai mulţi intră împinşi de la spate de o boală nemiloasă, apoi mai intră, ca vizitatori, prietenii şi apropiaţii acestora şi, în sfârşit, dar nu în ultimul rând, mai intră şi medicii şi tot personalul sanitar, adică toţi oamenii de specialitate care s-au angajat să lupte cu această boală. Doar cei din urmă zâmbesc, dar vă jur că nu este zâmbetul lor, ci o simplă strategie de a le alina suferinţa şi de a le mai da, totuşi, o speranţă celor dintâi.
Multă vreme n-am reuşit să înţeleg ce imbold interior îl poate determina pe un tânăr medic să opteze pentru specialitatea „oncologie", o specialitate unde suferinţa omenească este maximă şi şansele de învingere a bolii sunt minime. Prima situaţie care m-a lămurit, într-o oarecare măsură, a fost o discuţie cu un fost elev, astăzi student la medicină, care mi-a spus că vrea să se specializeze aici pentru că vrea din tot sufletul să se lupte cu imposibilul. „Dar cum poţi lupta cu imposibilul?” – l-am întrebat. „Făcându-l să devină posibil” – mi-a răspuns el.
Acum, când intru şi eu, pentru prima dată, într-o secţie de oncologie a unui spital, nu din simplă curiozitate, ci în vizită la omul cel mai drag mie, când văd medicii şi tot personalul alergând pe culoare şi străduindu-se din răsputeri să aline suferinţa omenească, ori chiar să redea viaţa celor care se duc vertiginos către celălalt sens, abia acum reuşesc să înţeleg ce înseamnă să lupţi cu imposibilul.
Pe coridorul spitalului, o doctoriţă cât o vrăbiuţă, mă mir şi eu unde poate încăpea un suflet aşa de mare şi de frumos, energică şi neînduplecată în lupta ei cu moartea, aleargă neîncetat de la un salon la altul, dă indicaţii asistentelor, împarte sfaturi şi încurajări pacienţilor. „Atenţie la salonul X... La salonul Y schimbăm tratamentul pentru pacienta Z... Avem de făcut noi internări... Fetelor, presimt că iar ne apucă noaptea în spital”.
Tonul pare normal, pentru orice om care îşi dă seama că, de fapt, doctoriţa aceasta se luptă în fiecare zi, în fiecare clipă, cu anormalul. Aşa cum poate ea, cu aparatura şi medicamentele care i se pun la dispoziţie. În SUA sau în Anglia lucrurile stau altfel: toate de ultimă oră! În SUA sau în Anglia, salariul unui medic ca ea este cam de zece ori mai mare.
Doar că cineva de sus a decis că noi suntem o ţară de mâna a doua şi consecinţele n-au întârziat să apară. Este drept că nimeni nu înţelege, cum se poate ca într-o ţară de mâna a doua să existe bogătaşi de mâna întâi, medici cu salarii de mâna a şaptea şi bolnavi de mâna a zecea. Dar problemele acestea se rezolvă mult mai sus!
Astfel încât, oricât s-ar strădui un medic bun să salveze vieţile oamenilor suferinzi, oricâtă pricepere şi strădanie ar depune el, nişte factori care nouă, oamenilor de rând, ne scapă, decid în numele nostru cine să moară şi cine să trăiască. Saloanele secţiilor de oncologie sunt pline de astfel de oameni care aşteaptă un verdict privitor la propria lor viaţă...
Într-un salon oarecare, aşezată pe patul de lângă fereastră, o femeie geme prelung, plângându-se că nu mai poate suporta atâta durere. Apare imediat asistenta şi îi administrează o injecţie, pesemne cu morfină. Asistenta o întreabă şi de fiica ei care trage şi ea să moară într-un alt spital. I s-a adus şi o carte cu rugăciuni: există, vezi bine, probleme pe care numai bunul Dumnezeu le mai poate rezolva cu adevărat!
De pe un alt pat, aflat în celălalt colţ al salonului, o doamnă între două vârste mă întreabă dacă nu cumva am un pix: a început să scrie o scrisoare şi al ei deja nu mai are pastă. Mă caut febril prin buzunare şi îi ofer pixul meu. Oare cui îi scrie: soţului, fiului, fiicei? Poate chiar lui Dumnezeu?
Oare ce le scrie? „Dragii mei, vă scriu de la secţia de oncologie, pentru a vă spune că eu sunt bine, sănătoasă”?
Deja simt că nu mai pot suporta atâta suferinţă omenească şi ies vijelios pe uşă, ştergându-mi cu dosul palmelor lacrimile de pe obraji.
Profesor de filosofie la Liceul "Emil Botta", Paul Spirescu este membru al Uniunii Scriitorilor şi autorul a cinci cărţi de poeme, o prezenţă editorială şi publicistică de peste patru decenii.
Anunțuri ZdV Premium
Anunțuri ZdV Premium
Comentarii: 11
Adaugă comentariu
Simona, acum 3551 zile, 1 ora, 15 minute, 21 secunde
ghita ascroafei, acum 3555 zile, 9 minute, 11 secunde
doar pacient, acum 3555 zile, 2 ore, 11 minute, 4 secunde
doar pacient, acum 3555 zile, 2 ore, 14 minute, 30 secunde
silviu cristescu, acum 3555 zile, 12 ore, 22 minute, 25 secunde
fatalu, acum 3555 zile, 15 ore, 8 minute, 47 secunde
fatalu, acum 3555 zile, 15 ore, 9 minute, 43 secunde
fatalu, acum 3555 zile, 15 ore, 11 minute, 25 secunde
gherghisanu, acum 3555 zile, 19 ore, 37 minute, 21 secunde
eu, acum 3555 zile, 19 ore, 53 minute, 52 secunde 
